LIGHT IS FREE

16 noiembrie 2018

„ANUL TĂCERII” (Fragment)

. . .
Omul Duminică stă lângă el pe iarbă. Privește cerul cu ochi larg deschiși și lumina îi face barba albă mai luminoasă. Vorbește încet:
- Odată, de mult, am omorât un om. Plecasem cu desaga goală în spate, să-mi iau lumea în cap. După un timp am ajuns la o casă și am bătut la ușă. Îmi era foame. Omul care mi-a deschis ușa m-a primit, m-a ospătat cu bucate alese, iar eu l-am omorât. Am umplut iute desaga cu mâncare și când să ies degrabă pe ușă, mortul mi-a spus: 
- Îți puteam da ție toată mâncarea, dar dacă mi-ai luat viața, trăiește-o tu pentru mine. 
Și am plecat, luând cu mine în desagă nu mortul, ci omorul. Am mers mai departe, cu desaga în spate și am ajuns la o pajiște de pădure în care trei femei frumoase dansau sub lumina lunii. 
- Vino și desfătează-te cu noi, mi-au spus ele. 
O săptămână întreagă m-am desfătat cu cele trei femei, până când luna a trecut în celălalt pătrar al ei. Dar la plecare le luasem cu mine în desagă. Nu pe ele, ci desfătările cu ele. Desaga era din ce în ce mai grea în spatele meu, mâncarea se sfârșise și atunci a trebuit să fur bani de la cei întâlniți pe drum, mințindu-i în fel și chip. Mă minunam și eu de cele ce spuneam. Dar ei nu știau. Luam în desagă cu mine și banii lor, mulți de tot, de teamă să nu rămân vreodată sărac. Mergând mai departe și ostenit de câte duceam după mine, am ajuns la niște soldați care păzeau drumul, pentru că acolo începea o altă țară. 
- Arată ce ai în desagă, mi-a spus soldatul cu pușcă. 
M-am temut ca de moarte când l-am auzit, iar el a luat desaga și a deschis-o. 
- E goală, a spus el mai departe căpitanului. 
- Atunci, lasă-l să treacă, a spus acela. 
Și eu am trecut dincolo, în cealaltă țară. Dar și acolo desaga mea era la fel de grea. Am înțeles că țara aceea nu era altfel decât cea prin care trecusem. Oamenii pe care îi întâlneam îmi păreau la fel, dar niciunul nu vedea greutatea pe care eu o purtam în desagă. Am trecut după asta prin multe țări, ocolind pământul în lung și în lat, făcând aceleași lucruri pe care mă învățasem a le face. Omoruri, desfătări, minciuni și furtișaguri, pentru că nu știam altceva și doar așa puteam trăi bine în anii aceia. Peste tot treceam cu desaga mea, care lor li se părea că e goală. Dar eu știam cât de grea se făcuse pe măsură ce timpul trecea. Trăiam viețile celor omorâți și ostenisem greu de atâtea desfătări și mâncăruri scumpe din banii furați. Odată, pe înserat, stăteam pe marginea unui drum. Voiam doar să aflu și altceva decât știusem până în clipa aceea, pentru că mă cuprinsese o tristețe de moarte după toate cele pe care le trăisem, ca și cum nu eu le făptuisem, ci altul care trăia în trupul meu. Mă temeam de osândă, fără să știu decât că trebuia să vină. Știam, vezi bine, că o dusesem cu mine în desagă atâta amar de vreme. Atunci a venit la mine cel dintâi omorât și mi-a spus: 
- Dă-mi drumul acum, mi-ai dus destul timp viața în locul meu. Eu te-am iertat. 
 Apoi a plecat. După el au venit cele trei femei, dar erau bătrâne și îmbrăcate în negru. Din cele ce mi-au zis am înțeles că își cereau înapoi desfătările și că m-au iertat. Eu le-am dat și ele au plecat pe drumul lor. După ce a mai trecut un timp, am zărit pe toți cei cărora le furasem banii, mulți, mulți de tot, cerându-și plățile lor de la mine. Spuneau și ei că m-au iertat. După toate astea, eu am rămas gol ca desaga pe care o dusesem atât de mult timp în spate. Abia atunci am simțit, ca și cum ar fi fost glasul unui gând care zăcea demult adormit în mine, cum îmi vorbește Dumnezeu. Ostenit de povara desăgii mele, care fusese goală, tăcuse vreme îndelungată. În cuvinte pe care acum le înțelegeam, pentru că fusese surd și mut, mi-am spus: 
- Pentru că nu ai știut de mine, te-am iertat prin oamenii aceștia. Dar acum știi. 
- Cum să fi știut, Doamne? am întrebat. Ești atât de necuprins în cuvintele oamenilor încât nu puteam ști. 
- Da, mi-a răspuns Dumnezeu, așa este, dar te pot cuprinde pe tine și pe oamenii iertărilor tale, așa cum cuprind tot ce se vede și nu se vede. Vorbește oamenilor despre zilele mele și atât.
Omul Duminică tace. Privește în sus, spre Dumnezeul cerurilor lui, apoi în jos, către același loc. Inginerul îi găsește o oarecare asemănare cu polițistul cumsecade, mult mai bătrân, dar știe că doar i se pare.
- Înțelegi? De atunci nu mi-a mai vorbit niciodată cel de necuprins în cuvinte, Dumnezeu. Dar știu că poate vorbi prin oameni. Și că vorbește mai limpede și mai clar prin omul care tace. Ochii tăi nu sunt orbi și poți să vezi tot. Acum nu ți se mai poate ascunde nimic. 
Bătrânul tace. În ochii lui sclipesc vechile clipe ale amintirii. Rostește:
- Am aflat odată, de mult, pe când ieșeam clătinându-mă dintr-o cârciumă din care nu putusem păstra decât fum, gălăgie, scandaluri între golani, miros de băutură și sudoare, femei grase, râzând din toată inima sub mângâierile flăcăilor veseli, că numele lui Dumnezeu este un cuvânt simplu: cer. Caută, acolo, în cuvântul acesta, care se arată ca un soare pe zăpadă. Azi e Dumnică, ziua Domnului.
Bătrânul dispare din vis, șoptindu-și lui însuși cine știe ce alte povești. Inginerul află că omul Duminică e chemat de tăcerea lui. Înțelege. 
Aude, îndepărtându-se, vocea unui om.
. . .

06 noiembrie 2018

TIMPUL DE PIATRĂ (Fragment)

. . .
   Mă gândesc, ironic: ce aș putea face acum, aici, cu toți banii din lume? Nimic, desigur. Dureros este că pentru milioane de oameni - sărmani și bogați deopotrivă - banii au ajuns o obsesie, una planetară. Energiile potențiale ascunse în bani nu se lasă contaminate de sărăcie, iar cei care le posedă cred că posedă totul. Sunt – încă mai sunt – multe lucruri care nu pot fi cumpărate cu bani, pentru că banii servesc doar acestui scop: a cumpăra. Sunt nefericiți fără să știe cei care au în viață doar acest scop; e mult mai greu de stăvilit lăcomia celor bogați decât foamea celor sărmani.* Echilibrul social pare foarte departe când e vorba de bani. Dreptatea? O utopie. Nu sunt oare cei bogați (și crezând din pricina asta că sunt puternici) interesați cel mai mult de o formă de conservare a Timpului, de o prelungire a lui peste măsura naturală, pentru a avea viață veșnică, într-o formă diferită de ceea ce numește astfel credința? Ei cred că pot face asta, fără să cunoască însă unica formă de dilatare a Timpului, suferința și mai ales așteptarea încheierii suferinței, care poate să nu apară în timpul unei vieți. Aceste stări le sunt străine, fug de ele întotdeauna. Din păcate, nu sunt eu singurul care le cunoaște, și mult prea bine. Suntem mulți.
   Dintre toate speciile planetei, omul e singura care trebuie, cu orice preț, să vândă și să cumpere - nu contează ce - și să vorbească, folosind cuvinte care mint în cele mai multe situații ale întrebuințării lor. Sunt puțini cei care pot tăcea vreme îndelungată. Sunt și mai puțin cei care pot să spună doar adevărul.
* Maica Teresa
. . .

26 octombrie 2018

SPONSORIZARE

= CAMPANIE ÎNCHEIATĂ =
Așteptările au fost mari, bilanțul este ZERO
* * * 
Doresc sponsorizare pentru realizarea unei expoziții de desene
și picturi în culori acrilice, 
care pot fi vizualizate pe acest blog, la eticheta desen.
Sunt necesare cca 35 de rame al căror cost pe bucată e între 35-50 RON
(cu geam, passepartout, agățători, vezi foto mai jos)
Donațiile pot fi făcute în contul BCR:
R0 22 RNCB 0676.0834.9112.0001
pe numele Constantin Popescu.
Orice sumă este binevenită!
Rog a lăsa un mesaj aici sau pe pagina mea de facebook.
Donatorii vor primi lucrări din viitoarea expoziție.
Mulțumesc!

25 octombrie 2018

O ZI

Zi cenușie, sunete gri,
Vânt aspru al toamnei târzii,
Așază pe umeri și-n palme,
Foșnitoare de umbră și calme
Tăcute cuvinte și vii,
Frunzele moarte-aurii.

Într-o zi cenușie, cu sunete gri,
Jertfite în vânturi pustii,
Sărmanele frunze ucise,
Trudite rămân, ca în vise,
Rătăcite cuvinte, călătoare-aurii,
Într-o zi cenușie, cu sunete gri.

16 octombrie 2018

Fragment 3 (Din viitorul volum)

. . .
Pentru fiecare întuneric se naște o lumină, așa cum pentru fiecare noapte se naște un vis. Și poate că a dormi nu e decât o cale naturală de a te vindeca. A trăi altfel, suspendat în strania lume dintre zi și zi, aproape dincolo, pe altă stradă a universului, pentru a putea trăi treaz. A visa, a-ți auzi sufletul grăind prin vise din spatele timpului ceasornicelor. Poate de aceea a fost lăsată pe lume noaptea, născută numai din umbrirea unei planete rotunde în spatele luminii unei singure stele. Poate de aceea doctorii recomandă mai totdeauna mult somn bolnavilor. Tainică și călăuzitoare cale sunt visele spre adâncimile unui suflet ce poartă în el marea memorie a unui întreg univers. Pavăză de care e nevoie când oboseala e peste măsură, când viața poate fi afectată, somnul are adevărata putere de refacere. 
Și acolo, departe, în locuri neîntunecate, sunt posibile întâlniri eliberate de tic-tac-urile vieții, cu cei trecuți în somn – pe care unii îl numesc somn de veci fără să știe că veșniciile sunt într-o continuă rotire și că totul revine la viață –, cu sfătuitori iviți pe neașteptate și care par să cunoască într-un fel misterios ceea ce îndeobște numim viitor. Chipuri cunoscute sau nu, tinere sau bătrâne, frumoase ori hidoase, voci bizare, cuvinte și culori vag reamintite se apropie din labirint spre a arăta intrarea în afară, cu o logică ce sfidează orice logică pe care crezi că o cunoști. Lumea somnului: o colecție tainică de simboluri și însemne care nu sunt ceea ce mintea înțelege, colecție de tâlcuri indescifrabile, dacă nu chiar absurde. E ușor de înțeles că puntea originară care lega omul de visele sale s-a prăbușit sub povara gândurilor. Sufletul strigă, rostește aceleași chemări din noapte, din ce în ce mai greu auzite, dar nu ai tu oare treburi mult mai urgente de făcut? A fost doar un vis și atât, îți spui, fără a înțelege totuși de ce te simți mult mai învigorat și mai puternic după el. E poate mult mai ușor să spui că sufletul nu există, mai convenabil pentru a răzbi într-o lume cumplit de rațională și care devine – oare tocmai din cauza asta? – din ce în ce mai irațională. E oare cineva capabil să-și plătească datoriile pe care le are către visele lui? Sunt aceștia cei pe care - în majoritatea cazurilor - ceilalți îi numesc visători, parcă disprețuindu-i, cei care se lasă să plutească liber în cerul coborât pe pământ al nopților lor? Ai putea crede că ei sunt cei din urmă locuitori ai pământului, în stare să sfideze orice fel de moarte numai prin vis. Și, la fel, ai putea spune că cei mai nefericiți sunt cei ce nu-și amintesc să fi visat vreodată, trăind, în spatele pleoapelor coborâte, nopți întunecate numai de beznă oarbă; însă pentru fiecare întuneric se naște o lumină, așa cum pentru fiecare noapte se naște un vis.
. . .

13 octombrie 2018

HOȚUL DE TRANDAFIRI

De când bătrânețea mi-a aplecat umerii cu greutatea ei, descopăr cu uimire că pot privi pământul cu același dor cu care am privit întotdeauna cerul. Fără îndoială că lucrul acesta mă bucură, pe de o parte pentru că pământul e bunul frate al omului, iar pe de alta pentru micile surprize pe care mi le oferă trotuarul pe care pășesc. Se întâmplă să găsesc fel de fel de mici lucruri pierdute, abandonate de trecători spre a fi strivite sub pașii desăvârșit neglijenți, întotdeauna ai altora. Așa a fost de pildă trandafirul întunecat de brume, părăsit cu indiferență și aproape veștejit în calea mea. L-am ridicat de jos fără să-mi pese de privirile celorlalți. Încă avea o tulpină scurtă cu un singur spin și își păstra cu greu laolaltă petalele. Mâna care îl răpise grădinii îl părăsise, dar eu l-am simțit viu, bătându-și  inima slăbită în palma mea asemenea unei vrăbii. Mirosul lui era răscolitor, atât pentru mine cât și pentru vremea rece în care s-ar fi pierdut dacă nu m-ar fi întâlnit. Fiind roșu, am simțit că nu greșisem niciodată când privisem această magică floare ca pe o indestructibilă legătură între bunele surori care sunt viața și moartea și că  numele acestei legături nu putea fi altul decât dragostea. Orice alt simbol mi s-ar fi părut searbăd, pentru că ar fi fost lipsit de puterea sângerie a culorii sale. De bună seamă că și dragostea are propriul ei spin, cel mai dureros cu putință, care împrăștie durerea cea mai sfântă din câte pot exista.

30 septembrie 2018

Fragment 2 (Din viitorul volum)

. . .

Pașii mei răsună metalic: am senzația că dăltuiesc riduri adânci în carnea bătrână a muntelui, deși asta au făcut-o, înaintea mea, cei care l-au străpuns.
Mă opresc și respir. Trebuie să fac economie de efort, de apă și hrană, de lumină. Încep îngrijorările, una câte una; tunelul acesta ar putea să nu aibă nici un capăt, să fie la fel de închis ca un cerc vicios; risc într-adevăr să-mi las oasele să putrezească aici, de-a lungul acestor șine paralele, care nu sunt, pentru mine, acum, nimic altceva decât o scară orizontală. Înaintea mea, în fascicolul lanternei, văd un fluture mare, galben-auriu, zbenguindu-se jucăuș în raza de lumină. E un fluture de noapte, atras de lumină, aici, unde el izbutește să trăiască, în beznă? Am senzația unei halucinații, dar zborul lui în spirală îmi lasă pe față, pe păr, pulberea fină a aripilor lui, strălucind ca o ploaie de aur. E o mângâiere neașteptată, palpabilă, în singurătatea rece, metalică, a tunelului. Aud foșnetul catifelat al făpturii lui în adânc. Așteptând în liniștea muntelui, acesta e singurul sunet, apoi nu-l mai simt. Încă nu sunt surd, mă gândesc. Zboară, zboară departe. Nu știu dacă înainte sau înapoi. Adâncul e unul singur.
Mă întreb: care sunt porțile prin care pătrund în mine atâtea gânduri? Acolo, afară, înaintea intrării, pacea și armonia sălășluiseră împreună, în lumina zilei; nu aveau nevoie de nici o poartă. Vedeam, auzeam, simțeam, eram eu însumi o poartă deschisă. Acum, nu. Poarta de intrare s-a închis, departe, în urmă. Sunt ca și orb, ca și surd; însă, deodată, toate lucrurile, chipurile, întâmplările pe care le-am văzut, le-am auzit, le-am trăit cândva, dau buzna în mine într-un vârtej amețitor, fără să știu prin ce porți. Mai mult, fără să știu nici de ce. Locuiesc în întunericul ăsta, care nu e cel dintâi, dinaintea facerii lumii, ci e doar o beznă capturată, o fărâmă locală, un ciob din cel dintâi. E singurul material energetic din care trebuie să refăuresc totul, ca și cum aș putea, știind că întunericul primordial, pur, cuprinde în el toate luminile, tot ceea ce nu are încă o formă, o culoare, o umbră.
Parcă m-aș întâlni cu misterul care mă călăuzește, cu muntele meu de Timp, ascuns în adâncul lui, deși, într-o dimineață luminoasă, voiam doar să urc pe cel mai înalt și luminos vârf. Aici e însă un adânc artificial, o lucrare omenească. Nu e nici măcar o peșteră cu desene vechi pe pereți sau un labirint de grote. Mă întreb dacă toți avem un munte de Timp pe care trebuie să-l ducem pe umeri, asemenea unei cochilii de melc, îngreunându-se mereu tot mai mult și încetinindu-ne pașii pe măsură ce Timpul trece.
Oamenii trec, muntele rămâne. Dimensiunea mea umană, aceea a unei furnici alături de măreția pietrei statornice, înainte de a intra în tunel. O fărâmă de om în măruntaiele unui munte.
Sunt nevoit să respir un oxigen întunecat. Să simt că sângele meu ar trebui să devină electric, poate magnetic, pentru a nu se infecta cu beznă. Magic, luminos, fosforescent. Să îmi impun să rezist, să trăiesc, atât timp cât instinctul de conservare încă îmi este activ. Voința de a nu muri nu e aceeași cu voința de a trăi, îmi spuneam.
. . .

28 septembrie 2018

AȘ VREA...

Un salt să fac aș vrea
Peste umbra mea,
Să sar peste această
Extraordinară umbră
Mai mare ca mine cu mult,
Măreață ca lumina-i din spate.
Uzată de gânduri, uzate și ele, uitate,
Tristă, căzută, întunecată de mine
Și credincioasă ca nimeni doar mie.
Arzând aceste zone și etape,
Ca într-un joc, să sar peste ape
Și peste hotarul ei.
Acolo, de toate departe,
Un liman mă așteaptă,
Un loc din care țâșnește
Lumina ce toate umbrele împarte.

06 septembrie 2018

FRAGMENT 1 (Din viitorul volum)

. . .
Acolo, în adâncul unei secunde, visasem că am primit o lovitură în plină față. Nu știu dacă o meritasem sau nu. Durea la fel ca orice durere vie, poate în vis mai mult decât în realitate. În somn, știam că atunci, demult și totuși acum, nu mai am nimic de pierdut. Doar viața, chinul omniprezent. N-aș fi putut uita: o seară în care priveam pe fereastra unui restaurant, unde lumea mânca. Înghețat și flămând, priveam înăuntru prin vitrina de la stradă. Poate doream să simt gustul mâncării odată cu cei de dincolo, nu știu. Încercam din răsputeri nu să îndur foamea, ci să mă bucur pentru cei care mâncau acolo, la căldură și lumină. Poate că ei meritau asta. Eu, nu. Chelnerii nu pridideau să servească la mese tot felul de bucate. Știu doar că în clipa aceea, un copil mi-a dăruit o monedă mică și o privire de înger, în lumina care ajungea dinăuntru pe trotuar. Nu cred că era singur, era noapte, el era micuț, n-am văzut cine îl însoțea. Bănuțul acela era singurul meu ban. Nu mai avusesem demult unul. Pâinea pe care mi-a oferit-o a fost cea mai gustoasă hrană din viața mea. Panis angelicus, i-am spus și mi se părea fără sfârșit. Și încă mă credeam într-un vis. Dar visul s-a sfârșit, ca orice vis. Nu știam ce aș mai fi putut face împotriva foamei, a frigului, a lipsurilor. N-aveam slujbă, nici locuință; trăiam zadarnic, nimeni nu mă voia. Nu trebuiam nimănui. Trăiam, dar fiecare zi putea fi ultima. Mă obișnuiam deja cu ideea unui sfârșit. Nu mai aveam nici o speranță, fără ca atunci să înțeleg păcatul greu al disperării. Mă simțeam eu însumi eroul din „Foamea” lui Knut Hamsun. În afară de a fura - habar nu aveam cum -, în afară de a căuta haine vechi și resturi de hrană prin pubele, îmi rămânea, totuși, o posibilitate umilitoare: să cerșesc. Știam, din experiențe triste, de la prietenii străzilor pe care hoinăream, de la cine trebuia să o fac: de la cei cu bani, cu mașini, cu case. De la cei bogați. Și, în loc de ceva bani, am primit, într-o seară, un pumn în figură. L-am simțit în trei planuri: întâi, ca o lovitură de grație, care mă termina brusc, însângerat; al doilea, ca pe o izbăvire, cu o durere împotriva altor dureri; și, în fine, ca pe un sacrificiu. Visul îmi părea clar ca lumina zilei, deși era seară și ploua: durerea mea ar fi putut fi bucuria altora. Era normal: cei care aveau ceea ce eu nu aveam își apărau „avutul” cum credeau de cuviință. Prin toate mijloacele, stăpâniți de frica de a pierde; ori, eu, cel de pe străzi, nu cunoșteam frica asta. Nu aveam nimic de pierdut. Doar viața. Eram pentru ei un intrus, un paria care trebuia îndepărtat și, dacă în seara aceea fusesem doar eu, ei știau, în siguranța lor arogantă și temătoare, în stare de orice, că sunt mulți cei asemenea mie, dezmoșteniți de soartă sau de noroc. Noi, oamenii nimănui, oamenii degeaba. Ajunsesem lângă niște oameni care erau lângă o mașină: n-o pot uita, era albastră ca cerul senin, deși strălucea întunecat în lumina fluorescentă a parcării, iar ploaia o făcea să pară magică. Bărbatul care m-a lovit ținea în mâna stângă o umbrelă deschisă. Se adăposteau sub ea două femei, păreau mamă și fiică. Familia, desigur, se întorcea de la cina în oraș. (Am să explic, pentru a fi înțeles. Cuvântul cină, în vis, nu exista. În locul lui se ivea o imagine luminoasă, clară, în cele mai mici detalii, cu o masă încărcată de farfurii pline cu mâncare, mirosind ca în vis, aburind ca în vis și în jurul mesei nu era nimeni, nimeni.) Nu a fost rostit nici un singur cuvânt. Nici eu. Țipătul scurt, strigătul ascuțit ca al unei păsări, al uneia dintre femei. M-au privit o clipă, după ce m-am ridicat, ochii fetei. N-aveam să-i uit. Erau, înainte de tot ce ar fi putut să se întâmple, ochii Ei. În vis, o puteam recunoaște oricând.
În ciuda loviturii primite, nu eram personajul nici unei cărți. Credeam în literatură. Credeam în cărți. Dar, în jocul vieții de aici, cărțile din mâinile mele erau perdante și atât. Nimeni nu le-ar fi deslușit misterul în etalarea lor pe masa magică de ghicit; era imposibil, soarta mi-era nulă, cartea unui mâine nu exista. Rămâneam doar un strigăt, nerostit.
. . .