LIGHT IS FREE

31 iulie 2018

UN TAXI SUB FEREASTRĂ (Fragment)

. . .
- Știi, m-am gândit adeseori ce frumusețe magică are drumul vieții dacă îl străbați fără să știi ce urmează; deschis la fiecare pas, nepregătit pentru nimic rău; nici pentru agonie, nici pentru extaz; nici optimist, nici pesimist, ci doar echilibrat, liber de orice temeri și umbre sufletești. Ca un copil râzând în soare. Credeam că numai un asemenea drum e frumos, curat și plin de încredere, de speranță, de împlinire a unor gânduri păstrate întotdeauna curate. Credeam că e mult mai greu, că e chiar păcat, să te oprești pe un astfel de drum. Frumusețea lui - misterioasă, însă din pricina asta și mai frumoasă - era însăși mișcarea către minunea care e viața. Făceam haz de toate predicțiile astrologice sau de alte asemenea lucruri. Da, le cunoscusem puterea pe propria-mi piele, dar mă desprinsesem de ele și mă vindecasem singură de urmări. Plătisem prețul pe care trebuia să-l plătesc. Destinul, mă gândeam, e frumos întotdeauna, oricât de dureros ar fi. E frumos prin atotputernicia lui, prin măreția tainelor lui, pe care trebuie să le chemi, să le cauți, să le descoperi. E atât de bine să fii om și să simți că te bucuri de toate surprizele vieții.
. . .

26 iulie 2018

UN TAXI SUB FEREASTRĂ (Fragment)

. . .
Lumina soarelui era de cristal și nici nu știam când ajunsesem atât de departe. Părea că de-abia plecasem. M-am oprit și m-am așezat pe rucsac, fumând o țigară parfumată de aerul muntelui. Păsările de pe ramurile brazilor priveau curioase și tăcute fumul care se ridica alene spre nori. Inima îmi era împăcată și o simțeam bătând cu putere doar din pricina frumuseții neasemuite în care mă scufundasem, departe de agitația și zgomotele orașului. O stare de pace, de armonie deplină cu mine însumi; o stare pe care crezusem că n-o voi trăi niciodată.
Pe calea ferată, ruginită din ce în ce mai mult, mă încăpățânam să pășesc pe șina îngustă, ca un copil care abia își ține echilibrul. Înaintam vioi, când pe o șină, când pe cealaltă. Simțeam, cu oarecare uimire, că în spatele meu nu se află trecutul, că înaintea mea nu se afla viitorul, ci, surprinzător, cele două momente opuse îmi erau deopotrivă alături, parcă încifrate de o mână necunoscută în fiecare din cele două șine paralele. Pe oricare aș fi privit-o, sclipirea celeilalte îmi atrăgea atenția asupra ei și eu aveam strania senzație că mă încadrau pentru a-mi călăuzi pașii, că mă pot sprijini pe ele, pe trecut și pe viitor, în fiecare parte a drumului meu. Mi se păreau legate inseparabil în făptura mea și, la fel, prin traversele pe care simțeam nevoia adâncă de a păși. Și înțelegeam că nu pot trece de limitele lor.
Nu-mi păsa deloc de trecerea vreunui tren, l-aș fi auzit cu siguranță cu destul timp înainte. Și apoi, ar fi apărut el din trecut, odată ce trecutul îmi era alături, nu înapoi? Sau din față, fără să-l pot pierde din vedere? Bocancii mei pășeau ritmic pe traversele bătrâne. Erau ele oare anii mei, zilele și lunile pe care le trăisem? Nu știam, absorbit de liniștea tulburată numai de ciripitul păsărilor în crengile dese de brad, nu știam decât că trebuie să trec peste traverse până... Până unde? Undeva, departe, calea asta ferată trebuia să aibă un capăt, o gară. Sau nu?
Trecând prin pădure, nu băgasem de seamă că muntele se înălța din ce în ce mai mult înaintea mea, iar calea ferată părea că-l va întâlni cât de curând. Nu greșeam: destul de aproape, zidul muntelui deschidea o intrare într-un tunel, acolo unde carnea de piatră îi fusese străpunsă pentru drumul de fier. Ziduri circulare înconjurau intrarea întunecată, unde cineva pusese un anunț mare: ATENȚIE LA TREN! Ajuns aici, trebuia oare să intru, amintindu-mi gândul ciudat care-mi șoptise la plecare să iau cu mine, pe lângă hrană, pe lângă bidonul cu apă și o lanternă?
Am băut cu sete o bere. Am așezat cutia goală pe una din șine, intuind că nu va trece pe acolo nici un tren; sau, dacă va trece, asta mi-aducea aminte de jocul periculos din copilărie, când așezam pe șina trenului cioburi, pietre mici și chiar monede, așteptând apoi strivirea lor sub roata de oțel a vreunui accelerat, cu riscul de a fi loviți de posibilele schije. Încă o amintire, ajunsă la mine pe calea asta ferată, care parcă-mi însoțea trecutul. Apoi, am pornit înainte. Privirea stâncoasă a muntelui mă chema.
Gând neastâmpărat, hai cu mine acolo, înăuntru, mi-am spus și am intrat în bezna din tunel, urmărit de lumina clară, care încă se răsfrângea pe șinele paralele de fier. Ecourile adâncurilor se făceau deja auzite și aerul era umed. Culoarul era larg, avea câțiva metri de-o parte și de cealaltă a căii ferate. Un singur drum, abia acum observam, ca și cum o cale de retur nu fusese gândită pentru ruta aceasta. Trenurile care treceau în sensuri opuse trebuiau să se aștepte unul pe celălalt undeva, de bună seamă în afara tunelului. Cu o oarecare îngrijorare, mă vedeam depășit de un tren dezlănțuit de viteză în locul care mă ademenise să intru. Calea cobora lin, spre adâncul luminat încă doar de ultimele pâlpâiri ale intrării. Să merg înainte, mi-am spus, tunelul acesta are cu siguranță un capăt. De fapt, de ce m-aș fi temut? Era liniște, doar bocancii mei scoteau sunete metalice peste traversele care, aici, erau din metal, fixate cu șuruburi mari de terasament. Ecouri slabe răspundeau pașilor mei. Lanterna se dovedi folositoare: pereții erau asemenea galeriilor de metrou, formați din imense inele de ciment legate unul de celălalt. Printre ele, plante întunecate, firave, țâșneau către întuneric, către o lumină niciodată cunoscută. Așteptau ele trecerea trenurilor? Nu puteam ști. Înainte nu vedeam decât bezna, pe care raza lanternei o urmărea pe șinele strălucind în lumina ei. 
Aveam o senzație ciudată, ca și cum aș fi intrat de bună voie, curios din fire, într-o altă realitate.
. . .

19 iulie 2018

UN TAXI SUB FEREASTRĂ (Fragment)


. . .

S-a trezit când am oprit la benzinărie. „Mi-e foame”, a spus și atunci i-am auzit glasul. Articula greu cuvintele, deformându-le din pricina bandajului. Era ostenit. Am luat de la restaurant o porție de supă concentrată, ca să o poată bea, și chifle cu susan. Și am mai luat o sticlă de apă, una de lapte, o bucată de cașcaval și câteva cornuri. Voiam să i le bag în sac fără să știe. Cred că în sac avea haine vechi sau alte obiecte de-ale lui. 

A mâncat chinuit. L-am ajutat cu o lingură de plastic și un șervet de hârtie. Ar fi avut vârsta băiatului meu, mă gândeam. Ochii lui erau inteligenți, fruntea largă și părul șaten, însă cei care-i făcuseră dușul nu i-l pieptănaseră. Am simțit, când a terminat de mâncat, că îmi mulțumește din cap. Zâmbind, i-am arătat oglinda retro, să se privească. S-a încruntat și a plecat apoi capul. Cred că își amintea foarte exact totul. 
„Ce s-a întâmplat?”, am întrebat încet.
„Nimic. Un accident”, a scris pe foaia de agendă.
Eram aproape de țărm. Ploaia se oprise din timpul nopții. Acum era ziuă și senin. Pescăruși mari se roteau pe deasupra noastră, în ocoluri largi. Ne-am apropiat cu mașina mai mult. Bătea un vânt nu prea rece.
A coborât pe plajă și s-a dus cu pași hotărâți către valuri, care se zbăteau neliniștite la mal. Am crezut că va intra în apă și nu va mai dori să se întoarcă. M-am speriat, ca întotdeauna, fără să știu de ce. L-am strigat:
„Hei, don Quijotte, vino înapoi!”
M-a auzit și s-a întors, făcându-mi un semn cu mâna. Nici nu știu de ce am pornit muzica, dar simțisem deodată nevoia asta, în vânt, cu mașina oprită pe țărm. Mozart l-a făcut să se apropie. A scos din spate sacul și l-a luat pe umăr. Avea înăuntru alimentele și cele două sticle, apa și laptele. Bine că sunt de plastic, m-am gândit. Pe urmă l-a pus iarăși jos, a luat foaia și a scris:
„Mulțumesc pentru tot. Aș vrea să rămân aici. Nu vă supărați. Doar atât, să mă lăsați aici. Sunt bine.”
Am citit. Scrisese cu litere de tipar, mari și rare, ca și cum ar fi vrut să transmită ceva important. L-am privit lung. Avea o privire de o rară luciditate, care m-a liniștit întrucâtva. Și, nu știu de ce, am înțeles că era exact ceea ce aveam să fac. Am scos niște bani și i-am întins. 
„Pentru alimente și bandaje”, am spus. 
A stat un pic pe gânduri, dar a acceptat.
„Mulțumesc, frate”, a rostit greu, stâlcind sunetele. Aș fi putut să-i fiu tată, dar el îmi spunea frate. Nu știa. Apoi a luat iar sacul pe umăr. Părea în regulă.
Am pornit mașina și m-am îndepărtat, privindu-l apoi prin oglindă. Stătea, liniștit, pe țărm.
Mai departe, la șosea, am luat o pereche de francezi, probabil rătăciți aici în noiembrie.
. . .

14 iulie 2018

UN TAXI SUB FEREASTRĂ (Fragment)

. . .
Calea ferată începea să urce. Terasamentul, mărginit de flori sălbatice, mă făcea să înțeleg cât de iute trec aceste imagini prin ochii și privirile celor ce călătoresc cu trenul, lăsându-le doar palide și subliminale urme de culori și lumină. Nu auzeam nici o locomotivă venind. Pășeam pe traverse, parcă lipsit de greutatea propriului trup, însoțit de bâzâitul gâzelor și de trilurile păsărilor, respirând aerul curat care îmi înfiora plămânii. Iarba răspândea o mireasmă proaspătă, alta decât cea care rămâne după trecerea cosașilor, pe care o simțisem dintotdeauna ca pe strigătul mut de durere al plantelor retezate de-o coasă indiferentă. Cerul purta închipuiri albe, de abur, semănând cu aripi întinse de îngeri. Nu adia decât această boare plăpândă și parfumată; pașii îmi erau egali cu distanța dintre traversele de lemn masiv, gudronat. În afara ființei mele, pe pământ se așternuse o formă de pace care mă cuprindea încet-încet și pe mine. În starea asta fermecată, îmi spuneam că nu se poate întâmpla nimic rău, că sufletul meu e în deplină armonie cu planeta aceasta frumoasă, spre ai cărui munți urcam pe o cale ferată cu două șine perfect paralele. Lumea de aici nu mai avea nici un demon.


Mă gândeam, pășind, la van Gogh și la Beethoven. Poate că ei, cei pe care îi îndrăgisem întreaga viață, mă însoțeau din lumea trecutului lor și mă îndrumau către locurile unde cunoscuseră această stare deplină, completă, a ființei. O formă de beatitudine pe care o împărtășiseră în felul lor oamenilor, cu aceeași genială generozitate cu care o primiseră de la mama-natură. Da, era adevărat că spiritul nu piere odată cu trupul; simțeam lucrul acesta ca pe o adevărată credință, revelată încă o dată în spațiul îngust dintre cele două șine de cale ferată. Aerul devenea mai răcoros pe măsură ce urcam panta încă lină și adierea prinsese oarecare putere, răvășind și mai mult toate miresmele. Oțelul șinelor părea că se acoperă cu o palidă rugină, de la ploile pe care muntele împădurit le cobora spre văile dealului. Nu-mi aminteam să fi auzit vreodată trenuri trecând, fără să-mi dau seama de ce. Poate era numai o linie scoasă din uz, din lipsă de călători sau din alte cauze.

Urcând, zării deodată înaintea ochilor zidul stâncos al muntelui, în toată măreția lui de granit, copleșitor prin stabilitate și respirație tăcută. Se înălța maiestuos peste pădurea de brazi, ca o frontieră, ca un drum înalt către cer, spre o altă planetă. Părea că din granitul lui țâșnește lumină, relieful lui era de-a dreptul spațial, palpabil și totuși aspru, de neînvins. Eram cât o furnică de mic la poalele lui, privind în sus cu capul răsturnat pe spate și în clipa aceea mi-am amintit brusc de una din predicțiile astrologice care-mi fuseseră făcute de atâtea ori – cu rezultate surprinzătoare, dacă nu derutante de-a dreptul, mai ales când se doriseră a fi încărcate cu forța unor sugestii, la care fusesem dintotdeauna sensibil. Cea amintită acum spunea că numele meu corespunde unei dorințe inconștiente de a avea înainte un orizont cât mai larg. Mai aveam puțin de pășit până în locul unde orizontul acestei drumeții nevinovate întâlnea zidul vertical al muntelui și asta nu mă întrista câtuși de puțin. Nu mă întrebam cum îl voi putea urca, limitându-mă la calea ferată, care trebuia să ajungă până la el, la marele munte, pentru că panta din ce în ce mai abruptă o făcea să ocolească în bucle largi, pe care le zăream abia acum, privind pentru câteva clipe înapoi. Arce de cerc, desenându-se și racordându-se lin unul cu altul, șerpuiau în urma mea, traversând o vale lină și câmpul de lavandă care-mi îmbătase privirile. Mai departe, orașul cu turlele bisericilor lui, cu acoperișurile caselor neacoperite de vălul de ceață al depărtării. Vedeam, stând cu fața spre drumul străbătut, că orizontul larg, prezis demult, se afla undeva în spatele meu. O voce ironică, jucăușă, îmi șoptea că l-am atins; mai mult, că l-am depășit.
. . .                                                                                 Sursa foto: internet