LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

26 aprilie 2017

Davo și vântul sau Douăzeci și una de trepte (Fragment)

 . . . 

Am adus mai multe scrisori în casa de pe strada Florilor, la nr. 3, unde se afla salonul Almei, fără a o întâlni. Casa are două etaje și o mansardă acoperită cu țiglă roșie, cu coșuri înalte de fum. În mansarda aceea mi-ar fi plăcut să locuiesc, mai cu seamă pentru că de acolo aș fi putut vedea numai vârfurile plopilor, care o înconjurau din trei părți și, bineînțeles, întreaga panoramă a orașului. O placă metalică, aurie, purtând inscripția L’Amie de la Peinture, se găsea pe ușa de la etajul doi, până la care ajungeam după ce urcam de trei ori câte douăzeci și una de trepte, unde sunam și îmi deschidea fie o servitoare, fie, odată, chiar consilierul Hansen, îmbrăcat în halat de mătase și cu o pipă mică între degete. Scrisoarea îi era adresată lui, personal. Eu m-am simțit privit cu simpatie prin ochelari. A semnat de primire într-un antreu deosebit de înalt. Atât de înalt cu cât nu avea decât trei uși și nici o fereastră, de afară n-ai fi crezut că cei din interior pot părea scunzi în holul care cred că avea aceeași înălțime cu camerele, de trei ori statura unui om normal. Stând cele câteva clipe acolo, am avut senzația că suntem cu toții mult mai mici. Abia afară mi-a trecut senzația asta, pe care însă nu am uitat-o. Cum n-aveam să uit rumoarea vocilor care se auzeau din salon, unde câțiva pictori pictau, așezat fiecare la câte un șevalet. Prin ușa întredeschisă am zărit o sclipire albastră, de cerneală luminoasă. Venea dintr-un glob de sticlă așezat pe un trepied, luminat de o lumânare de ceară albă ca marmură și eu m-am gândit în clipa aceea – n-am uitat – că pictorii se străduiesc să fixeze pe pânză viața, reflectată de globul albastru, a unei flăcări vii. Poate mă înșelam. Poate că ei pictau cu totul altceva.
Pe Alma aveam s-o întâlnesc față în fața atunci când am dus o a treia scrisoare, care părea scrisă de un temperament nervos, foarte grăbit, părând psihopat. Scrisoarea era pentru ea. Așa i-am aflat numele, ca și pe cel al expeditorului. (Am deprins câteva din tainele grafologiei în toți anii cât am fost poștaș. Cu timpul, am înțeles că știința - sau arta - aceasta nu se înșală mai niciodată, dacă îți dorești cu putere să o deprinzi și s-o înțelegi.) Eu nu o cunoșteam decât din renumele familiei și al salonului de pictură. A zâmbit, a primit scrisoarea și mi-a șoptit, în holul înalt, mie, celui mic, așteptând cu geanta pe umăr în fața ușii de la intrare, e de la logodnicul meu, felicitări, i-am răspuns.
Am plecat de acolo cu totul schimbat. Se întâmplase.

Cred că fiecare făptură omenească duce cu sine o noapte, o fărâmă de întuneric. O grotă, o peșteră întunecată, care de cele mai multe ori înspăimântă, provocând o emoție puternică, la fel ca atunci când te pierzi deodată, fără să știi cum, într-o pădure bătrână de veacuri, într-o noapte cu cețuri fantomatice. Poate că unii ocolesc teritoriul ascuns, încăperea asta, dacă nu sumbră, sigur necunoscută, dar cred că de fapt într-acolo se îndreaptă, oricât de mult ar dori să nu pătrundă în zonă. E un tunel către sine, atracția de netăgăduit a lucrurilor interzise, dorința de a afla, de a ști ce e dincolo de luciditatea luminoasă și clară a zilei, în somnul de sub stele. Visele, da, pot deschide porți magice, dar cine le mai ia cu adevărat în seamă în epoca acestui raționalism tehnologic, eficient și rece? De regulă, în fața viselor tale ești cu totul singur. Așa cred că trebuie să intri în zona aceasta întunecată, singura lumină în grotă fiindu-ți visele. Hotarul, albia uitării: apele din adânc nu pot fi străbătute altfel decât vâslind din răsputeri cu lopețile amintirii, din greu, până la ruperea mușchilor, până la deshidratarea de sudoare, poate chiar vărsând sânge. 
Până la urmă, e doar o chestiune de curaj. Curajul inconștient al exploratorului orb.

Chipul meu sparge toate oglinzile, scrie Joseph. Între viața politică și viața copacului, el a ales-o pe cea din urmă. Are câteodată senzația că a trăit pe toate continentele, la mai toate altitudinile și că a fost marinar pe toate mările și oceanele pământului. Nu știe încă dacă e doar o problemă de memorie sau de imaginație răscolită de memorie. Nici nu-i pasă. Senzația asta îi oferă adeseori numeroase dejá vu-uri, cu care s-a obișnuit, oricât de mult l-au ridiculizat ceilalți pentru capacitatea lui. Simte nostalgii de negrăit ale altor locuri și vremi, scrie despre astea toate în fișierele primite de mine. 
Uimitor e însă cum reușește să mă convingă și pe mine că sunt asemenea lui.

. . .

20 aprilie 2017

APE TULBURI

Totul se desfășura foarte încet. La fel de încet ca o îmbătrânire de a cărei prezență nevăzută nu poți avea nicio îndoială, dar de care te poți uimi doar văzând-o la alții, întâlniți rar, la intervale mari de timp, în așa fel încât semnele lucrării ei trec pe lângă tine nevăzute, dar totdeauna acolo. O păpușă căzuse cu un zgomot sec pe parchet, cu un țipăt mut, pe vremea când nu erai cu mult mai înalt decât ea, când ploile și zăpezile fiecărei ierni nu făceau altceva decât să spele și să limpezească apele, cel puțin așa credeai așa cum numai un copil poate crede, dar asta se întâmpla pe când nu știai nimic despre vânători, despre cuceritori și despre actori. Tu păreai că trebuie doar să te uiți atent la toate, cu priviri senine și clare. Și ei, actorii aceștia, cărora dintotdeauna trebuie să le spună cineva ceea ce ei trebuie să le spună altora, dar păpușa nu se ridicase și avea capul puțin spart de la căzătura aceea de care îți aduci aminte mereu. Apoi s-a întâmplat ceva, altceva. Deodată, viitorul n-a mai fost doar o noapte cu stele strălucitoare sau vise, în schimb zilele au devenit din ce în ce mai cenușii și egale pe măsură ce apele își pierdeau claritatea, așa cum ochii câinilor muribunzi se acoperă cu un fel de ceață. Da, apele deveneau tulburi și oglinda lor părea din ce în ce mai aburită de un fel de răsuflare necunoscută și toxică. Nimic nu te preocupa mai mult decât iritarea cumplită pe care procesul acesta ți-o producea zi de zi, pentru că totul se desfășura cu o lentoare greu de perceput și abia suportabilă. Și trebuiau să facă asta tot timpul, fără niciun răgaz, știind că ei sunt cei cărora cineva trebuie să le spună mereu ceea ce ei trebuie să le spună altora și să facă asta ca și cum ar fi fost întotdeauna pentru prima oară. Nu doreai decât să nu rănești cu nimic transparența curată a apelor, pentru că o închipuiai a fi ochiul mult mai mare al unui cer care vede totul cuprinzând totul și știai că asta nu e doar o jucărie. Și o făceau cu toată convingerea, de parcă n-ar fi fost în stare să-și vadă propria repetiție, căutând desigur o neatinsă perfecțiune cerută de cel ce le spunea ce să le spună celorlalți. Indiferent de cât de tulburi deveneau în tot timpul acesta apele. Și nimeni nu-ți spunea de ce, doar procesul acesta, care se desfășura la fel de încet ca îmbătrânirea; și un fel de creștere până la o înălțime nu cu mult mai mare decât a păpușii căzute pe parchet, care acum îți părea foarte mică și tristă și îndepărtată. Când nu erai cu mult mai înalt decât ea nici măcar nu te întrebai dacă vei fi actor, vânător sau cuceritor sau toate acestea deodată printre cei ce păreau să repete totdeauna pentru ceilalți ceea ce le spunea cineva. Valurile apelor treceau din ce în ce mai vijelioase și tu știai - fără să-ți fi spus nimeni - că așa este timpul, neliniștit și greu de așteptări, de așteptarea unei încheieri a tulburării ce le cuprindea încet și sigur, deși tu știai bine, așa cum doar copiii știu, că apele sunt totdeauna cristaline. Ochii ei se tulburaseră după căderea pe parchet, la fel cu ochii apelor sau ai câinilor înainte de moarte și nopțile erau apăsătoare de așteptarea stelelor pe care nu le puteai uita, erau singurele străluciri pe care te puteai sprijini cu mult timp înainte de a fi început totul. Nu știai dacă sunt de vină cuceritorii, vânătorii, oricare le-ar fi fost vânatul pândit, sau actorii aceștia repetând blajini ceea ce le spunea cineva că trebuie să le spună celorlalți și tu voiai să nu fi niciunul dintre ei, dar așteptarea și tulburarea apelor te făceau să devii tocmai asta și ți se pare că ai să înnebunești de-a binelea. Așteptai și atât; un monolog pe care-l rostești și nu e nimeni să-ți spună ce să spui celorlalți, pare că timpul se usucă și că pământul se străduie din răsputeri să-și păstreze apele în palmele lui, dar apăruseră între timp și vânătorii și cuceritorii deodată, de parcă nu s-ar fi putut despărți unii de alții și invaziile lor ucideau starea cristalină a ochilor și a apei. Numai actorii păreau să fi rămas la fel, pașnici și cuminți. Nu, niciodată nu ai să afli dacă așa erau ei sau doar făcuți să fie așa. Zăpezile veneau și acum, dar din ce în ce mai rar și mai furioase, la fel ca ploile. Te apropiai totdeauna de ape cu o magică recunoștință, cu o atracție necunoscută, așa cum te apropii de timp sau de foc, știind bine că el te pătrunde și că poate fi atât de cristalin, deși se putea încețoșa din cauze la fel de necunoscute. Nu, nici ei, oricât le spunea cineva ceea ce trebuie să le spună celorlalți nu mai reușeau să facă bine treaba asta. Tulburarea apei împiedica descoperirea luminii ce dă naștere oricărei umbre și ei păreau la fel de osteniți ca păpușa uitată într-un pod vechi dar amintită mereu. Și cu toate astea nimic nu stă pe loc, totul se îndreaptă spre ceva pe care încă nu ți-l poți aminti, poate pentru că oglinda apelor îți arată doar un chip din ce în ce mai încețoșat și te enervezi teribil pentru că nu știi dacă pentru asta sunt de vină apele sau privirea, ochii sau poate actorii. Cât despre vânători și cuceritori, ei bine, cu ei te obișnuiseși deja, erau din ce în ce mai mulți și mai activi pe măsură ce procesul de tulburare a apelor se desfășura, foarte lent, aproape la fel de încet ca o îmbătrânire; și poate că de aceea ei se arătau a fi din ce în ce mai grăbiți. Odată cu asta, ochiul cerului părea că se dilatase, îndepărtând și dizolvând aburii tuturor zeilor care tăceau și toate deveniseră dintr-o dată mai reci; păpușa aștepta, încremenită, la fel de exactă în oprirea ei cu ceasul care stând e mult mai precis decât cel mai precis dintre ceasornice. Clipa ei, sau a ceasului oprit, este una singură, totdeauna așteptată și sigură, la fel de sigură ca aceste cuvinte pe care le asculți mereu de la ei, știind acum bine că e cineva care le spune întotdeauna actorilor ceea ce ei trebuie să le spună celorlalți. Apele se acoperiseră de o lunară semi-lumină pe care nu știai cine și cum ar fi putut s-o alunge, zilele se încețoșau și atunci te gândeai că procesul nu cunoaște oprire nicăieri, fără să te poți gândi la un capăt de drum sau măcar ce fel de prefaceri vei mai întâlni. Știai bine că pământul durează întotdeauna mai mult decât cei ce își pot închipui că-l posedă, că vânatul se termină și odată cu el poate vor fi dispărut și vânătorii, iar apoi, când apele nu vor mai fi fost decât tulburi, poate și cuceritorii vor fi înțeles că n-au făcut nimic altceva decât să asculte ceea ce le spunea cineva să facă altora. Rămâne un fel de secetă a celor ce așteaptă limpezirea apelor fără speranța că va veni, putând fi siguri doar de această îmbătrânire răbdătoare și tăcută a pământului, semănând atât de bine cu încremenirea în care așteaptă păpușa căzută cândva, demult, pe un parchet foarte tare. Te gândești că așteaptă, poate ca și tine, să i se limpezească privirile de sticlă colorată și să-i crească aripi cu care să reușească să se ridice din singura ei cădere; încerci din răsputeri, deși îți e din ce în ce mai greu, printre miile de vorbe rostite de acești actori cuminți, să-ți călăuzești gândurile spre îndepărtatele ape pe care vrei cu toată puterea să le păstrezi cristaline. Zăpezile și ploile curate plutesc în amintiri nemărturisite nimănui și nu știi nici măcar dacă e cineva de la care să afli dacă vor mai veni înapoi peste foarte, foarte mult timp. 

19 aprilie 2017

Timp

dizolvă-mă
Timp
împrăștie-mă-ntr-o adiere
în zefirul serii
parfumate de mai
să-mi aflu
să-mi descopăr
uitarea
în adâncul Memoriei 
albastre
înclinat către noapte
privit din bezna oglinzii
rătăcind între gesturi
tăcut cum
nu-i niciun cântec 
ori toate
încețoșează-mă
Timp
chemându-mă noaptea
să plec
și să vin

16 aprilie 2017

RĂNI


Pâinea și vinul se terminaseră
Nu se mai găseau pe pământ
Însângerau apele lumii
Și rănile dureau
Cum vii toate rănile dor
Înotasem prin aer
Până îmi ostenise numele
Și abia mai putea să zboare prin ape
Căutându-te
Șansele sunt egale
Rosteau buzele lor
Către nimeni
Doar buzele.
Eram mai liber decât deținuții
Lumilor mici și pustii
Ale marilor averi
Care le împăienjeneau ochii
Ochii.
Te găsisem la lumina ostenelilor mele
După încercarea zborului
Prin adâncile ape
Și a înotului prin aerul numelui meu.
Un călător blând m-a învățat
Să-mi vindec rănile acelor ani
Cu lumina albastră a anilor-lumină
Și eu l-am răsplătit cu o cafea
Caldă aburindă neagră
Din ouă măcinate fin de furnici
Și arsă de stele oglindite
În noaptea ei.
A fost cea mai bună cafea
Pe care am primit-o vreodată
Pe pământ mi-a spus
Apoi a plecat în blândețea lui
Nelumească
Lăsându-și rănile vindecate
Să-mi amintească de el.


15 aprilie 2017

APOI

Apoi vor veni zorile. Trupul lor de lumină va crește peste apele ploilor lungi, fără gust. Cu pleoapele ridicate, brume reci și tăcere, ochi fără priviri, romanță fără toamnă. Apoi, vestind răsăritul - același -, auzi ciorile, în cercuri flămânde, rostogolindu-și peste lume trupul dragonului lor, pătat pentru totdeauna cu umbrele nopții. Cunoscutele insomnii ale zilei ți se aștern înainte la fel de tăcute, cu strigăte de luptă, de început sau de sfârșit de luptă.  (Mai ales nu voi vorbi. Nimănui. Nu ar asculta oricum. Nu se mai ascultă nici măcar pe ei înșiși sau între ei; poate doar atunci când au interese, altfel fiecare grăiește în van. Vorbele zboară în vântul toamnei, despuiate de suflet tot așa cum vântul despoaie copacii de sufletele frunzelor. Voi fi de acum înainte doar cel sosit înaintea oricărei plecări și căzut înaintea oricărei înălțări. Locuiesc demult într-un gând niciodată înțeles care s-ar putea numi viață.) Apoi vor veni amiezile. Îndată după apusul zorilor, care aduc ziua cu vuietul lor plin. Norii ascund câteodată chipul luminii și îți spun că toate trec. Urmele unor zile – pe care credeai că nimic nu le va șterge – se scurg din memorie la fel ca stropii de ploaie, dispărând sub alte mii de urme, ca într-un joc ce se repetă pe el însuși și în clipele astea înțelegi că amintirile tale nu sunt nimic altceva decât un nimic mai mic. Natura se rotește atunci când tu ai vrea să rămâi. Asta e cu neputință, ție îți este cu neputință. (Ar trebui să mă văd: stau singur și fără arme înaintea tuturor negațiilor, indiferențelor, urii. Un piept gol și sincer dacă le-aș fi în cale, cu toții vor dori să-și trimită spre el săgețile, otrăvite sau nu, ascuțite sau nu, ale lor, nicidecum ale lui Eros, biet copil vinovat doar de dragoste. Pedeapsa mea e poate pentru vina de a fi trecut de la un abstract demult amintit la un concret prea zilnic, împotriva unui curent general de semn contrar.) Apoi vor veni serile. Trupul lor de umbră va crește peste apele ploilor lungi, fără gust. Chipul de lut al lunii îți șoptește că e timpul să dezbraci costumul fiecărui gând, costumul zilnic, așteptându-te pregătit și obligatoriu dimineața, la orice trezire. Deodată, ai dori să-ți schimbi viața. Hainele, înfățișarea. Obiceiurile, lucrurile, poate chiar și locul vieții. Să pleci din tine însuți, evadând în alt rol, în alt act din rolul scris pentru tine. Oare de ce toată această luptă pentru aer, pentru a respira tăcut și liber, ieșit din comèdie după ce vei fi rostit toate cuvintele cu putință? Pentru că focul trecut își amintește viitorul lui de lumină, de foc fără căldură, dar veșnic viu. Focul: toate cenușile cad – cum altfel? – pe trupul blând al pământului, sub apele ploilor lungi, fără gust și doar fumul urcă spre cer, într-o trecătoare plutire risipită în vânt. Și atunci îți spui – iar și iar – că trebuie să dorești doar nimic: orice dorință te înrobește mai mult decât orice nevoie. (Buzelor mele le-a fost interzis sărutul exprimării, poate din cauza unor cuvinte crezute și scrise cu adevărat. Fapta cuvintelor îmi este condamnată, în rest nimic altceva. Mă simt mult mai urât. Voi înveșmânta cuvintele în singura lor haină cuminte, în file. Mâinile unui zeu străin, rece, aruncă zarurile măsluite ale vieții. Știu cu toții atât de bine că numai cuvintele mint. Rostire interzisă, numele meu va cădea, așa cum toate numele cad. Sinceritate fără mască, incredibilă în orice istorie. Doar tăcerea poate să mângâie. E adaosul meu la zgomotul asurzitor al oamenilor.) Ai trecut prin atâtea mii de priviri încât memoria lor te scufundă. Și tot atâtea mii de priviri au trecut prin tine, lăsând urme de neuitat, ca și zilele pe care credeai că nimic nu le va șterge. Știi bine, vin nopțile. 
Noaptea.

14 aprilie 2017

LUCRĂTORUL

Pe chip și pământ, în brazdă și taine,
Mistuind, ca un vierme, a lor țesătură,
Sunt timpului urme, uitate în haine,
Nicicând ascunzând a lui lucrătură.

În palme cuprinde năluci așteptând
Artistul, din ceață de nori și departe,
Veșmântul de vreme din toate chemând,
Să le dăruie viață și suflet din moarte.

Mintea lui fierbe cuprinsă de febră
Și ochii lui ard ca stele de sfânt,
Născând nevăzutul din fir de tenebră,
Furându-l din cerul adus pe pământ.

Pășește sub cearcăn ce nu pare un vis,
Mai viu e ca pruncul de lapte flămând,
Nesomnul e-odihna în ochiul deschis
Și flacără-i fruntea o lume născând.

Ca și Dumnezeu e la fel de sărac
Și mai mult ca bogatul e el de avut,
Zidește făptură-n cuvinte ce fac
Să vină pe lume cerescul durut.

Și plânge de sete ori frig sub o haină,
Înfometat este numai de hrană de zeu,
El timpul dezbracă de oricare taină
Și sclav e artistul ce e liber mereu.

Se mistuie singur în magicul semn
Ce focul din trup îi arde în suflet.
Pedeapsa e grea, alchimic îndemn,
Mereu să se nască același în umblet.

Cenușa care trece în bobul cel mic
Visul și-l pierde în lărgimea câmpiei,
Îmbracă un rob trudind la nimic
Pe un drum ca o sferă, ocol veșniciei.

10 aprilie 2017

Davo și vântul sau Douăzeci și una de trepte (Fragment)

. . .  
   „Unde e cu adevărat nevoie de mine?” se întreabă Joseph. „Cui trebuiesc eu?” Aș crede că țara lui îl respinge. Și nu numai țara, ci poate viața însăși. Timpul. Oamenii. (Poate trăiește amărăciunea asta pentru că are ascunsă în el o nefericire care își are originile în copilărie, nu știu, dar simt că așa ar putea fi. O umbră însoțitoare, personală, care se arată adesea pe fruntea lui, un rid apăsător, limitându-i o capacitate umană esențială, capacitatea de a se bucura. Uite-așa ajung eu, Davo, să fiu psiholog.)
   El nu știe. Află cu amărăciune că adevărații cititori – cei ai cărților – sunt din ce în ce mai rari odată cu trecerea timpului către computere și alte tehnici invazive și insistente. Ce poate face scriitorul rămas singur, cu cititorii deviați de la lectura atentă, cititori pasionați poate mai mult de imaginația care se naște în sufletul lor odată cu lectura? Rămâne al nimănui? Al lui însuși, posesor zadarnic și inutil al propriei dăruiri? Acestor întrebări poate că aș putea eu să le fiu un răspuns. Răspunsul depărtării. Din țara nordului, către care el a tânjit, spre al cărei cer încă tânjește.

    În limba lui, limba română, există un cuvânt foarte frumos, atât ca sonoritate cât și ca semnificație: dor. E o stare continuă de tânjire fără obiect, o stare sufletească aproape imposibil de definit mai clar decât cu acest cuvânt simplu, de numai trei litere. E o stare legată puternic de dragoste. Este expresia formei ei interioare, ascunsă în orice suflet. E ceea ce te poate face să plângi tăcut, înăuntru, fără să afli niciodată de ce. (Paranteză: d’or, înseamnă, în limba franceză, de aur.) Așa se poate simți numai dragostea. E solul necesar încolțirii oricărei semințe creatoare. Altfel, fără dor, creația ar fi doar o sumă de operații fixe, înfăptuite mecanic, fără vibrație.

   De când am timp și de când îl cunosc pe Joseph, am început să pictez. Nu, nu ca el, în ulei pe pânză, ci pe sticlă. Sus, la etajul casei mele, se află o fereastră la fel de mare cu cea de jos, cu două panouri cu sticlă înalte cât camera, culisante lateral, care se deschid spre balcon. E acolo un dormitor luminos, mobilat cu rafturi pline de cărți, așezate vizavi unul de altul. Multe cărți și câteva portrete ale bătrânilor mei; sunt paznicii somnului meu, alături de un petic destul de mare de cer. Mai am aici un pat și un fotoliu, lângă fereastră, care e locul meu preferat de citit. De acolo privesc cerul. Mi-a plăcut totdeauna lumina lui, chiar și când sunt nori sau e noapte. Privesc astfel amurgul fiecărei zile, clipă când de obicei rostesc liniștit, fără habotnicie, un fel de rugăciune pașnică și personală. Mă rog în gând, singur cu mine, mulțumind soarelui, apoi trupului meu, care a fost bun și credincios sufletului meu în ziua care trece spre crepuscul. Timpul pare că se oprește și doar discul roșu al soarelui se micșorează încet. Știu că nu adoarme, soarele nu doarme niciodată, trece doar dincolo de orizontul vederii mele pe fereastră. Mai cu seamă când plouă, stropii de apă se scurg pe sticla albăstruie sau cenușie, depinde de anotimpul în care plouă, pic după pic, alcătuiesc poteci și cărări pe care le urmez visând.
   Cum spuneam, am început să pictez un vitraliu, dar numai în partea de jos a ferestrei, care e la fel de lată și înaltă cât e camera, pierzând culorile în transparență de la jumătate în sus. Lumina e acum modelată de culori proaspete, vii, în forme noi și sunt aproape mulțumit. Nu caut desăvârșirea, nici n-aș vrea, n-aș avea ce face cu ea. Ocupația asta, care mă întinerește, o datorez prietenului meu. Poate ascultă și el, odată cu mine, măsură cu măsură, muzica din camera de jos, urcând treptele scării ce unește parterul cu etajul casei. Urcăm, prietene, urcăm împreună. Am vrut să învăț să lucrez la calculator, - asta o fac puștii de azi în mai puțin de zece minute - dar acum pictez vitralii. Aș putea să câștig o mulțime de bani din asta și astfel să-l ajut.
. . .

05 aprilie 2017

ANUL TĂCERII (Fragment), din volumul „Anul tăcerii și alte povestiri”, ed. Bibliotheca, 2016

      . . .
      Noiembrie
      Stă așezat pe malul unui lac. Este frig și e seară. A aprins un foc din vreascuri, s-a ghemuit alături de flăcările pâlpâind și ascultă. Crenguțele trosnesc din vreme în vreme, dar asta nu îi alungă nemărginita tristețe. Are lacrimi în ochi, pe care îi simte săgetați de reflexele focului. Dincolo de ele, întunericul nopții. Privește în jur și distinge, de partea cealaltă a focului, chipul unui om așezat pe pământ. E îmbrăcat într-un veșmânt lung, care îi acoperă umerii. Ochii lui par a fi nepământești și îl privesc cu puteri neînțelese. Apoi, întinde o mână peste flăcări și îi spune cu voce blândă:
      Mănâncă peștii aceștia. Te vor învăța nesfârșirea.
     În palma lui, care nu pare să se teamă de foc, strălucesc trupurile firave ale unor pești argintii. Sunt doi.

      Mecanismul născuse deja mecanisme părând aproape vii. Flămânde de viaţă şi supunându-se creatorului lor total, necondiţionat. Viaţa lui M. e un strigăt de împotrivire tăcută. Atât, o singură forţă al cărui tâlc nu-l cunoşte decât el. Îi înfurie peste măsură pentru că nu au proceduri pentru un asemenea caz. Cândva, alții ca ei folosiseră tăcerea ca pe o tortură.
      Se jucau cu limitele vieţii şi morţii, fără a cunoaşte alcătuirea adevărată a fiinţei omeneşti. M. devenise cel ce știe, în ore şi secunde trăite și tăcute în laboratorul cu mecanisme. Pe atunci se gândea pe el ca fiind un magician. Acum știe că dreptul la viaţă nu mai e o alegere, ci trebuie să devină doar un program perfecționat și performant. Vieţi vinovate transferă instrucţiuni precise celor acuzaţi de vinovaţia de a fi. De-o parte frica vinovăţiei, de cealaltă vinovăţia fricii. Dreptul la tăcere încă nu a fost inventat, dar mai devreme ori mai târziu cineva îl va propovădui, ca unic stăpân care poate acorda drepturi altora. Se mai întâmplase cu dreptul la viață, la sănătate, la educație și altele. 
     M. își învinse frica şi rămase tăcut pentru tot restul vieții. Unealta magică a nesfârșirii, tăcerea, i-o voiau acum confiscată, luată și folosită de ei, ca și cum ar fi dorit stăpânirea tuturor gândurilor. Dar în adevărata bibliotecă de gânduri și vise a ființei omenești, acolo unde universul se poate naște pe sine în biologie însuflețită, nu le era permis a intra. Știau foarte bine asta, însă panta alunecării lor era mult prea abruptă. M. nu dorea o evadare din închisoare, ci, dimpotrivă, își dorea ca închisorile să evadeze din oameni. 
      Tăcerea: îi dăruise putere asupra timpului și întruchipărilor reale. Posibilitățile lui se află acum la nivel maxim, când timpul și materia îi sunt aluatul aflat la îndemâna unui creator al vieții în miliarde de forme, de lumi posibile care se întrepătrund prin rezonanțe și legături bine înțelese, într-un tot de dincolo de mecanisme, în care răul nu poate pătrunde. Axa gândului primar, sursa întâiului principiu, îl primește pe M., înlăturând ceea ce cu toții numesc nimicul. Acest zero, singurul capăt către care tânjesc întotdeauna cuvintele oarbe.
      Un punct culminant, urmat de o cădere. Monstrul istoriei își putea duce mai departe aceleași repetabile respirații. 
      M. nu mai e captivul făpturii lui stăpânitoare, acum deslușit și învins de întâia ființă umană liberă. Imaginația stranie care îi dăduse viață trebuia să-și găsească alt drum, alte spații.
      Mai avea de înfruntat testul următor al omului cenuşiu: acela al tăcerii vieții, tărâmul atât de temut de toți, cealaltă lume, cum îi spuneau, fără să știe că este doar partea încă neștiută a unei singure lumi.

    Visează pe Eva în anii lor frumoşi împreună. Sărbătoresc Crăciunul şi anul nou doar ei doi, dorindu-şi copii. Geamătul din preajma miezului nopţii îi îndepărtează pe cei ce s-ar putea naşte din trupurile lor arzând într-o eternă îmbrăţişare rotundă. Inginerul ştie. Îl doare. Ascunde lucrul acesta sub un zâmbet de sărbătoare, dar Eva se opune fără să pară a şti. M. află că e o altfel de pedeapsă, dar, gândindu-se la copiii lor, îi aude gemând cu glasuri mici prin somn. Își dorește din răsputeri să schimbe toată moștenirea la care i-ar putea condamna, simțind că pruncul lor este doar tăcerea nerostită a unei învățături știute dintotdeauna.
      Zăpada acelor ani îi apare în vis ca un covor alb pe care urmele paşilor lor devin un singur rând pe o potecă ce se pierde în cer. Gemetele par adormite sub mantaua pufoasă şi liniştea îi dăruie pacea somnului. Este ultimul somn, înaintea ultimei încercări. Eva îl asistă rece şi palidă, alături de omul în costum cenuşiu. Ochii ei sunt ochi de pisică, putând vedea în întuneric. M. ştie, simte, că omul în costum cenuşiu va fi celălalt soţ al ei.  
      Este iarna stingerilor. A plecării către limite încă nepermise pentru un om, al universului încă neîngăduit care trebuie să înceapă dincolo de viață.
. . .

03 aprilie 2017

APRILIE

Zefirul înmiresmat al nopții de aprilie pătrunsese în camera mea; un fel de adiere tăcută făcea respirațiile necunoscutului care trăia demult în mine, trezit doar în vise, să fie vii și liniștite. Cred că așa trebuie să fie orice respirație, mai cu seamă cea a nopții și mai cu seamă ale nopților de aprilie. Parfumul florilor abia întinerite după gerul iernii. Liniștea. Lumina unui cer adâncit printre stele. Un fel de pace în care trăiesc toate ființele, care poate se visează pe ele așa cum nu se cunosc. Eliberate de luptă. Uneori, spre zori, necunoscutul care-mi prinde în palmele lui - înăuntru - fie inima, fie pieptul întreg, fie ochii închiși sau obrajii, ascultă cântecul limpede, tânguitor și aproape disperat (de singurătate?) al unei privighetori. În mine priveghează și el, trăind. E îndepărtat cântul păsării; pare nesfârșit de lung drumul de la necunoscut până la pasăre, până la cânt, până la zbor. E un cânt mare - oare e cânt sau durere? - al unei făpturi mici, singură în întunericul strălucind de stele mult prea îndepărtate. Va sfârși într-o clipă tăcută, ca o moarte mică a trupului ei mic. (Totul e relativ, mi-au spus, fără să-mi spună și de ce le-au făcut așa.) Poate acum, în noaptea de aprilie, doar cântecul îi atinge necunoscutului auzul, în vreme ce pasărea se va fi stins demult, asemenea icoanei stelei ce-a murit. Visele sunt transparente la fel cum cerul e transparent pentru stele în apele albastru-întunecate ale nopții. Mie îmi pare atunci rău că trebuie - trebuie? - să mă trezesc, adormindu-l pe necunoscut, fără a mai simți apoi atingerea ușoară a respirațiilor lui în plămânii mei. Aerul fermecat pe care mi-l dăruie se sfârșește în agitația obligatorie a zilei. Visul pleacă odată cu el, cu necunoscutul, luând odată cu el și stelele și privighetoarea.

25 martie 2017

Davo și vântul sau Douăzeci și una de trepte (Fragment)

. . .
   (Nu, internetul nu este – încă? - viu. Se ascund în rețeaua asta nevăzută oameni vii. Nici nu îndrăznesc să mă gândesc la clipa când invenția asta va prinde viață, propria ei viață, când va fi capabilă să plămădească monștri noi, reali, din aceste resturi de roluri ascunse, anonime și veșnic false, jucate atât de pătimaș încât alcătuiesc un adevărat haos uman. Din informații deformate, adunate incontrolabil ca într-un uriaș rezervor fără fund. Acele făpturi vor fi puternice: vor fi născute din violul inteligenței umane asupra unei fine mașinării. O mașinărie după chip și asemănare: are creier, memorie, limbaje, are simțuri exacte prin senzori, are inteligență și – asta e cel mai grav – poate decide singură. Va decide ea (!), mașina-neființă, o copie grotească, la fel (sau poate mai mult) de nebună și absurdă ca omenirea însăși, pentru om? Humanity n+? Mai bine nu... Unii spun că e un punct fără întoarcere. Eu încă mai sper într-o trezire a sufletului lumii, a spiritului larg, al tuturor, deschis înțelegerii că deasupra oricăror invadatori, fie ei extratereștri sau pământeni, se află o rațiune superioară, greu de înțeles, care ține universul în echilibru. Și asta în ciuda unor apocalipse pe cât de înspăimântătoare pe atât de mărunte, pe globul ăsta de lut care e viu. Dar e degeaba să vreau eu să se năruie cât mai repede creatura asta în neant; s-ar părea că are și părți bune, care ascund, de fapt, un dublu tăiș. Paradoxal, o folosim tot mai mult, zi de zi, fiecare. Aici este marele risc; se întâmplă cu banii (o energie ne-fizică, doar potențială; folositori în mâini bune, distrugători în mâini rele) sau cu puterea: omul este cel care dă sens. Oamenii adevărați, cei normali și buni, nu merită așa ceva. Pot ei trece oare peste acest coșmar care nu e deloc SF? Le-o doresc și mi-o doresc din tot sufletul. Dar poate că și asta e încă una din legile evoluției, aceea prin care creatura se revoltă împotriva creatorului, decizând în nume propriu că așa e necesar. Oamenii parcă sunt captivați, hipnotizați de mașina asta. De aceea merg într-acolo astfel, orbește. Către ce? Premisele sunt ale autodistrugerii. E oare zadarnic să spun eu că e păcat? We have lost the human touch... Biată mașină, pentru mine n-ai să poți decide. Nu vreau să trăiesc timpul în care te vei reproduce singură, când te vei înmulți, super-dezvolta, super-adapta și vei super-stăpâni pământul. Am văzut, de curând, un film de prezentare a unui robot umanoid: unul din creatorii lui, un tânăr human, îl dobora cu răutate la pământ, lovindu-l cu piciorul în spate. Mă așteptam ca robotul să se poată feri, dar n-a făcut-o. A căzut, aproape uman, pe genunchi. Urmărit de creatorul lui, de camera de filmat și de mine, s-a ridicat cu greu pe cele două picioare metalice. Către ce sentimente poate fi programat un astfel de creat dacă nu spre atacarea creatorului său? Ori poate nu-i va fi – cel puțin deocamdată – îngăduită o asemenea instrucțiune. Dar dacă el ar gândi, super-omenește, așa cum se dorește de la el? Trebuie să recunosc: am fost impresionat de bietul artefact căzut la pământ, deși știam că e doar o mașină și atât. Omul, însă, părea mai programat decât el către violență, dorind să arate cât de puternic este el, creatorul, și cât de umil, supus total, îi este obiectul creat. Mi-ar fi greu să-mi fie milă de ea, de o mașină-obiect, oricât de mult ar tânji - prin programare umană - să semene omului viu. Milă mi-e înainte de oameni: simt că trebuie întâi să se sinucidă ca specie și abia atunci se vor convinge cât de mare e greșeala lor de acum: aceea de a concepe viața ca pe o luptă continuă, obișnuită - naturală, ar spune unii - pentru supra-viețuirea speciei, pentru super-profit, super-posesie. E super să depășești limitele, fie și pe ale naturii, nu-i așa?)

21 martie 2017

ZIUA INTERNAȚIONALĂ A POEZIEI - Testament 6 (Fragment)

...
Te-au lăsat poet pe lume, călător printre istorii,
Nori ţi-ncununează fruntea prăbuşitele lor glorii,
Ploaia, vântul, frigul, foamea, toate-a tale sentimente,
Se desfac în ceasul tainei în banale elemente
Şi e mută pana, lira, vocea vocilor eterne,
Valul şoaptelor şi-al mării ca şi vântul se aşterne,
Să se-nchine-n crucea stelei prea lactee nu mai ştie
Călătorul; peste valuri, e-un străin în sihăstrie.
Calea lunii-au luat-o toate şi uitate sunt în umbră,
Vechi îmbrăţişări de vânturi şi sărut pe luna sumbră.
Taina feţei nevăzute o trăieşte doar poetul
Chip din chip rostindu-şi strofa şi încetul cu încetul,
Se înlănţuie-n cuvinte, sine rob se-alcătuieşte,
Lumea doar imaginată i se pare că găseşte,
Din razele altor vise, mult ascuns necunoscute,
În lumina lunii pline doar el pana îşi ascute
Şi tot scrie, şiruri, şiruri, pentru cine-a şti citirea
Focului ascuns în sine renăscându-şi amintirea.
Soarele din cer maestru este calea lui cea clară
Căutându-l noaptea-n lună ca odihna să îi ceară,
Răstignit ca pe o cruce de-un cuvânt îngreunată,
El învie-n clarul nopţii doar de stele-ncoronată,
El grijeşte-n pieptu-i raza lumii dintr-o altă lume,
Pe un vânt plutire scrisă şi pe-a valurilor spume.
Foc ce se arde pe sine, îl poartă al lunii sărut,
Noaptea-i slujeşte lumina, cuvântul îi e început.
Şi străin pare în lume, călătorind rătăcitor,
Nu îi vede nimeni crucea, trăind la timpul viitor.
A îmbrăţişat doar vântul, sărutat-a numai luna,
Poetul zănatec de-acum şi-a stins în versuri furtuna.

În valul de cer instelat, pluteşte pe mările reci
Lunatică umbră de om în rare cuvinte poteci.
...