29 noiembrie 2019

STATUIA


1. Casino: singurul cuvânt pe care şi-l amintea la trezire. Pisica lui îl privea cu ochi stranii în dimineaţa aceea şi la fel de ciudat i se părea şi cântecul mierlei pe care o auzea în fiecare dimineaţă salutând soarele pe limba ei împreună cu vrăbiile. Se gândi că pisica şi păsările sunt duşmani înnăscuţi, dar că lui îi erau totuşi singurii prieteni la trezire şi la culcare în felul lor, folositor poate singurătăţii lui. Se frecă la ochi somnoros, aprinse prima ţigară şi aşteptă ca fumul să-i lase senzaţia înşelătoare de limpezire a minţii. Nu reuşi să-şi amintească nimic altceva din somnul nopţii trecute decât cuvântul casino. Pisica începu să toarcă şi să se întindă din toate încheieturile. Se trezea mai bine ca el. Urmă cafeaua tare şi amară, numai că se întristă mai rău când se gândi la tensiunea zilei de lucru pe care va trebui să o îndure iar. Şeful nervos şi neînţelegător al serviciului unde lucra. Contabilitatea banală a companiei de asigurări. Se obişnuise să îi simtă şefului valurile de vibraţii dăunătoare care îi strângeau stomacul cu ani în urmă. Făcuse eforturi mari şi îndelungate să poată controla totul. Avea antidotul prin propria lui voinţă şi mereu îşi spusese că plata în bani buni pe care i-o oferea compania merita efortul. Ştia că pe lume toate au preţul lor, atât cele bune, de pildă plata şi perspectivele de avansare, dar şi crizele de isterie ale şefului. Ajunsese la aproape cincizeci de ani şi avansarea nu se produsese. Nici nu se căsătorise cu fiica vreunui partener al companiei. Era singur, cu pisica lui care îmbătrânise, cu cine ştie câte generaţii de mierle pe care le auzise la trezire ca astăzi. Nu mai aştepta nimic, doar pensia. Timpul parcă devenise liniar şi se scurgea asemenea unui fluviu ajuns în câmpie, liniştit.
Cravata, loţiunea după bărbierit, servieta, uşile încuiate cu grijă. Pisica îşi primise fericită tainul ei, gazele erau închise, porni motorul maşinii celei vechi. Un rateu, apoi altul şi porni spre compania lui de asigurări pe şoseaua spre oraş. Ştia că începe o altă zi obişnuită pe care şi-o dorea de fapt a nu fi aşa.

Trecuse şi ziua aceea şi se gândi că la fel ca în toate celelalte zile acolo avusese parte şi de furia fără motiv a şefului, şi de clienţi care mai de care mai ciudaţi. Se obişnuise cu toate. Acum motorul maşinii avea un zgomot adormitor şi pentru că începuse să se întunece aprinse farurile. Faza scurtă lumina panglica uniformă a şoselei şi i se păru că deasupra luminii farurilor mai vede o lumină, fluturând parcă în faţa parbrizului la câţiva metri, asemenea unui voal de ceaţă luminoasă. Se frecă puţin la ochi şi deschise radioul. Se vorbea de Uniunea Europeană şi aderarea României şi Bulgariei. Schimbă postul, sătul de politica burţilor pline cântărind burţile goale cu un cântar meschin. Pe alt program cântau cei de la Led Zeppelin, Stairway to Heaven, dar omul se simţea mult prea departe de tinereţe. Merse înainte pe scala radioului. Găsi apoi muzica lui Mozart, iar mai departe auzi o voce care i se părea a fi cunoscută fără a şti de unde.
Dumnezeu este iubire, spunea glasul, probabil al vreunui pastor, dacă simţiţi iubire puteţi să simţiţi puterea cea mare a Domnului lucrând în voi. Mai mult, atunci când iubiţi sunteţi chiar voi Dumnezeu şi lucraţi cu unealta lui, dragostea, aşadar, fraţilor, nu lăsaţi să vă conducă numai raţiunea rece, fără sentimentul iubirii, căci Dumnezeu sălăşluieşte acolo, în inima voastră, acolo, în partea voastră stângă, faceţi măcar odată virajul hotărâtor către inima voastră, la stânga…
Şi, inconştient, călăuzită de vocea cunoscută parcă de undeva, mâna lui trase brusc de volan pentru virajul la stânga: panica ultimei clipe zărind același voal luminos trecând pe deasupra farurilor, o nălucă, claxonul strident al maşinilor de pe cealaltă parte, o frână, o smucitură, trase iar de volan şi maşina se aruncă în afara benzii de mers, pe marginea împădurită a şoselei. În câteva fracţiuni de secundă înţelese ce se întâmplase. Pastorul acela cu vocea lui cunoscută fără să ştie de unde. Se aşteptase să se izbească de un copac sau altă maşină. Se gândi în clipa aceea cât de absurd se poate încheia totul. Maşina se oprise săltând pe marginea drumului, într-o poziţie ciudată, cu faţa spre pădure.
Gâfâia şi transpirase. Deschise portiera, maşina era întreagă şi el la fel. Inima lui suporta abia acum violența emoţiei. Îşi descheie cămaşa şi cravata şi se aşeză pe pământ cu capul în mâini. Îi venea să plângă şi nu reuşea. Simţi deodată o linişte stranie. Îşi auzea doar propria respiraţie. Parcă se opriseră toate maşinile de pe şosea şi în clipa de linişte auzi clar cântecul mierlei atât de cunoscut. Se însera şi pasărea îi mulţumea soarelui în felul ei. Înţelese. Poate că aşa ar trebui să facem şi noi, dimineaţa şi seara, şi nu numai, se gândi şi se simţi mai liniştit. Scăpase până la urmă cu bine şi farurile maşinii lui, încă aprinse, luminau un drum de ţară intrând în pădure. Pe un indicator scund, în bătaia luminii farului stâng, stătea scris sub o săgeată un singur cuvânt: Casino.
Ciudat, se gândi, iar cuvântul acesta, şi mai ales virajul la stânga. Respiră adânc aerul curat al pădurii, mai liniştit. Urcă la volan şi porni pe acel drum.

01 noiembrie 2019

„NELINIȘTEA ÎNTUNERICULUI” - O recenzie a scriitorului Corin Bianu


ÎNNEGURAT ŞI NELINIŞTIT

Constantin P. Popescu, „Neliniştea întunericului”, Editura Pim, Iaşi 2019

Cunoscut deopotrivă ca prozator şi pictor printre împătimiţii artei, Constantin P. Popescu din Bucureşti publică la Editura Pim cartea de proză „Neliniştea întunericului”. Din cele numai două piese, doar prima iese „în faţă”, prin întindere şi mai ales prin acţiunea insolită şi ingenioasă, condusă cu siguranţă din suspans în suspans într-un spaţiu geografic vast şi atractiv.
„Douăzeci şi una de trepte” (întinsă pe nouăzeci şi cinci de pagini) se dezvăluie pe parcurs a fi oarecum autobiografică şi nu vreau să ştirbesc cu nimic din meritul autorului, când afirm că stilul selfie asigură dintru început atracţia lectorului şi succesul de piaţă, la care, dacă se mai adaugă şi alte însuşiri favorabile, succesul este asigurat şi durabil. Davo Peterson, un poştaş pensionar de şaizeci şi unu de ani, dintr-o ţară nordică cu noapte polară, („a prinţului Hamlet”, se precizează ceva mai încolo) îşi umple timpul cu navigaţia pe internet, căutând măcar un prieten (din România!), în „Anno Domini 2017”, cu care să-şi consume timpul conversând. Mai are un motan numit Giuseppe, echivalentul italian al lui Iosif, nume cu însemnătate ocultă, precum se va lămuri doar spre final. Autorul nu prezintă date precise, iar detaliile sumare, presărate acolo unde trebuie şi cu mister, îl aruncă pe cititor într-un fel de teritoriu magic, cu atmosferă corespunzătoare, la fel de incitant prin cutume şi prin dimensiunea locului unde se petrec evenimentele, ceea ce creează dintru început o imagine ceţos-diafană, de poem în proză.
„Acolo, departe, într-o ţară numită România (…) Imaginează, Davo, ar putea fi un pictor (care n-a frecventat niciodată salonul L’Amie de la Peinture al Almei Hansen) (…) Sau, ar putea fi un scriitor.” Aşadar, ni se mai spune despre o persoană feminină tânără, proprietara unui salon de pictură şi despre un viitor soţ al ei; curând, mai aflăm despre un avocat prestigios din localitate, membru într-o comisie de cultură a parlamentului. În România îl descoperă pe Iosif (Joseph) Ulm, care îi „evocă numele unui ţinut magic, Ţara Ulm (...) Văd că el e pictor. Că scrie cărţi pe care nu i le cumpără nimeni. Picturile şi cărţile lui sunt el însuşi.” Davo nu intră în contact direct, dar află totul despre el din blogul acestuia. Nici numele lui nu e întâmplător, precum iarăşi se va elucida la momentul potrivit.
Alma locuieşte cu părinţii într-o vilă spaţioasă, care găzduieşte şi salonul frecventat de pictori nu doar pentru a expune, ci de a şi picta acolo în grup. Viitorul soţ e pictor, dar iresponsabil, care comite un gest oribil, în urma căruia Alma moare; părinţii preiau antreprenoriatul fără acelaşi succes, rezultând pe parcurs că poştaşul şi avocatul fuseseră îndrăgostiţi de ea. Mai mult decât atât, avocatul moare de dorul ei, poştaşul îi vizitează vila în secret, e prins de poliţie şi arestat, apoi eliberat. Artistul român are şi el „o Alma”, „doamna ultimei şanse”, de care îşi leagă toate speranţele de viaţă. Dar, de la intenţie până la faptă…
Lectura este interesantă şi captivează. Personajul literar din România trăieşte la limita suportabilităţii materiale, se îmbolnăveşte, e operat prin spitale. Scapă, ca ultimă şansă; este sărac material, dar bogat spiritual din pictură şi scris, stil de viaţă pe care şi l-a asumat – condiţia artistului din toate timpurile – „doamna ultimei şanse” îi populează şi ea viaţa asemeni Almei în biografiile celor doi nordici. Spre final se conturează profilul artistului (român), care „a comis greşeli, ca fiecare om. Nimeni nu e perfect, dar el a simţit că greşelile lui se însumează cu ale altora şi că pentru suma rezultată el este cel care suferă (…) Iosife, Iosife, ai grijă de prunc! mi se pare că aud glasul lui Igor (avocatul – n.n.)… Un ecou al unui trecut amintit dintr-o dată. Un ecou al sufletului, al liniştii. Cine ar fi pruncul lui? Ar fi nepotul lui? Alma a lui, Doamna ultimei şanse? Picturile? Cărţile? Cuvântul? Lumina?”
Aşadar, proza aceasta este o parabolă despre viaţa artistului, cu iubirile, succesele şi deznădejdile sale, în aceeaşi măsură fericită în care este şi un text beletristic autobiografic, înţesat cu multe evenimente triste la limita supravieţuirii. Ceea ce a reuşit Constantin P. Popescu pe toate planurile a fost mai întâi inspiraţia de a scrie despre nefericita viaţă proprie într-o formulă artistică fericit aleasă, recreând-o cu seninătate filozofică într-un fel de realism-magic şi realizând în acest unic fel detaşarea necesară transfigurării artistice corespunzătoare. Cei mai mulţi autori, porniţi pe învinuirea contemporanilor, abordează stilul acuzator, se lamentează învinovăţind în dreapta şi în stânga cu patetism maxim în scrieri gâlgâind de sentimentalism şi arătându-şi astfel limitele reale (inferioare) şi un bun-simţ îndoielnic.
Cazul particular al autorului se generalizează de la sine în această formulă fericită pe care a adoptat-o în deplină înţelegere a vieţii de zi cu zi şi de asumare a vieţii artistului din toate timpurile şi de pretutindeni. Iată cum, rememorându-şi propria viaţă, Constantin P. Popescu a ilustrat până în final drama dintotdeauna a artistului. Se merita acest efort pentru a ajunge la aceeaşi veche concluzie? Se merita, fiindcă trebuia să ştim şi cum se mai întâmplă aceasta la „Anno Domini 2017”… Scriitura are certe virtuţi psihologice, care compensează dinamismul epic, după cum poate fi la fel de bine caracterizată ca roman de dragoste. De altfel, după constituţie şi evoluţie, acest text se încadrează la ceea ce am putea numi microroman. Deşi epicul nu trepidează, precum am mai observat, personajele Davo, Iosif, Alma, Igor, doamna ultimei şanse, plus toate toate celelalte secundare, sunt bine şi complet conturate, fizic şi psihic. Teritoriul artistic în care se mişcă este de asemenea memorabil, viu, palpabil, întreg cuprinsul lexical impresionează, emoţionează şi se ţine minte.
Câteva cuvinte şi desprea cea de a doua proză, mult mai scurtă, care dă titlul cărţii şi reflectă conduita cvasigenerală a scriitorilor, în sensul că nu toate scrierile îndrăgite de ei întrunesc şi calităţi superioare celorlalte pe care le semnează. „Neliniştea întunericului”, cu natură tot autobiografică, oscilează între eseu şi poem liric în proză, fără a fi pe deplin nici, nici.
Corin Bianu, scriitor

09 octombrie 2019

* * *

Parfumul albastru al miercurii mele
și noaptea verde și veche de-april
le-acoperă toamna
adormitoare a iernii ce vine
Trebuie să ne închidem
unii de alții în cutii mici
așezate unele peste altele
în stive imense cu mărfuri comune
naivi mai crezând că scăpăm de deșert
Trăim într-o întrebare - aceeași -
în parfumul acestui nimic fără gust
colorat în ploi cenușii ca și cum
ar fi un capăt de drum
de mult rătăcit dintr-o cauză
absurdă
Un fel de crimă
cu autor necunoscut

01 octombrie 2019

„TIMPUL DE PIATRĂ” - Fragmente din volumul în curs de apariție (II)


. . .
„Știi, m-am gândit adeseori ce frumusețe magică are drumul vieții dacă îl străbați fără să știi ce urmează; deschis la fiecare pas, nepregătit pentru nimic rău; nici pentru agonie, nici pentru extaz; nici optimist, nici pesimist, ci doar echilibrat, liber de orice temeri și umbre sufletești. Ca un copil râzând în soare. Credeam că numai un asemenea drum e frumos, curat și plin de încredere, de speranță, de împlinire a unor gânduri păstrate întotdeauna curate. Credeam că e mult mai greu, că e chiar păcat, să te oprești pe un astfel de drum. Frumusețea lui - misterioasă, însă din pricina asta și mai frumoasă - era însăși mișcarea către minunea care e viața. Făceam haz de toate predicțiile astrologice sau de alte asemenea lucruri. Da, le cunoscusem puterea pe propria-mi piele, dar mă desprinsesem de ele și mă vindecasem singură de urmări. Plătisem prețul pe care trebuia să-l plătesc. Destinul, mă gândeam, e frumos întotdeauna, oricât de dureros ar fi. E frumos prin atotputernicia lui, prin măreția tainelor lui, pe care trebuie să le chemi, să le cauți, să le descoperi. E atât de bine să fii om și să simți că te bucuri de toate surprizele vieții.” 
. . .
Sunt eu însumi o noapte, însă n-am cer. Uneori, treaz, caut o zi care parcă s-a pierdut. Sunt furios, atât cât îmi permite rămășița asta de viață, pe biata mea minte din spatele minții obișnuite. N-am vrut să-mi fie un dirijor (alt dirijor?) al destinului, dar a trebuit să mă supun ei, doar pentru a o cunoaște. Cine știe ce magice puteri îmi poate dezvălui, odată ce simt că e purtătoarea unor adevăruri esențiale? Poate e podul ce leagă trupul de suflet, o verigă obligatorie a conștiinței de sine.

Trăiesc o încercare a întunericului? A tăcerii? Urmează oare focul, apa, moartea, ce naiba mai poate urmeze aici, în tunelul ăsta fără timp? Cum să mă inițiez în taine, în mistere care sunt peste puterile mele? Credeam despre mine că sunt un om obișnuit, nici mai slab, nici mai puternic decât alții. Sunt singur, mi se pare că nu știu nimic și că nimic din ce știu nu-mi este de folos. Nimeni nu știe unde sunt. Sunt?
Unde este acum Lumina poetului, inepuizabila hrană care i-a fost și lui timp?

28 septembrie 2019

„TIMPUL DE PIATRĂ” - Fragmente din volumul în curs de apariție (I)

. . .
Mă întreb: care sunt porțile prin care pătrund în mine atâtea gânduri? Acolo, afară, înaintea intrării, pacea și armonia sălășluiseră împreună, în lumina zilei și în sufletul meu; nu aveau nevoie de nici o poartă. Vedeam, auzeam, simțeam, eram eu însumi o poartă deschisă. Acum, nu. Poarta de intrare s-a închis, departe, în urmă. Sunt ca și orb, ca și surd; însă, deodată, toate lucrurile, chipurile, întâmplările pe care le-am văzut, le-am auzit, le-am trăit cândva, dau buzna în mine într-un vârtej amețitor, fără să știu prin ce porți. Mai mult, fără să știu nici de ce. Locuiesc în întunericul ăsta, care nu e cel dintâi, dinaintea facerii lumii, ci e doar o beznă capturată, o fărâmă locală, un ciob din cel dintâi. E singurul material energetic din care trebuie să refăuresc totul, ca și cum aș putea, știind că întunericul primordial, pur, cuprinde în el toate luminile, tot ceea ce nu are încă o formă, o culoare, un relief și o umbră.
Parcă aș căuta, cu încăpățânare, misterul care mă călăuzește, rătăcind ascuns în însuși adâncul lui. Mă întâlnesc cu muntele meu de Timp, deși, într-o dimineață luminoasă, voiam doar să urc pe cel mai înalt și luminos vârf. Aici e însă un adânc artificial, o lucrare omenească. Nu e nici măcar o peșteră cu desene vechi pe pereți sau un labirint de grote. Mă întreb dacă toți avem un munte de timp pe care trebuie să-l ducem pe umeri, asemenea unei cochilii de melc, îngreunându-se tot mai mult odată cu vârsta și încetinindu-ne pașii pe măsură ce timpul trece.
Oamenii trec, muntele rămâne. Dimensiunea mea umană, înainte de a intra în tunel, era doar a unei furnici alături de măreția statornică a pietrei lui; acum sunt doar o fărâmă de om în măruntaiele unui munte.
Mă străduiesc, până la limita oricărei voințe, să văd în această lumină neagră. Eu, posesorul unor bijuterii biologice numite ochi, nu pot. Deschiși larg, ochii rămân podoabe zadarnice pe un chip stins. Sunt nevoit să respir un oxigen întunecat, neînsuflețit de fotoni. Lumina naște vederea sau vederea naște lumina? Nu știu, nu știu încă... Ar trebui să simt că sângele meu devine cumva electric, magnetic, sau cine știe cum pentru a nu se infecta cu beznă. Magic, luminos, fosforescent. Să îmi impun să rezist, să trăiesc, atât timp cât instinctul de conservare îmi este încă viu. Voința de a merge înainte e acum, aici, singura voință de deasupra mea. E poate doar voința de a trăi, îmi spun, regretând impulsul orb și inconștient de a explora necunoscutul pe care-l urmasem la intrarea în această aventură. Ori poate impulsul m-a urmat pe mine, nu știu. Nu mai știu. Chiar dacă aș ști, nu mi-ar fi de nici un folos. Trebuia poate să mă fi gândit de două ori, dar mintea din spatele minții mele mă împinsese cu putere înăuntru și apoi intrase iar, nepăsătoare, în adormire. Și asta în ciuda înnoirii simțurilor mele.