LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

25 martie 2017

Davo și vântul sau Douăzeci și una de trepte (Fragment)

. . .
   (Nu, internetul nu este – încă? - viu. Se ascund în rețeaua asta nevăzută oameni vii. Nici nu îndrăznesc să mă gândesc la clipa când invenția asta va prinde viață, propria ei viață, când va fi capabilă să plămădească monștri noi, reali, din aceste resturi de roluri ascunse, anonime și veșnic false, jucate atât de pătimaș încât alcătuiesc un adevărat haos uman. Din informații deformate, adunate incontrolabil ca într-un uriaș rezervor fără fund. Acele făpturi vor fi puternice: vor fi născute din violul inteligenței umane asupra unei fine mașinării. O mașinărie după chip și asemănare: are creier, memorie, limbaje, are simțuri exacte prin senzori, are inteligență și – asta e cel mai grav – poate decide singură. Va decide ea (!), mașina-neființă, o copie grotească, la fel (sau poate mai mult) de nebună și absurdă ca omenirea însăși, pentru om? Humanity n+? Mai bine nu... Unii spun că e un punct fără întoarcere. Eu încă mai sper într-o trezire a sufletului lumii, a spiritului larg, al tuturor, deschis înțelegerii că deasupra oricăror invadatori, fie ei extratereștri sau pământeni, se află o rațiune superioară, greu de înțeles, care ține universul în echilibru. Și asta în ciuda unor apocalipse pe cât de înspăimântătoare pe atât de mărunte, pe globul ăsta de lut care e viu. Dar e degeaba să vreau eu să se năruie cât mai repede creatura asta în neant; s-ar părea că are și părți bune, care ascund, de fapt, un dublu tăiș. Paradoxal, o folosim tot mai mult, zi de zi, fiecare. Aici este marele risc; se întâmplă cu banii (o energie ne-fizică, doar potențială; folositori în mâini bune, distrugători în mâini rele) sau cu puterea: omul este cel care dă sens. Oamenii adevărați, cei normali și buni, nu merită așa ceva. Pot ei trece oare peste acest coșmar care nu e deloc SF? Le-o doresc și mi-o doresc din tot sufletul. Dar poate că și asta e încă una din legile evoluției, aceea prin care creatura se revoltă împotriva creatorului, decizând în nume propriu că așa e necesar. Oamenii parcă sunt captivați, hipnotizați de mașina asta. De aceea merg într-acolo astfel, orbește. Către ce? Premisele sunt ale autodistrugerii. E oare zadarnic să spun eu că e păcat? We have lost the human touch... Biată mașină, pentru mine n-ai să poți decide. Nu vreau să trăiesc timpul în care te vei reproduce singură, când te vei înmulți, super-dezvolta, super-adapta și vei super-stăpâni pământul. Am văzut, de curând, un film de prezentare a unui robot umanoid: unul din creatorii lui, un tânăr human, îl dobora cu răutate la pământ, lovindu-l cu piciorul în spate. Mă așteptam ca robotul să se poată feri, dar n-a făcut-o. A căzut, aproape uman, pe genunchi. Urmărit de creatorul lui, de camera de filmat și de mine, s-a ridicat cu greu pe cele două picioare metalice. Către ce sentimente poate fi programat un astfel de creat dacă nu spre atacarea creatorului său? Ori poate nu-i va fi – cel puțin deocamdată – îngăduită o asemenea instrucțiune. Dar dacă el ar gândi, super-omenește, așa cum se dorește de la el? Trebuie să recunosc: am fost impresionat de bietul artefact căzut la pământ, deși știam că e doar o mașină și atât. Omul, însă, părea mai programat decât el către violență, dorind să arate cât de puternic este el, creatorul, și cât de umil, supus total, îi este obiectul creat. Mi-ar fi greu să-mi fie milă de ea, de o mașină-obiect, oricât de mult ar tânji - prin programare umană - să semene omului viu. Milă mi-e înainte de oameni: simt că trebuie întâi să se sinucidă ca specie și abia atunci se vor convinge cât de mare e greșeala lor de acum: aceea de a concepe viața ca pe o luptă continuă, obișnuită - naturală, ar spune unii - pentru supra-viețuirea speciei, pentru super-profit, super-posesie. E super să depășești limitele, fie și pe ale naturii, nu-i așa?)

21 martie 2017

ZIUA INTERNAȚIONALĂ A POEZIEI - Testament 6 (Fragment)

...
Te-au lăsat poet pe lume, călător printre istorii,
Nori ţi-ncununează fruntea prăbuşitele lor glorii,
Ploaia, vântul, frigul, foamea, toate-a tale sentimente,
Se desfac în ceasul tainei în banale elemente
Şi e mută pana, lira, vocea vocilor eterne,
Valul şoaptelor şi-al mării ca şi vântul se aşterne,
Să se-nchine-n crucea stelei prea lactee nu mai ştie
Călătorul; peste valuri, e-un străin în sihăstrie.
Calea lunii-au luat-o toate şi uitate sunt în umbră,
Vechi îmbrăţişări de vânturi şi sărut pe luna sumbră.
Taina feţei nevăzute o trăieşte doar poetul
Chip din chip rostindu-şi strofa şi încetul cu încetul,
Se înlănţuie-n cuvinte, sine rob se-alcătuieşte,
Lumea doar imaginată i se pare că găseşte,
Din razele altor vise, mult ascuns necunoscute,
În lumina lunii pline doar el pana îşi ascute
Şi tot scrie, şiruri, şiruri, pentru cine-a şti citirea
Focului ascuns în sine renăscându-şi amintirea.
Soarele din cer maestru este calea lui cea clară
Căutându-l noaptea-n lună ca odihna să îi ceară,
Răstignit ca pe o cruce de-un cuvânt îngreunată,
El învie-n clarul nopţii doar de stele-ncoronată,
El grijeşte-n pieptu-i raza lumii dintr-o altă lume,
Pe un vânt plutire scrisă şi pe-a valurilor spume.
Foc ce se arde pe sine, îl poartă al lunii sărut,
Noaptea-i slujeşte lumina, cuvântul îi e început.
Şi străin pare în lume, călătorind rătăcitor,
Nu îi vede nimeni crucea, trăind la timpul viitor.
A îmbrăţişat doar vântul, sărutat-a numai luna,
Poetul zănatec de-acum şi-a stins în versuri furtuna.

În valul de cer instelat, pluteşte pe mările reci
Lunatică umbră de om în rare cuvinte poteci.
...

14 martie 2017

ANUL TĂCERII (Fragment din volumul „Anul tăcerii și alte povestiri”, ed. Bibliotheca, 2016)

. . .
      Septembrie
      Îl scot afară din ce în ce mai rar. 
      Septembrie a împlinit șapte zile. 
      Vântul mai miroase încă a vară. 
      Serile sunt albastre şi clare. 
      Păsările îi șoptesc despre călătorii prin umbrele din ce în ce mai lungi ale pajiștii. Ascultă și știe că vor pleca, așa cum totul poate să se încheie sau să urmeze doar cu o simplă plecare. Inginerul are senzația ieșirii din cuvinte, o evadare din menirea unei voci și din cușca abilă a vorbelor oarbe. Și-ar dori să inventeze un alt limbaj, pentru o altfel de lume viitoare, plină de gesturi și semne line, ca un alfabet al alegerilor omenești. Ar dori mult să fie înțeles, să poată vorbi în limba nouă și bună, așa cum vorbește cu gâzele și frunzele și cum numai făpturile lor îi răspund. Un frate care a trecut de partea lor pentru totdeauna. Se gândește că într-o mică măsură a reușit.

      Inginerul M. stă pe bancă. Tăcut, ascultă pe cel dinaintea lui vorbind:
      - Dă-mi un ban, domnule, că viața e grea și nu am cu ce lua o pâine, spune cerșetorul cu mâna întinsă spre el. 
      Inginerul îl privește drept în ochi, iar ochii celuilalt îi spun:
      - Am adunat averi imense din cerșetorie. Sunt atât de bogat încât dau câteodată mari sume de bani unor bancheri pe care îi aleg la întâmplare. Ei nu știu de la cine vin banii, dar se bucură când capitalul lor mai sporește cu un zero sau chiar cu mai multe. Se bucură, da, dar se tem în sinea lor de pedeapsă. Iar eu mă bucur cât pot de tare de spaima lor și mă joc astfel cu toți bancherii pe care îi aleg. Se joacă și ei, un altfel de joc, dar numai cu toți cei sărmani. Eu fac asta pentru că în urmă cu mulți ani am ajutat un om sarac, iar el, văzând că îl pot ajuta cu bani, s-a repezit la mine și mi-a luat toată averea, dornic să aibă el totul. Așa s-a întâmplat, iar eu umblu de atunci și cerșesc. Nu le mai dau nimic săracilor, ci numai bancherilor aleși de mine. Eu îi pedepsesc să aibă din ce în ce mai mult, în așa fel că sfârșitul lor e din ce în ce mai aproape. Vezi?
      Inginerul îl privește, la fel de tăcut. Știe că este primul om care poate vedea cu adevărat în adâncul ochilor celuilalt.
      - Dă-mi un ban, domnule, rostesc buzele celuilalt. 
      Inginerul însă înțelege tot ce spun ochii lui:
      - Mă cunoști și nu îți pot ascunde nimic. Numai ție ți-am mărturisit ce n-am mai spus nimănui. Rămâi sănătos. Am știut mereu că te voi întâlni tocmai când mă voi aștepta mai puțin, așa ca întotdeauna. Se vede treaba că nimic nu rămâne ascuns pe lume. Dar acum, odată ce tu ai aflat toate astea, eu ce am să mai fac?
. . .
Cei ce doresc o lectură integrală a cărții o pot găsi aici:
https://archive.org/details/AnulTaceriiAutorConstantinP.Popescu

05 martie 2017

Davo și vântul sau Douăzeci și una de trepte (Fragment)

. . .

15
Motanul Giuseppe. Grăsun. Leneș. Inteligent. Negru. Și-a ales el singur acest nume, Giuseppe, după ce l-a respins vehement – adică scuipând – pe cel de Mefisto. Poate acest nume, Giuseppe, îl definește mai bine pe cel care a fost el într-o viață anterioară, când nu era un motan negru, grăsun, leneș și inteligent.
Cu ochii lui verzi, întins pe canapea, nu știu bine nici eu - privirile lui Giuseppe sunt totdeauna înșelătoare - la ce se uită mai atent: la lumânarea de ceară roșie aprinsă cu puțin timp înaintea miezului nopții; la strălucirile micii lumini, reflectate, multiplicate feeric de candelabrul neaprins, de bibliotecă, de pian, de sticla ferestrei mari cât peretele; poate la aurora boreală, a cărei plutire cerul nopții polare o ocrotește de câteva zile. Sau la cutia mică de pe pian, în care doarme un instrument muzical, un flaut din argint, vechi de secole. A aparținut unui compozitor pe care Giuseppe cred că îl cunoaște. Își mișcă alene coada și înțeleg că știe. Știe că voi trezi flautul din somnul lui adânc, la miezul nopții, cu un cântec îndreptat către prietenul meu. Un fel de ritual magic. Giuseppe adoră chestiile astea. Vine iarna. Noaptea e nordică, polară. Umbroasă, somnolentă, potrivită viselor limpezi. Pe prietenul meu îl dor urechile de frig. Și inima. Și oasele, care au aceeași vârstă cu ale mele. E dornic să picteze. În loc de bani pentru pânze și culori - fără a mai socoti căldura, hrana, hainele și toate celelalte - a avut bani doar pentru a achita nota de plată a unei splendide depresii. I-a bătut la ușă, același aspru și necruțător creditor, odată cu venirea iernii. E o depresie mare de zile care-i par mici, lipsite de viață. Mici prin repetare, prin imitația acelorași gesturi zădărnicite de sărăcie, ca picăturile neiertătoare ale torturii chinezești. De aici, din nord, de departe, magia cântului meu - flautul, vrăjitorul miezului de noapte - îl va înveșmânta cu un dar binemeritat: o mantie fermecată, nevăzută, de apărare. Alcătuită din aerul tare al nordului și țesută în cântul meu cu armonii argintate, el o va primi. Își va înălța privirile-i triste către nord, către posibila locuință a unui zeu inventat doar de el. Va presimți aurora nopții de aici, care îi va fi și lui aievea, la fel de clar pe cât o pot vedea eu, Davo. Va fi fermecat și inima lui se va ușura puțin de dureri. Va simți deodată că a trecut cu bine prin tot felul de încercări inițiatice. Trebuie să simtă. Și astfel, tot ceea ce vine rău către Joseph cel îndepărtat își va schimba influența asupra lui. Orice gând rău va deveni bun; orice vorbă rea va fi caldă și duioasă; orice săgeată otrăvită nu se va frânge, lovind mantaua care îl învăluie, ci va trece, cu vârful ei plin de otravă cu tot, în starea de medicament miraculos împotriva oricărei boli. El a fost lipsit dintotdeauna de acest amănunt esențial: apărarea. Straturile trupului său sunt încărcate de cicatrici mai vechi și mai noi. Unele răni nici nu-i sunt vindecate încă. E nevoie pentru asta de un flaut fermecat. Acum, în miezul nopții lui polare, Joseph află că totul are importanță. Că totul este legat cu totul, că legăturile acestea sunt un mister cu neputință de deslușit. Inimaginabil de minunat. Făurit parcă de un gând necunoscut al unei ființe care va trebui să rămână veșnic de necuprins. Poate Dumnezeu, deși un astfel de nume - la fel ca oricare altul - a ajuns acum numai o vorbă și știm asta cu toții. Sunt, da, o știu bine, singurul străin - îndepărtat, din nord - căruia îi pasă de inima lui lovită, strânsă în ghearele dureroase ale indiferențelor, ale răutăților, ale invidiilor. Singurul străin, mai aproape de el decât toți străinii pe care îi are aproape. Motanul Giuseppe știe: el e mediumul meu necesar. Poate pentru asta e negru. Poate pentru asta e motan. E pedepsit pentru vina de a fi fost cândva Giuseppe, vrăjitorul venețian cu nouă vieți.
. . .