LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

17 august 2017

AZI

Prin apartamentul meu trece astă seară un curent de aer deosebit, în cele patru camere unite prin holul pătrat - ca și cum toate ferestrele s-ar fi spart deodată și lumea către care le deschisesem ar fi năvălit înăuntru -, lovind ușile de pereți cu o furie pe care nu o cunoșteam și sfâșiind liniștea cu un freamăt semănând cu al valurilor sau cu o zgârietură proaspătă de pisică. Vântul ce bate prin mine și prin casă aduce vești despre tot ce se întâmplă cu oamenii, cu lumea, oricât m-aș strădui eu să închid la loc ferestrele (care nu s-au spart) și ușile pe care mâinile mele nu au putere să le mai închidă. Pe fereastra dinspre vest am putut vedea un amurg roșu și vântul a devenit parcă însângerat în cele patru camere unite de holul pătrat. Un popor de fantome luă în stăpânire casa odată cu începutul nopții și dinspre sudul albastru o lună rotundă ca un ochi de apă îmi trimitea semne ciudate, făcând ca locurile pe care înainte le cunoșteam bine să mi se pară dintr-o dată necunoscute, așa cum alte locuri, unde nu mai fusesem niciodată, să mi se pară cunoscute demult. Neliniștea curentului se încetățenise ca o stare normală acasă la mine și oricât mi-aș fi căutat adăpost în cele patru camere nu-l mai găseam nicăieri. După ce alergasem dintr-o cameră în alta, m-am oprit în centrul holului, obosit și gâfâind în așa fel încât răsuflarea mea deveni un instrument acordat cu șuvoiul de aer ce pătrunsese de la lăsarea serii în locul unde locuisem tăcut atât de mulți ani. Mă gândisem adesea cum ar fi să stai în așa fel încât să-i vezi pe toți cei care trec, se uită la tine și apoi pleacă, fiind la rândul tău văzut de ei și de fapt nici să nu știi dacă ei stau și tu ești cel ce trece. 
Șoapte pe care buzele mele păreau să le rostească se perindau prin toate camerele, intrând și ieșind odată cu aerul din plămâni. Le cunoșteam ca pe un cântec de demult al vieții, pe care niciodată în atâția ani nu avusesem curajul să-l rostesc. Fereastra deschisă la nord îmi dezvăluia sclipiri albăstrii, fixe, punctând o lumină tăcând. Nevederea îmi rămase singurul sprijin în propria mea casă, atât de bine cunoscută și adăpostind acum vizitatorii, călători din alte lumi până la mine. Nu-i puteam alunga, se dovedeau a fi foarte puternici și știam că a trebuit să-i aștept de multă vreme. Locuisem prea mult timp singur doar cu o pisică. Pisica își pierduse în tăcere unul din colții ei ascuțiți în urmă cu câțiva ani și la puțin timp după aceea îmi căzuse și mie un dinte. Nu scosese niciun geamăt și poate abia acum șoaptele trecând după voia lor prin camerele apartamentului meu mă făceau să înțeleg și să simt durerea mută a bietei mele pisici. Un fel de comunicare pe care cuvintele nu o puteau rosti, sau dacă încercau, alcătuiau doar o palidă imagine a realității unui animal la fel de viu ca oricare din noi. O tăcere nerostită în cuvinte; poate așa sunt și copacii, m-am gândit între două treceri de aer prin holul pătrat, poate așa e timpul lor. Poate așa e visul lor. Nu poți visa fără somn, așa știam, că e necesar oricărei vieți. Și timpul zilelor și al anilor îmi păru atunci că trecuse ca o singură clipă, cu singurul folos de a putea înțelege acum această limbă tăcută a plopului, a pisicii sau a unei flori parfumate. Deși îl presimțisem cu ceva timp înainte, vuietul demult așteptat izbutise abia acum să intre înăuntru, unindu-ne viețile într-un curent de aer proaspăt; doar când dobândise destulă vigoare pentru a deschide ferestrele celor patru încăperi și toate ușile pe care le țineam de obicei închise. O durere mută care părea la fel cu toate durerile oamenilor, ființe pe care toate celelalte viețuitoare ar fi putut să-i numească sălbatici fără ca ele să fie astfel (și cred că fără a greși prea mult), neavând pentru a se rosti decât sacrificiile multiplicate ale vieților lor. Și am înțeles că respirația durerilor lor și ale noastre sunt de fapt una singură; poate doar timpul respirărilor e altul. Un tărâm de ființe altfel neluate în seamă îmi vizita casa în acea noapte, deși se aflaseră dintotdeauna aici. Cu uimirea viitorului amintit parcă ieri, când ferestrele spre lume erau încă bine închise, la fel ca toate ușile celor patru camere, am știut că drumul acesta e unul fără întoarcere, chiar dacă mâine soarele urma să răsară la fereastra celei de-a patra camere.                                                                  
Târgoviște, 2013 August 20

14 august 2017

ECOURI DE CURCUBEU

Câteodată, camera mea are un colț întunecat, umbrit; un colț al nopții, un fel de cuib al sfătuitorilor din umbră, urmărindu-mă în tăcere printre gesturi. Privesc acest colț fără teamă, uimit și curios. Nu știu dacă nu cumva sunt fantasme purtate în mine, rostindu-se când și când în luminile curate ale zilelor senine, trăgându-mă ușor de mâneca hainei sau șoptindu-mi pe umărul stâng. Mă conduc pe cele mai nebănuite cărări când mă las în voia lor. Nu-i ascult prea atent; pentru asta trebuie să am mintea nu golită de gânduri, ci liberă de ele. Știu că mă pot călăuzi pe tărâmuri noi, cu alte legi, guvernate doar de încrucișările dintre timpul real, obișnuit a fi măsurat de toată lumea cu ceasul, și timpul de nestăpânit, nemăsurat cu niciun ceas, al viselor.
Uneori, mă simt eu însumi o răscruce, așa cum sunt poate toți oamenii. Câteodată, desăvârșirea luminii mi se arată pe cer, ca tuturor, sub forma unui curcubeu. Podul acesta în șapte culori leagă laolaltă toate căile ce se ramifică din centrul răscrucii mele. E ușor de purtat, nu-mi apasă umerii, nu-mi încetinește pașii. Înțeleg că pășesc odată cu răscrucea mea, că nu voi ajunge niciodată să traversez podul arătat pe cer ca un semn. Doar centrul tânjește continuu către intersecția cu el. Poate ar trebui să-i oglindesc imaginea în mine, așa cum îmi stabilisem deja centrul (oare când, cum, în ce vis?) tot în mine, acolo unde ceva tresaltă, palpitând la apariția podului și câteodată la lună plină, sub îndrumările înțelepte ale sfătuitorilor din colțul de umbră al camerei mele.

12 august 2017

PICĂTURI - Din vol. ”Marmură albă”, ed. Bibliotheca, 2012

...cântec ascuns în gălăgie, copii cu pistoale, oare încă mai e cu putință, ultima dorință a condamnatului la viață, bit, bit, byte, ești frumoasă acum, Jesus is love, da, creșteți-i soldați, nu, așa este bine, da sau nu, poate, cât, câți, câte, Bach, cer neînșelător aflat totdeauna acolo, cărți sfinte și cărți păcătoase de joc, a fi sau a nu fi, codul alfabetului, buruieni și trandafiri, tăcere prevestitoare, Tatăl și tatăl, cenușă și viscol, porți încuiate cu cheile pierdute ale destinului, magie albă, nepătruns, nepătruns, nepătruns, bit, bit, byte, magie neagră, suntem ce gândesc alții pentru noi, zaruri cu mai mult de șase fețe, praf de castele, resturi uitate de partituri, piste de bandă magnetică multi-track fără nota-bene, pedeapsă divină și recompensă drăcească, telegrame nescrise, tăcerea aurului și aurul tăcerilor, treisprezece, ora și sfertul ei frânt, părinți și copii și nepoți și străbunici în lanțul samsarei zânelor, neștiință găsită din întâmplare pe jos într-o stație de tramvai scos din uz, plopi cu soție, voci totdeauna canonite într-o cantată, cenușă din cenușă, petale de mare și temelii decadente, flower-power, bit, bit, byte, undeva niște stele, teoria string-urilor, relativă durere, se aude că va fi raționalizat întunericul, castele din cărți de joc de copii cu păr alb, tac-tact-tactil-tiptil, cor de heruvimi fără acte de identitate, deci inexistenți, ascunsă mângâiere a aripii de înger încă nevisat, universul este ceva cu infinite posibilități, nu-i așa, auroră de zeu peste chip de lut muritor și viteaz, diplomație, spun toți, negociere, spun toți, tarot inversat, IQ, tunuri ruginite de sânge, mac la marginea lanului de grâu nerecunoscut de știință, a fi vinovat până la căderea din înger în om, renaștere, lupta vieții pentru pace, alba-neagra, ia, ghicește, pisica are întotdeauna un număr foarte precis de vieți, nouă, ca luna în fața ei nevăzută de ochi muritor fără vis, cadavre sub ciori victorioase, acesta este trupul meu, nu mai am gloanțe, mami, lasă asta, apasă într-una pe trăgaci, mami, joacă-te, cât încă ești copil, mami, împușcă pasărea aia, euro cade, trăiește-ți clipa, acum, acum, acum, bucuria nebunilor nu schimbă regii cu valeți la masa de poker, urlet, căutați și veți găsi, programe soft și hard rock, bit, bit, byte, octava următoare, alt șir al altui Fibonacci, criza de tot și de toate, nisip, deșertăciune a aflării secretelor societăților secrete, val de mare, alergători fără picioare, devoratori de veșnicie limitată, nu avem în stoc, big-bang, elitele mulțimilor și mulțimea elitelor, a fi sau a nu fi produs, iată întrebarea și cine nu este cu noi este împotriva noastră, bit, bit, byte, dictatură-democrație, focus your mind, do it, now, market, silabă de ordin alcătuit din, totuși, întâiul Cuvânt, tăcere și voci de morminte, viscol siberian sub ceruri uscate, arta cere sacrificii, deosebite și deosebite de ceea ce s-ar putea numi dăruire de sine, nu-i așa, domnilor,  hai, bit, bit, byte, vânător sau vânat, tu ce știi să faci ca să îți câștigi pâinea cea de toate zilele și de toate nopțile tale,  hai, hai, hai, arată-te, Isis, transfuzie de sânge albastru în vine înroșite de focuri de vicii, bit, bit, byte, cosmosul se învârtește în continuare rotund, dormiți, dormiți în pacea surâsului satanic, viața și moartea sunt substantive comune, gen feminin, la ce bun, acesta este sângele meu, nu mai avem carne, mami, nici pâine, nici lapte în țâțe, mami, mai ales bani, mami, războiul străin al tatălui, mami, liberte, egalite, fraternite, sateliții cad unul după altul, nu-i nimic, nimic, nimic, tovarăși, o vom lua de la capăt cu lupta pentru pace, pentru copiii noștri magnetici cu pistoale magnetice, laser și discotecă, după chipul și asemănarea Tatălui, master and servant, anii împotrivirilor au trecut, tată, televizoare HD și computere, destinul e orb, norocul e orb, justiția e oarbă, va fi descoperit leacul orbirilor, secretele aflate, „la fine del mondo, apocalypse now”, moneda cu trei fețe, El condor passa, s-au terminat și țigările ca unelte de tortură, auzi, muzică fără sfere, jartieră căzută a altui ordin, fantome din materie de școală primară, sex on the beech și o rază a ultimului soare, acum, acum, acum, sufletul e nemuritor, copile, dar ei  ți l-au ascuns bine, bit, bit, byte, dorește, vrei, vrei, vrei, populații nebinecuvântate cu genii, suntem păsări-neînțelese semne ale cerului, Matrix, ce cuvânt idiot, stăpân-sclav, fierbere în suc propriu sau străin la foc-cu-foc mic, materia stranie a gândurilor, cerul e acum cenușiu, înțelepciunea copiilor, iubește pe mama ta și pe tatăl tău și să nu minți, nu ucide și stăpânește Pământul, a fi  sau a nu fi, trebuie să-ți duci crucea și steaua, pământul ar putea fi gol de sensuri sau plat ca o masă de oameni, albastrul a murit, nu ați aflat, nu, încă se mai poate, violet imperial și a Ta este împărăția și puterea și slava în veci, amin, reciclare în afara cercurilor de putere impară, viruși, trece, mami, nu te mai doare, nu, s-au terminat și gloanțele zilelor lor, trece, trece, bit, bit, byte, trece, trece, trece, înțelege o singură dată că sunt doar picături, picături, picături, ultimul și cel mai bun detergent de spălare a creierelor, da, mami, dar chinezești, mi-e foame, mami... Când vine Tata?                                                                           

11 august 2017

CĂUTĂTORUL DE NIMIC - Din Antologia ”55 Poeți contemporani” (V. Becart)

Căutătorul de nimic înălţa către cer
Mâini de copaci, respira prin vânt
Şi plângea uneori prin oceane albastre,
Neştiind ce caută.
„Caută şi vei găsi”, îi spuseseră.
-Ce să caut, Doamne ?
Eu sunt Căutătorul de nimic.
Prin mâini de copaci, respiraţii de vânt
Şi lacrimile mari din oceane albastre
„Caută şi vei găsi”, i s-a spus.
-Ce să caut, Doamne ?
Eu sunt Căutătorul de nimic.
A coborât Căutătorul
În adâncimi nepătrunse de oameni,
A urcat în ceruri încă neatinse,
Apoi rătăci mult Căutătorul de nimic.
-Ce să caut, Doamne ?
Eu sunt Căutătorul de nimic.
Şi tot astfel, prin mâini de copaci,
Respirări prin vânt şi plângând uneori
Prin lacrimi grele de oceane albastre,
Căutătorul de nimic găsi într-o zi
O floare.



Se rugase floarea cu mâini de copaci,
Respirase prin vânt şi plânsese ades
Cu lacrimile mari din oceane albastre,
Căutându-l pe Căutătorul de nimic.
„Caută şi vei găsi”, îi spuseseră.    





10 august 2017

UN DRUM

Plecasem disperat
Spre un alt continent de speranță,
Părul, crescut în vântul prea lung,
Necesita mângâieri de protecție,
Toiagul de înțelept se rupsese demult
În continentul de curând părăsit.
Pe strada liniștii mă purta
Părintește o tăcere adâncă de mână
Izvorând dintr-un strigăt 
Ascuns într-un ochi,
Un strigăt mut auzit numai
De Dumnezeul acelui continent,
Un strigăt adânc asemenea
Descoperirii trupului meu celui nou
Pentru toți oamenii aceia
Mult mai inteligenți decât mine.
Ucideți banii
Și atunci veți fi liberi, strigam. 
Ceva se stinsese 
Acolo, departe.

09 august 2017

NEVĂZUTUL

    Ce poate rămâne dincolo de foc în afară de urmele cenușii? Atâtea mii de căi se ascund sub covorul moale pe care doar vântul îl mai poate răscoli, căutând parcă ceva ce nu mai poate fi găsit niciodată. O preschimbare care rămâne definitivă și nimicul ce se lasă astfel vederii lui de aer. Ore lungi sau mai scurte s-au sfârșit, au evadat din înlănțuire, din tot ceea ce dansul lor a înveșmântat. Acum (oare mai există acum?) totul e un sfârșit al arderii în care starea de combustie și-a încheiat menirea și nemișcarea se așterne peste tot. Vântul fuge din locul acesta, înspăimântat de lipsa oricărei urme de viață. Viața însă urmează în forme pe care el, veșnicul călător, nu le mai poate înțelege.
      Clipe prăbușite în foamea minutelor. Minutele înghițite de ore, orele de zile. Zilele prăbușite în nopți. Timp scufundat în el însuși până în cel mai adânc miez, în inima ultimei întunecări. Aici nicio înțelepciune nu mai e de folos; mai rămâne de trecut doar o singură poartă.   

      În aer se petrece totdeauna ceva înaintea oricărei mari iubiri. Păsările, vântul, lumina par să-i adoarmă pe cei ce se caută cu o somnolență ce le călăuzește pașii unul spre altul. Uneori un vis sau o boare de vânt îi apropie, o știre la radio sau o propoziție frântă auzită pe stradă îi face să-și simtă aproape cu durere lipsa și dorul, în timp ce distanța dintre ei se micșorează, se reduce până la ultimul pas pe care îl au de făcut fiecare. Abia atunci semnele aerului se liniștesc și totul e lăsat în seama celor ce s-au întâlnit, eliberați de călăuze și bucurându-se ca niște copii de comoara pe care poate nici nu o recunosc, dar pe care o au deja în mâinile lor. E ceva simplu, o privire, un zâmbet, un cântec ce le unește trupurile, mâinile, tot suflul vital; mii de alte mici crâmpeie care pentru ceilalți nu înseamnă nimic. Indiferența celor din jur nu-i doare pentru că nu o simt, deși pe unii dintre oameni îi atinge aripa stării lor de grație, care plutește peste lume și o crește în focul arderii ei. Totul pare numai o continuare a unui etern început și asta uimește. Mult mai târziu, după ce arderile se vor fi consumat, după ce viețile lor vor fi suferit modificări la fel de esențiale ca o renaștere, vor prețui comoara cu adevărat.
      Sortiți doar așteptării, cei doi trăiesc în miezul unei lumi invizibile. Fericirile și nefericirile sunt acum fără importanță și ei privesc de dincolo de timp lumea din afară, căreia nu-i mai aparțin decât printr-un trup trecător și înjumătățit, așa cum își simt și viața. Sunt mai înaripați decât păsările și mai liberi ca vântul; pentru că s-au primit unul pe celălalt în el însuși iarna lor e încheiată pentru totdeauna. Da, ei sunt cei întregi, căldura lor a topit orice îngheț. Doar ceilalți îi mai îndură înainte frigul, dar asta numai până când și pentru ei nevăzutul își va începe lucrarea.    
     
      Dincolo de cenușă sunt cântece minunate, armonii atât de înălțătoare încât nu mai aparțin lumii palpabile. O părăsire a cenușii, o lichefiere a orelor solide, o transformare în substanța primordială a iubirii s-a întâmplat așa cum dintotdeauna trebuie să se întâmple. E aceasta cheia unei alchimii vii, trecând prin toate straturile făpturii omenești? Nimeni nu poate răspunde cu siguranță până ce nu o va fi trăit el însuși în taina cea mai adâncă. Nevăzut.
                                                                           Târgoviște, 2013 Noiembrie

07 august 2017

FLORI DE TEI - Din vol. ”Marmură albă”, ed. Bibliotheca, 2012

1. Ceilalţi
     Douăsprezece mii, spuse licitatorul, este preţul de pornire pentru acest portret de femeie. Autorul este, din păcate, necunoscut. Cine oferă 12500 ?
    -12500, strigă fără prea multă convingere un glas bărbătesc, grav, de fumător de trabuc. Mâna lui dreaptă îl ţinea cu lejeritatea celor bogaţi.
     -14000, îi răspunse aproape imediat o voce de femeie nu foarte tânără, dar plină de un mister aparte. Îmbrăcămintea femeii nu le putea oferi celor din sală o imagine foarte clară a stării ei sociale. Acolo se aflau deopotrivă colecţionari dintre cei mai bogaţi, pasionaţi de artă şi spectatorii obişnuiţi şi curioşi. Freamătul foşnit al sălii pline se pierdea printre respiraţiile tuturor.
     -14500, răspunse vocea fumătorului de trabuc. 
    O uşoară emoţie se făcea simţită, poate din cauza creşterii prea mari de preţ oferit de doamna aceea.
     -15000, veni răspunsul imediat şi o tăcere de câteva clipe se aşternu asupra sălii. 
     Ochii licitatorului de la tribuna uşor înălţată priviră tabloul şi se opriră apoi pe cele două figuri care captaseră până acum atenţia sălii. Ştia că duc o luptă ascunsă de taine pe care tabloul acela aproape magic le adusese la lumină. Încercă să desluşească figura femeii, gândindu-se la o posibilă asemănare, poate era chiar ea, la altă vârstă, mai tânără şi poate mai fericită. Nu îl ajutară ochii la distanţa aceea, se vede că îmbătrânise în anii lungi ai licitaţiilor la care participase.
      Cei din sală erau încă tăcuţi şi curioşi, asistau parcă la ceva deosebit. Erau doar obişnuiţii locului aceluia, o ciudată catedrală a unei religii binecunoscute a vânzării de bunuri de artă. Bărbatul cu voce groasă şi puternică ocupa un loc în primul rând, iar doamna undeva, în spate, pe ultimele rânduri de scaune. Uneori scârţâiau scaunele roase de prea multă folosinţă, şi aceasta se întâmpla din pricină că trebuiau cu toţii să-şi întoarcă privirile de la unul către celălalt. Gestul acesta colectiv semăna cu acela al publicului unei partide de tenis de câmp, la fel de tăcut şi sincron.

06 august 2017

BUCUREȘTI...







O ANIVERSARE LA MINISTER - Din vol. „Marmură albă”, ed. Bibliotheca, 2012

Nu puteam să înţeleg de ce aleseseră ca loc al aniversării clădirea ministerului. Nici nu îmi mai aminteam de câţi ani plecasem de acolo pe drumul meu. E drept că acolo îmi descoperisem rădăcinile vechi, care creşteau în mine pe atunci, ca mlădiţe de cuvinte, cu care mă jucam în sarcinile atribuite acolo. Acum, când cei din minister îşi aduseseră aminte de mine şi hotărâseră să facă din ziua mea un prilej de reîntâlnire după mulţi ani, clădirea ministerului se putea bucura de o aripă nouă, zidită de curând în partea stângă a clădirii principale. Lucrul acesta dădea o impresie de nesimetrie întregului şi noile timpuri nu ţineau cont de vechea biserică pe care clăditorii noii aripi o acoperiseră vederii. Poate datorită acestei extinderi, cei care treceau pe bulevard ar fi luat mai bine seama de importanţa ministerului, aflat în plină activitate în anii din urmă. Oficialii de acum se înmulţiseră tot mai mult, pe măsura trecerii anilor. În tinereţea mea, actele pe care le întocmeam la minister aveau încă forma colilor acoperite cu un scris de mână, cu creioane cu vârful bine ascuţit, în liniştea biroului înalt. Doar foşnetele hârtiilor se puteau auzi, la intervale destul de egale, împreună cu cel al teilor de pe bulevard în vântul primăverii, când ferestrele erau deschise. Locul acela îmi deschisese căile încă nepătrunse ale scrisului, iar clădirea, cu mii de încăperi, holuri largi şi scări de marmură albă, îmi stârnea curiozităţi ale tinereţii pe care le trăisem deopotrivă în explorarea acelei lumi mărginite de ziduri şi în nesfârşirea cuvintelor. Sute de scrisori, cu ton cât se poate de protocolar şi curtenitor, către diverse cancelarii din întreaga lume, mă făcuseră să fiu apreciat de şefii de birou ai acelor timpuri. În mine însă, după ce înţelesesem că locul acela era doar un prim pas pe calea hărăzită de destin, desluşisem puterea de a scrie. Hotărârea de a părăsi locul uceniciei mele, după numai câţiva ani, o luasem nu după puţine nopţi de nesomn. Nu era uşor să las stabilitatea venitului destul de important pe care slujba în acel loc mi-o putea asigura, pentru aventura pe care o simţeam arzând în mine în anii tinereţii. Actele alcătuite din mii de cuvinte, în diferite limbi, pe care dactilografele trudeau să le descifreze (aveam un scris aproape ilizibil), mă puseseră în situţia atletului aflat în poziţia de start, aşteptând focul de pistol pentru a-şi începe alergarea. În primăvara următoare, demisia mea de pe acel post a venit ca o urmare firească, lăsându-i pe toţi cu gura căscată. Dar decisesem să scriu, liber de programul fix şi precis ca un mecanism de ceas elveţian. Ministerul acela mi se păruse cândva a fi o lume întregă.

05 august 2017

RĂTĂCIRILE MĂȘTII

     Dincolo de toate, pașii îl duseseră numai până la dezamăgiri, fără însă ca asta să-i fi zdruncinat convingerile, dobândite nici el nu știa bine de unde. Pași, mereu pași. Ore și așteptări lungi, întrebătoare, monotone ca ploaia. Meditații și uneori discuții (riscante prin caracterul lor surprinzător) cu prietenul scriitor. „Du-ți personajele în alt timp”, îi spusese, „în vremea când păsările știau tot ce noi am uitat. Zborul, din care a mai rămas doar gândul, ideea de zbor. L-am abstractizat atât de mult încât a dat cu noi de pământ și ne cuprinde dorul doar văzând aceste creaturi cu aripi cum își caută tainele pe care noi credem că le poartă”. Părea simplu, dar durerea din călcâi îi amintea de încălțăminte în pragul iernii. Micile examene ale micilor dureri, pregătiri pentru cele grele. Înainte, pașilor, înainte... Oare acum e necesară arma cuvântului sau cuvântul este constrâns să devină o armă? Armă a cărei lupte, în mâinile căror învingători, împotriva căror învinși, fie toți aceștia reali sau născociți?

04 august 2017

TIMP

Doar câteodată îmi aduc aminte
Că sunt bătrân.
În restul timpului
Stau în inima florii
Ca un prunc în braţele mamei.
Bătrâneţea amintită
Mă face să scâncesc, să plâng,
Dar inima florii mă leagănă, blând.
Zeul mi-a dat o sarcină grea:
Să mă căznesc,
Copil mereu,
Să-mbătrânesc.
Până adormit voi fi
De parfumul florii 
Care mă leagănă în inima ei.






03 august 2017

ÎNTUNECĂRI 4

4
De ce mi se pare că taci? Vezi?
Domnul iubirii are sfetnici ai urii. 
Domnul adevărului e slujit doar de mincinoși. 
Domnul păcii e bine apărat de războinici soldați. 
Și toți aceștia sunt unul, uitat de memorii. Domnul știe și uneori mi se pare că tace, alteori că plânge, dar numai când își îngăduie să nu fie văzut de nimeni, adică atunci când e cu desăvârșire singur. 
Pentru fiecare se află un drum. Mie mi-a fost hărăzită o rătăcire. 
Ar vrea să fugă de ei, să nu-i știe nimeni măștile înlăcrimate, dar nu mai e cu putință pe tărâmul acela, pe unde rătăcim împreună demult. Nu-mi mulțumește niciodată că nu e singur, poate nici nu îmi simte brațul conducându-i încet,  nevăzut, pașii prin care văd și aflu.
Acolo unde ajung e un fel de plutire: nu mai există noroc sau ghinion, pierderi sau câștig, victorii sau înfrângeri. Poate asta cred eu, așa cum ei, sfetnicii, slujitorii și soldații, cred în existența acestor stări de fapt. 
Uitat în indiferențe, ajung la capăt de tăcere. Zadarnice sunt urmele pe care le doream a fi punți, toate s-au prăbușit și de acolo, de sus, mă privește un ochi cenușiu, un ochi de piatră. 
Ajung nu la cer, cum credeam naiv și neștiutor în ale slujitorilor, ale sfetnicilor și ale soldaților, ci la maica Pământ. Port tăcerea ei blândă fără nicio durere, înțelegând nerostitele ei taine. Și aici, orice umbră de teamă – atât de bine învățată de la ei - că după viață totul ar putea fi întuneric se destramă: întunericul maicii e o doar o deosebită lumină. Acolo nimeni nu îmi vede apropierile din ce în ce mai dese și pare că nimeni nu înțelege cum așteptările care dilată timpul îmi dau puterea de a-l face să ajungă la mărimea unui punct.
Frumusețea se topește în jurul meu ca zăpada. Picurii ei curg printre lespezi, părând lacrimi la fel de cenușii ca ochiul de piatră, oricât îmi spun eu că nu e adevărat. Filmul e plin de culori, chiar dacă pentru rătăcirea mea devine alb-negru, cenușiu și trist; fumul imaginilor lui se poate risipi oricând într-o suflare de vânt. 
Ești dulce, îmi spune amărăciunea, gustându-mă complet și total, savurându-mă cu rare înghițituri, ca pe un desert multă vreme așteptat după ospățul indiferențelor.
Părăsit-am cuvintele. Aripile lor sunt frânte de răzbunări străine, sălbatice și dureroase, care apasă pe umerii mei. Urmele se ascund într-o cărare ocolitoare iar și iar în jurul unui centru demult uitat. Durerile sunt căutate, simțite ca și cum ar fi fost necesare, dar nu. Doar aspre ca o normalitate înșelătoare, descoperită în rătăcire. 

Părăsit sunt, ca o piatră de care nimeni nu se va mai poticni pe drum. Nu sunt sărbători pe aceste tărâmuri, nu le îngăduie ochiul acesta cenușiu, așa cum tot el, cu poruncă, nu lasă vederilor nicio stea. Odată, pe alte tărâmuri, stelele erau raze de iubire, de adevăr și pace. Sfetnicii, slujitorii și soldații le-au rezervat unui singur genunchi regesc. Lui trebuie să-i mulțumesc că îmi face favoarea de a-mi strivi grumazul. Biet rege, nici nu știi ce bucurii și ce fericire îmi dăruie rătăcirea, nu drumul. Ochiul tău cenușiu nu va putea săruta niciodată blândele palme ale pământului-mamă. Trebuie că ești foarte trist din pricina asta, pe care nu o știe nimeni mai bine ca mine. De aceea ești asupritorul culorilor și al cuvintelor și izbutești doar să fii cenușiu și fals ca un scrum fără ardere. 
Caută-ți omul și Domnul, rege. E păcat să trăiești fără să-i găsești.
2013

02 august 2017

FRAGMENTE

Te vei roti, îi spune, cum se rotesc toate. Primăverile tale se vor gândi numai la viitor, așa trebuie, din pricina repetatei renașteri, iar toamnele ți se vor dărui pentru a gândi doar la nostalgiile trecutului, care se va roti și el înspre altă primăvară. Te vei roti mereu, prin lumină și prin umbră, până la semnul alb. Până în centrul unui gând care a uitat că a făurit lumina din tenebrele pline de neliniști ale întunericului, că apoi lumina s-a strecurat, s-a prelins în forme, în toate formele care o absorb și poartă după ele o umbră. Centrul acela e gândul tău alb; ei nu-ți vor spune decât că e al celuilalt tărâm, fără să știe că tărâmul celălalt e aici.
. . .
Există numai un singur și atotputernic stăpân, îi spune. Este Timpul. Nici un zeu, nici un înger și nici un demon nu-i rezistă, ca de altfel nici o făptură vie. Nici măcar materia, nici măcar moartea. Clipa, băiete, asta îți este singura bucurie. E la fel cu bucuria unui electron ce se învârtește pe orbita nucleului unui atom. Mintea ta, atât de înfricoșată și neîmblânzită de vreo altă cunoaștere decât aceea pe care o ai deja dinainte de naștere, nu poate decât să amestece de-a valma amintiri fugare, cioburi din cântecul vieții. Nu uita niciodată: mintea ta se află cu totul supusă aceluiași necruțător stăpân, nevăzut și tăcut. Tot ce e veșnic, nemișcat, inert, adică nimic: acesta e Timpul. Vei fi hipnotizat de imperceptibila lui trecere și nu vei avea conștiința secundei, dacă... 
. . . 
Să nu uiți: fiecare acum începe numărătoarea Timpului, pentru ca în același acum să ajungă cu numărătoarea la infinit. Acum repetă totul. Asupra oricărui repaus, oricât de scurt, de îndelungat sau de relativ, ce anume poate veghea - supraveghea - dacă nu bagheta nevăzută a schimbării, a dirijorului numit Timp?
Nimeni nu cunoaște gândul dintâi; s-a ivit în conștiința noastră odată cu viața. Purtăm cu toții o mică fărâmă din el, ca pietrele, animalele ori plantele, doar ca simpli purtători ai misterului și nimeni nu-și amintește – ori poate nu încă – cine, unde, cum și de ce a hotărât astfel, dacă nu cumva acesta este tocmai gândul Timpului. 
Alte necunoscute căi, forme și tărâmuri le poți afla doar nemaifiind om. Acum, doar atât.
. . .
Ai încredere în mâinile tale: ele știu înainte ca tu să știi; au propria lor cunoaștere, înscrisă în fiecare celulă și sunt călăuzite doar de asta. Memoria ta trebuie să re-cunoască. Nu mintea, nu creierul, pe care îl crezi autorul a ceea ce te conduce, ci memoria celulelor, mintea și sufletele lor, încă tăinuite. Și la fel cu toate părțile care-ți alcătuiesc trupul: ești zidit din cunoaștere. Viața însăși este cea care știe mai mult despre tine decât cunoști tu despre ea. Viața nu știe nimic în plus despre moarte, în afara faptului că starea aceasta există, că e doar o taină înscrisă acolo, în adâncul ei și că îi este necesară Timpului și numai lui. Cel care știe cel mai mult despre moarte - și doar despre ea - este Timpul. Pentru asta e atât de avid, de înfometat, de însetat de viață. A început odată cu viața și nu se poate sfârși înainte de a-și asigura existența urmașilor. 
Moartea nu este sfârșitul timpului, ci schimbarea percepției lui, îi spune. Înseamnă doar a te identifica cu axa timpului, adică a putea să-l generezi tu însuți, din esența lui, care așteaptă în tine. Ceilalți îl vor putea socoti în continuare liniar. Are cine s-o facă, pentru propria lor cunoaștere, în acest fel pe care l-au ales și au uitat. Ca și tine.
Moartea nu este un repaus, ci o transformare a mișcării. Tu nu poți muri. Până la ultima ta suflare, poți numai să-ți desăvârșești nașterea.
. . .
https://www.scribd.com/document/355360534/Revista-Romania-Ta-Diaspora-August-2017

01 august 2017

INTEROGATORIUL - Din vol. „Marmură neagră”, ed. Bibliotheca, 2011

Cunoștea bine încăperea. Cunoștea bine obiceiurile locului. Cunoștea bine ritualul desfășurării interogatoriului. Și totuși, astăzi se întâmplase ceva deosebit. În loc să-l trezească brusc la ora aceea stranie a nopții, când energiile vieții sunt cele mai slabe, îl duseseră cu mult mai devreme în camera cunoscută. Poate că nu și-ar fi dat seama de oră, dar ferestrele cenușii, cu geamuri mate, lăsau să pătrundă lumina unui asfințit. Se gândi că poate au obosit și anchetatorii, că erau și ei doar niște oameni obișnuiți. Adică nu chiar atât de obișnuiți, dacă se lăsaseră înstăpâniți de jocul legii forței. Forță care trebuia doar să smulgă mărturisiri, de obicei neadevărate, inventate în laboratoare secrete pentru a înspăimânta. Omul avea mâinile încătușate și strălucirea metalului părea mai rece în reflexia cenușie a luminii apusului. Se așeză în fața anchetatorului, pe scaunul pus la distanță de biroul negru, plin de hârtii și scrum de țigară.

31 iulie 2017

CÂNTEC DE CAL

Aleargă mai iute un cal biciuit,
Cu nări fremătânde, în ham ţintuit,
Zăbala-n gâtlej, copita-i în sânge,
Un cal nechezând durerea îşi plânge.

Aleargă mai iute un cal biciuit,
Sudoarea-i se scurge pe gât îndoit,
Picioarele-i lungi fac paşii mai mari,
El fuge să prindă strigoii hoinari.

Aleargă mai iute un cal biciuit,
De cel care-l mână pe veci înrobit,
Speranţa odihnei îl duce cu-avânt
Şi coama îi flutură, zburată în vânt.

Aleargă mai iute un cal biciuit,
Trăgându-şi povara cu greu, înzecit,
Aşteptând izbăvirea de fuga-i nebună,
Dar biciul loveşte şi plesnetu-i sună.

Aleargă mai iute un cal biciuit,
Târziu va veni şi obştescu-i sfârşit,
Însângerat, obosit, el află răspuns
Când, fără suflare, odihna-i de-ajuns.

În spate şi sus el mereu a privit
Cu teamă spre cel care-l mână grăbit,
Spre cel care ştie că pentru profit
Aleargă mai iute un cal biciuit.
2001

30 iulie 2017

LABIRINTUL PERFECT

Există un labirint fără ziduri, fără spirale și ascunzișuri, de ai cărui pereți trebuie să se ferească în căutarea ieșirii toți locuitorii lui. Fără altă formă decât aceea a unei perpetue ocoliri, parcă dintotdeauna destinate, pe tot timpul vieții oricui. Este un labirint care închide orice evadare și, privit de sus, de la o oarecare înălțime, suprafața îi este netezită de pașii căutătorilor ieșirii de multe veacuri. Singura lui încercare este aceea de a-i acoperi toate cărările posibile – ori imaginare, pentru că nu există zidiri – până la descoperirea celei dintâi. Nici o ființă omenească nu-i vede pereții așezați sub cer, în calea pașilor care-l bătătoresc de milenii. Acolo, cei odată intrați nu-și pot găsi decât căutarea sau cel mult rătăcirea, pentru că intrarea și ieșirea din labirint nu sunt ascunse și nici unul din ei nu le poate pierde.
Fiind labirintul perfect, el este închisoarea perfectă. Cu desăvârșire rotund și plin, se poate păși pe sferica lui suprafață solidă, fără ziduri, cotituri de umbră și ascunzișuri, fără intrări și ieșiri. Cei de acolo au strania impresie că totul se desfășoară după tainice legi. Sunt unii care știu că mila și blândețea păcii se află ascunse în alte îndepărtate labirinturi, pentru că ei concep lumile doar sub această formă. Aceștia sunt cei pe care îi doare; ei sunt total diferiți de cei pe care nu îi doare și care, în somnolenta lor plictiseală, închipuie pasaje întunecate, ocolitoare și întortochiate, fără nicio altă acoperire decât cerul. Le numesc împărății sau regate și se împroprietăresc singuri cu ele, fără a părea să știe că trăiesc pe teritoriul aceluiași perfect labirint unde și ei se ascund de teamă. Ajung până la urmă doar a se întâlni cu ei înșiși. 
Unii dintre locuitorii labirintului, ca și unii prizonieri, știu deja că orice alte construcții sunt imperfecte și din acestă pricină sortite ruinii. Legendele spun că uneori, la intervale mari de timp, o mână cerească scapă din labirint un locuitor sau un prizonier - ales la întâmplare sau poate pentru nedeslușitele lui calități -, dar aceste legende sunt atât de adânc îngropate în vreme încât au fost uitate demult. 

Locuitorilor labirintului nu le rămâne decât să-și închipuie că trăiesc. Să creadă sau nu, după cum le e voia; să spere sau să dispere; să caute sau nu, după dispoziție și dorință; să iubească, să sufere și să se bucure; să alerge sau să se oprească; să lupte ori să fie învinși de ceilalți căutători ai singurei dar invizibilei ieșiri, accesibile de altfel oricui, sau de ceilalți prizonieri ai labirintului. Unii se afundă în cărările labirintului perfect ca într-un nesfârșit ocean de muzică și aceia ar părea că sunt cei mai fericiți. Sunt însă puțini cei care au înțeles că trebuie să admită cu umilință perfecțiunea labirintului ori a închisorii. Pentru unii din aceștia problema poate fi doar una a alegerii, dar de cele mai multe ori ei tac, așteptând cu răbdare ca mai devreme sau mai târziu să ajungă cu toții la această – deocamdată – singură înțelegere hărăzită locuitorilor labirintului perfect. Ei nu mai caută de multă vreme ieșirea din el, ci doar se întreabă din când în când unii pe alții cine l-a zămislit, în ce scop, crezând în înțelesul ascuns al condamnărilor, al iertărilor, al recompenselor sau al alegerilor. Simt însă și ei la fel de bine că într-o anumită stare a vieții și-au închis veșnicia într-un trup și astfel au uitat pentru ce se află acolo. Câteodată, fără nici un motiv precis, se trezesc gândindu-se cu uimire la strania idee că labirintul perfect este doar o nesfârșită zidire înăuntrul lor.

Cei care meditează de milenii asupra acestui labirint perfect i-au înțeles capcana, întinsă prin lipsa oricărei zidiri (dar lăsând loc și libertate tuturor ocolurilor posibile) și au sfârșit prin a crede că spațiul acestui labirint (sau, pentru unii, ai acestei închisori) este doar o iluzie, dar că nicio căutare și nicio rătăcire nu pot rămâne fără descoperiri. Că tot ceea ce locuitorii din vechime numeau miracol este doar înfrângerea, într-un joc nevinovat și copilăresc, a unor false condiții dinainte impuse. Răbdători și tăcuți, ei au descoperit că viața – ale cărei singure intrări și ieșiri nu sunt niciodată pierdute de nimeni – ar putea fi adevăratul labirint, deși tot ei, cei care tac și nu scriu niciodată nimic pentru că nu ar avea niciun rost, știu - ori poate încă se mai întreabă – că singurul desăvârșit labirint este omul, un minunat potir pentru idei, care călătoresc prin veșnicie în căutarea primitorului lor cuib. 
Poate că ei sunt singurii care simt în tăcere durerile celor care își trăiesc viața ca într-o închisoare în labirintul perfect; poate că doar ei se bucură pentru toți cei iertați, care singuri au găsit singura ieșire din labirint; poate că doar ei pot avea ceea ce s-ar numi respect pentru naivii care își mai închipuie că în labirintul perfect pot exista alegeri. Aceștia din urmă sunt cel mai adesea artiști, etern îndrăgostiți de albastru - singurul acoperiș al labirintului perfect și al lor - și demni de toate umilințele celorlalți, fără să pară că lucrul acesta i-ar deranja în vreun fel. Către ei se întinde aproape întotdeauna mâna salvatoare din ceruri, deși, de cele mai multe ori, ceilalți locuitori nu își lasă la vedere uimirea înaintea înfăptuirii unui asemenea zbor. Li se pare a fi incredibil de-a binelea, liber și aproape sfidător pentru ei, fără ca prin toate acestea să devină imposibil.
                                                                                       Lui J.L.Borges

                                                                                  Târgoviște, 2013 Iulie

29 iulie 2017

UNSPREZECE MII - Din vol. ”Anul tăcerii și alte povestiri”, ed. Bibliotheca, 2016

Alessandro e sus, pe cea mai de sus treaptă a trapezului, acolo unde aerul este greu de respirat din pricina căldurii jilave a sutelor de suflete ce-i așteptă căderea sau zborul, după cum și-l imaginează fiecare, copil sau nu, părând cu toții atât de mici văzuți de aici, de sus, deși Alessandro, Zburătorul, cum i se spune în circ, știe că ei sunt la fel de mari ca și el, nici mai mici, nici mai mari, ci întocmai ca el, care a împlinit de curând treizeci și doi de ani și care de peste trei ani face acest salt mortal de la trapez împreună cu Maria, singura lui parteneră perfectă de salt și de așternut, asta după ce primele două eșuaseră lamentabil cu nasul în talașul amestecat cu nisip al arenei de la picioarele lor, de acolo, de jos, unde copitele învelite cu pluș ale cailor ridică praful până la bara de trapez pe care el, Alessandro Zburătorul, a crestat cele unsprezece mii de linii cu briceagul în formă de pește primit de la tatăl său pe vremea când era copil, fiecare crestătură pe răbojul barei de lemn lustruit însemnând un salt făcut în timpul repetițiilor și apoi în spectacole.