22 noiembrie 2021

NELINIȘTEA ÎNTUNERICULUI (Fragmente din volumul cu același titlu, ed. PIM, Iași 2019)

Apoi vor veni zorile. Trupul lor de lumină va crește peste apele ploilor lungi, fără gust. Cu pleoapele ridicate, brume reci și tăcere, ochi fără priviri, romanță fără toamnă. Apoi, vestind răsăritul - același -, auzi ciorile, în cercuri flămânde, rostogolindu-și peste lume trupul dragonului lor, pătat pentru totdeauna cu umbrele nopții. Cunoscutele insomnii ale zilei ți se aștern înainte la fel de tăcute, cu strigăte de luptă, de început sau de sfârșit de luptă.  (Mai ales nu voi vorbi. Nimănui. Nu ar asculta oricum. Nu se mai ascultă nici măcar pe ei înșiși sau între ei; poate doar atunci când au interese, altfel fiecare grăiește în van. Vorbele zboară în vântul toamnei, despuiate de suflet tot așa cum vântul despoaie copacii de sufletele frunzelor. Voi fi de acum înainte doar cel sosit înaintea oricărei plecări și căzut înaintea oricărei înălțări. Locuiesc demult într-un gând niciodată înțeles care s-ar putea numi viață.)


Apoi vor veni amiezile. Îndată după apusul zorilor, care aduc ziua cu vuietul lor plin. Norii ascund câteodată chipul luminii și îți spun că toate trec. Urmele unor zile – pe care credeai că nimic nu le va șterge – se scurg din memorie la fel ca stropii de ploaie, dispărând sub alte mii de urme, ca într-un joc ce se repetă pe el însuși și în clipele astea înțelegi că amintirile tale nu sunt nimic altceva decât un nimic mai mic. Natura se rotește atunci când tu ai vrea să rămâi. Asta e cu neputință, ție îți este cu neputință. (Ar trebui să mă văd: stau singur și fără arme înaintea tuturor negațiilor, indiferenței, urii. Un piept gol și sincer dacă le-aș fi în cale, cu toții vor dori să-și trimită spre el săgețile, otrăvite sau nu, ascuțite sau nu, ale lor, nicidecum ale lui Eros, biet copil vinovat doar de dragoste. Pedeapsa mea e poate pentru vina de a fi trecut de la un abstract demult amintit la un concret prea zilnic, prea palpabil, împotriva unui curent general de sens contrar.)

Apoi vor veni serile. Trupul lor de umbră va crește peste apele ploilor lungi, fără gust. Chipul de lut al lunii îți șoptește că e timpul să dezbraci costumul fiecărui gând, costumul zilnic, așteptându-te pregătit și obligatoriu dimineața, la orice trezire. Deodată, ai dori să-ți schimbi viața. Hainele, înfățișarea. Obiceiurile, lucrurile, poate chiar și locul vieții. Să pleci din tine însuți, evadând în alt rol, în alt act din rolul scris pentru tine. Oare de ce toată această luptă pentru aer, pentru a respira tăcut și liber, ieșit din comèdie după ce vei fi rostit toate cuvintele cu putință? Pentru că focul trecut își amintește viitorul lui de lumină, de foc fără căldură, dar veșnic viu. Focul: toate cenușile cad – cum altfel? – pe trupul blând al pământului, sub apele ploilor lungi, fără gust și doar fumul urcă spre cer, într-o trecătoare plutire risipită în vânt. Și atunci îți spui – iar și iar – că trebuie să dorești doar nimic: orice dorință te înrobește mai mult decât orice nevoie.

(Buzelor mele le-a fost interzis sărutul exprimării, poate din cauza unor cuvinte crezute și scrise cu adevărat. Fapta cuvintelor îmi este condamnată, în rest nimic altceva. Mă simt mult mai urât. Voi înveșmânta cuvintele în singura lor haină cuminte, în file. Mâinile unui zeu străin, rece, aruncă zarurile măsluite ale vieții. Știu cu toții atât de bine că numai cuvintele mint. Rostire interzisă, numele meu va cădea, așa cum toate numele cad. Sinceritate fără mască, incredibilă în orice istorie. Doar tăcerea poate să mângâie. E adaosul meu la zgomotul asurzitor al oamenilor.)

Ai trecut prin atâtea mii de priviri încât memoria lor te scufundă. Și tot atâtea mii de priviri au trecut prin tine, lăsând urme de neuitat, ca și zilele pe care credeai că nimic nu le va șterge. Știi bine, vin nopțile.

Noaptea.

. . .

Să mai pot crede în alte realități? Acolo unde fratele meu geamăn, necunoscutul căutat, ar putea fi – măcar el – fericit? Împlinit prin scris și pictură? Are el deja un nume? Te aștept, frate. Acum sunt singur și îmi doresc din toată inima să nu-mi semeni. Eu nu sunt altceva decât prizonierul înfrângerilor mele. Condamnarea mea este să respir aerul toxic al unor mii de negări, de respingeri. A respira astfel doare, mai ales când înțelegi că e poate singura formă (încă necondamnată, legală și mai cu seamă nevăzută) a unei lente sinucideri. Iar a respira altfel, liber, aerul curat al unui nord imaginar, costă bani. Mulți bani, ca preț al unei noi libertăți de mișcare, de acțiune. Pentru că orice mișcare, orice acțiune au, în lumea aceasta, un preț în bani.

Nu știe nimeni nimic altceva decât că suntem născuți din femeie și că suntem sortiți unei singure morți. Doar atât, doar atât e de simplu. Și nimeni nu știe nici măcar de ce. Unitatea noastră de viață (egal timp) pare mare, uneori nesfârșit de lungă, dar înseamnă de fapt doar o picătură în ocean. „Alegerile de mai sus” sunt numai palide speranțe de ridicare după căderea din viață, în viață, dintr-un cer iluzoriu, veșnic tăcut, surd, orb și indiferent față de orice credință, de toate credințele. Toate destinele umane picură din cer pe pământ.

Planeta aste e frumoasă: noi i-am spus așa pentru că o iubim. Însă ei puțin îi pasă, dar ne îngroapă pe toți. Pe noi toți, cei ce o torturăm, zi de zi, numai pășind.

. . .
Odată cu insuportabilele insomnii, în schițele pictorului de nori apare tot mai des forma unei colivii cu o singură pasăre, surprinsă în zbaterea ei fără ieșire, în mii de poziții ale aripilor, ale trupului, cu zborul frânt în spațiul strâmt, prins în gratiile de sârmă ale cuștii. Doar ochii ei privesc, larg deschiși, rotunzi și strălucitori, flămânzi de orizonturi și spațiu. Aripile însă îi sunt zădărnicite de gratii și pictorul de nori știe asta. În orele insomniilor, ochii lui devin ochii păsării, privind tot ceea ce-l înconjoară, întunecându-l, închizându-l, prin fâlfâitul interzis al zborului fără înălțare. Așteaptă, închis și el, o ridicare din foc. De cele mai multe ori, îi aude strigătul și știe că pasărea va muri curând.
Din tablourile pictorului de nori a început deodată să plouă.
Era târziu, mult după moartea lui.