16 iunie 2019

NELINIȘTEA ÎNTUNERICULUI (Fragment din romanul în curs de apariție)

Încremenită demult în catifeaua tăcută a zăpezii, casa doctorului Igor Pauliani pare o adevărată plăsmuire argintie. După toate aparențele, zvonurile vecinilor și lămuririle gazetelor, locatarul ei – singurul  locatar – a părăsit lumea aceasta. Nimeni n-a mai fost văzut intrând pe porțile mari de fier, încrustate cu arabescuri, nici trecând pe aleea pietruită spre intrarea străjuită de coloane subțiri, înalte și albe. Odată pășind pe alee, un vizitator s-ar simți oarecum înfiorat de valuri catifelate de timp și de amintiri, plutind în jur ca o ceață care nu înspăimântă, ci uimește. Ocolisem în noaptea aceea de două-trei ori locuința. Casa îmi lăsă o impresie de timp suspendat, oprit din veșnica lui rostogolire; puneam senzația asta pe seama liniștii, neîntrerupte nici măcar de o adiere de vânt. Zăpada luminează totul. Cu pași rari, privesc fascinat cum crește lumina lunii, lăsând câteodată impresia că ferestrele sunt luminate, ca și când Igor Pauliani ar trăi încă acolo, în camerele pe care eu le privesc de afară. Le simt a fi pline de obiecte rare, cu o bibliotecă înaintea căreia măreața mea colecție de cărți ar părea măruntă. Poate că proprietarul casei a murit așa cum a trăit: tăcut, calm, fiind împăcat cu o lume pe care noi, locuitorii orașului, nu o cunoșteam decât de departe. Capitalele au, de regulă, alt ritm decât orașele mici. La patruzeci de ani, presimțeam că Igor a poposit aici pentru a se odihni, poate după viața agitată din parlament, neștiută de nimeni. Stârnea, prin tăcerea și misterul care-l înconjurau, o sumedenie de zvonuri prin vecini, zvonuri răspândite de obicei de Tomas și alți negustori ca el. Fiecare din ei părea să știe mai multe despre Igor Pauliani decât ceilalți. Spuneau – asta am auzit-o la han – că numele lui, repetat într-un anumit fel, evocă, ademenește prezența diavolului. Sunt doar bietele lor superstiții, care îi înspăimântă tot pe ei, prin simpla lor însumare. Cred ca au de fapt nevoie de asta, pentru că trebuie să-și folosească imaginația într-un fel sau altul și o fac astfel. Știu sigur că nu e nimic adevărat, dar uneori e bine să nu opui nici un argument - poate singurul aur, al tăcerii care ascultă - părerilor care cresc în număr, importanță și fantezie atunci când sunt doar simple presupuneri ale unei mulțimi curioase. Singur și bogat. Ei spun că atunci, la patruzeci de ani, plănuia să se însoare; totuși, nici unul din ei nu e sigur; ziceau asta pentru că așa se căsătoreau bărbații pe vremuri. Eu, Davo, știam – de unde? – că Igor Pauliani trăise în patruzeci de ani de două ori mai mult față de cei care trăiesc de două ori mai puțin intens până la optzeci-nouăzeci.
Ocolind vila de câteva ori, pașii mei făcură o potecă rotundă. Vedeam acest cerc: îmi părea un fel de cerc magic. Ascultam umbrele cuvintelor, veșmintele senzațiilor ce radiau din casa asta. Simțeam un curent straniu, un foșnet - să fi fost numai pașii mei pe zăpadă? - care îmi șoptea că va trebui, cât de curând, să rup panglica de hârtie pusă de polițiști pe ușa care fusese poate încuiată și sigilată pentru vecie. Mă chema acest misterios dispărut fără urmă, Igor Pauliani. De ce nu acum?
Hei, e cineva acolo?

10 iunie 2019

TIMPUL DE PIATRĂ (Fragment)

. . .
Mă întreb: care sunt porțile prin care pătrund în mine atâtea gânduri? Acolo, afară, înaintea intrării, pacea și armonia sălășluiseră împreună, în lumina zilei și în sufletul meu; nu aveau nevoie de nici o poartă. Vedeam, auzeam, simțeam, eram eu însumi o poartă deschisă. Acum, nu. Poarta de intrare s-a închis, departe, în urmă. Sunt ca și orb, ca și surd; însă, deodată, toate lucrurile, chipurile, întâmplările pe care le-am văzut, le-am auzit, le-am trăit cândva, dau buzna în mine într-un vârtej amețitor, fără să știu prin ce porți. Mai mult, fără să știu nici de ce. Locuiesc în întunericul ăsta, care nu e cel dintâi, dinaintea facerii lumii, ci e doar o beznă capturată, o fărâmă locală, un ciob din cel dintâi. E singurul material energetic din care trebuie să refăuresc totul, ca și cum aș putea, știind că întunericul primordial, pur, cuprinde în el toate luminile, tot ceea ce nu are încă o formă, o culoare, un relief și o umbră.

Parcă m-aș întâlni cu misterul care mă călăuzește, cu muntele meu de Timp, ascuns în adâncul lui, deși, într-o dimineață luminoasă, voiam doar să urc pe cel mai înalt și luminos vârf. Aici e însă un adânc artificial, o lucrare omenească. Nu e nici măcar o peșteră cu desene vechi pe pereți sau un labirint de grote. Mă întreb dacă toți avem un munte de timp pe care trebuie să-l ducem pe umeri, asemenea unei cochilii de melc, îngreunându-se tot mai mult odată cu vârsta și încetinindu-ne pașii pe măsură ce timpul trece.
Oamenii trec, muntele rămâne. Dimensiunea mea umană, înainte de a intra în tunel, era doar a unei furnici alături de măreția statornică a pietrei lui; acum sunt doar o fărâmă de om în măruntaiele unui munte.

Mă străduiesc, până la limita oricărei voințe, să văd în această lumină neagră. Eu, posesorul unor bijuterii biologice numite ochi, nu pot. Deschiși larg, ochii rămân podoabe zadarnice pe un chip stins. Sunt nevoit să respir un oxigen întunecat, neînsuflețit de fotoni. Să simt că sângele meu ar trebui să devină electric, magnetic, sau cine știe cum pentru a nu se infecta cu beznă. Magic, luminos, fosforescent. Să îmi impun să rezist, să trăiesc, atât timp cât instinctul de conservare îmi este încă viu. Voința de a nu muri nu e aceeași cu voința de a trăi, îmi spun, regretând impulsul nefericit, orb și poate inconștient pe care-l urmasem la intrarea în această aventură. Ori poate impulsul m-a urmat pe mine, nu știu. Nu mai știu. Chiar dacă aș ști, nu mi-ar fi de nici un folos. Trebuia poate să mă fi gândit de două ori, dar mintea din spatele minții mele mă împinsese cu putere înăuntru și apoi intrase iar, nepăsătoare, în adormire. Și asta în ciuda înnoirii simțurilor mele.
. . .

07 iunie 2019

MAMA (Din vol. „Departe de noapte”, ed. Eikon, 2018)

Semnele adevărate, dar și cele înșelătoare, se ivesc, de pildă, în tăcerea fotografiilor vechi. Sau, uneori, în timpul muzicii, depinde. Ele apar însă întotdeauna în tăcerile clare ale minții și în singurătate. Bătrânul fuma la fereastră. Mereu la fereastră, ori de câte ori treceam pe strada lor. Singur. Seară ori dimineață, uneori și noaptea, așteptând ivirea târzie a liniștii sau a privighetorilor. Chiar și iarna, cu fereastra deschisă. Nu știu de ce bătrâ-nul îmi aducea atât de bine aminte de tata. Poate era chiar el, pentru că ne rătăcisem unul de altul pe vremea când eu eram foarte mic. Era război. (Nu pierde semnele, Eduard, nu le pierde, păstrează-le, ține-le mereu aproape de tine, în tine, aproape de ne-uitarea ta, așa cum îți amintești un vis! Astea sunt necesitățile tăinuite, ascunse, ale fiecărui gest, ale fiecărei secunde, ale fiecărui pas.) Transparență. Oameni, statuete din sticlă. Poate la fel de imobili, poate la fel de reci. Pe fiecare chip, un ochi care râde, un altul care plânge. Totuși, la fel de fragili. Ca un pahar al pedepsei, spart din voința unui judecător aspru cu mine, dar și drept, poate pentru că îl meritasem astfel. Nu, nu judecătorul fusese aspru, ci paharul care mi se spărsese, pentru că-l folosisem mult prea mult timp și mult prea adeseori prea plin. Acum, spart la picioarele mele, strălucind ca o făptură magică, descompusă în mici elemente alcătuitoare, după reguli știute doar de legile căderii libere (ale lui Galilei parcă) și ale ciocnirilor neelastice. M-a condamnat judecătorul, sau poate că nu, să adun unul câte unul toate cioburile, absolut toate, într-o batistă albă, nouă, ca într-un giulgiu și să-l realcătuiesc la loc. Pentru alte noi întrebuințări, ale altcuiva. E cumplit de greu, îmi taie mâinile cu muchii ascuțite și sângerez, pătez batista, ochii îmi lăcrimează de străluciri judecătoare, poate sunt încă sub sentința conținutului, adică nu, ce spun, a judecătorului. Iată, cum strălucesc cioburile statuetelor de oameni! A-i realcătui pe fiecare, asta trebuie, știu, din propriile crâmpeie văzute, întunecate și luminate, privite cu ochii mei; a-i reda vieților lor, vii, așa cum trebuie să fi fost cândva, mult înainte de pedeapsă. Asta e condamnarea celui singur între ei toți. Singur ca un scriitor care e osândit să-și scrie cărțile, cercetând parcă la nesfârșit lumea mică, minusculă pentru alții, a unei amintiri ivite deja prea devreme, cu neputință încă de deslușit. Imobil, pentru că ei fuseseră imobili; condamnat, ca și primăvara, să rezidesc încet, foarte încet, frunze noi din muguri și semințe adormite, până le văd și până le simt și atunci știu că e primăvară și că pedeapsa mea se va fi sfârșit. Batista e curată, albă din nou. Am sfârșit?

„Dacă m-ai întreba câte secunde am trăit până acum, n-aș putea niciodată să-ți răspund cu exactitate. E simplu: numărul este atât de mare, încât numai rostirea lui mi-ar lua mai mult de o secundă și secundele astea nu le pot socoti decât cu oarecare aproximație, care ar falsifica rezultatul exact, pentru că secundele vieții mele – și nu numai – curg într-una, curg încă… Ei, dar la ce bun să cunoști cu exactitate numărul secundelor vieții mele? Ar avea – are? – o oarecare importanță, cred, numai ultima secundă, singura care ar oferi o cifră exactă, deși nu este așa. Cum, de ce? Pentru că nimeni nu-mi cunoaște cu precizie secunda în care m-am născut. Oricât de precis ar fi fost notată la maternitate, despre ceasul de acolo am, vezi bine, multe îndoieli că ar fi mers foarte exact; observatorii lui, atunci, cred că aveau de făcut treburi mai importante în folosul pruncului ivit pe lume, care eram eu. Și totuși, dacă stau să mă gândesc bine, clipa aceea are un loc foarte bine așezat în univers, în multiplele lui sfere, cel puțin pentru mine, aceea fiind clipa mea dintâi. Și poate nu numai a mea. Nu înțelegeți, sigur nu. Clipa asta are o cu totul altă importanță decât ultima, deși între aceste două precise momente – despre care tocmai ți-am explicat cât sunt de imprecise – se află, ca între două paranteze, timpul vieții mele, exact și precis, limitat ca orice durată. Ca orice viață. Pentru mine nu e relevantă precizia, însă toate secundele, absolut toate, întregul număr al lor, finit nu numai pentru mine, sunt parte din destinul meu, asta e sigur. Chiar și cele pe care le-am petrecut dormind; nu le-am pierdut, timpul doar îl trăiești, nu-l poți pierde, orice ar spune unii. Chiar și secundele mult mai prețioase ale visului. Și totuși, cu toate astea, destinul meu va rămâne încă numai o jumătate de destin. Vedeți? Acesta e misterul pe care trebuie să-l dezleg.”

Și d-nul Eduard ar fi putut continua astfel încă multe secunde ale vieții lui, dar, din fericire, nu-l întreba nimeni din cei mulți, apropiați foarte de el, câte mii de secunde a trăit. Îl ascultau toți numai pentru că era ceea ce ei credeau că este: un om bogat.

29 mai 2019

TIMPUL DE PIATRĂ (Fragmente)

. . .
Globii oculari îmi sunt invadați de albul amintit, orbitor. O sudoare rece îmi scaldă trupul și eu sunt gol, înfrigurat și singur în viscolul tăcut al acestei bezne. Uitat, suspendat în nimic. Dacă sângele nu mi-ar pulsa în tâmple aș crede că sunt o statuie de gheață, părăsită într-un loc ce și-a pierdut orice dimensiune perceptibilă. Viscolul șoptește undeva, departe, în mintea din spatele minții mele. Credeam că a adormit, lăsându-mă să rătăcesc fără busola ei, necunoscută până la intrarea în propria mea memorie. Sudoarea poleiește bietul meu corp, strălucindu-mă în orice rază de lumină, oricât de măruntă, pe care n-am uitat-o, pe care n-o pot uita. Frigul altui timp, al altui cosmos mă împietrește, zidindu-mă pe mine în el. Pe umeri, arsura rucsacului; el se află acolo, aceasta e povara de dus. Sângele arde, bocancii mei pășesc mai departe pe șinele lor, de parcă n-ar ști decât să pășească, obsesiv, mereu înainte, însărcinați cu picioarele mele obosite. Sfârșitul nu m-a descoperit încă. Bântuie pe aici, adulmecă întunecat.
Nu există lumină atât de orbitoare încât să-l orbească pe cel deja orb.
. . .
Aș da un regat pentru un petec de cer. Doar un fragment, o bucată mică de cer, fie chiar și cerul înnourat, rece și cenușiu din noiembrie, fie alb și fierbinte în arșițele verii, fie sclipitor sub ger. Orice fel de cer. Atât, un petec. Să simt mângâierea și alinarea celui mai sigur și neînșelător prieten, totdeauna acolo pentru toți, dar care mie, acum, îmi e total interzis.
Nu mă mai gândesc de ce; nu sunt posesorul nici unui regat.
Izbutesc să aprind cu bricheta pachetul de țigări gol și hârtiile care mi-au păstrat mâncarea. O flacără nouă, vie, țâșnește pe șinele paralele, convingându-mă că exist, că încă îmi văd mâinile, bocancii, rucsacul și strălucirile astea de oțel, perfect paralele, care se afundă în orbitele goale, oarbe și egale de la capetele cilindrului culcat, imens, de beton, în care mă aflu. Sclipirile cresc și se micșorează odată cu flacăra; umbre se înalță și se prăbușesc în dans haotic, sălbatic și repede; totul arde, se mistuie, se consumă. Lumina și Timpul. Scântei roșiatice, palide și vii, își strigă disperarea și apoi se sting. Zbaterea flăcării întârzie încă, spre neuitare, în memoria ochilor mei. Liniștea cenușii de după ardere crește în bezna renăscută în jur. Ecoul abia șoptit al respirației mele îmi aduce aminte de flacăra vieții și că sunt un om viu. Să mă gândesc deja la ce voi putea aprinde data viitoare?
Oare întunericul desăvârșit în care rătăcesc este prețul pe care trebuie să-l plătesc pentru lumina primită cu infinita generozitate a cerului înainte de a fi intrat aici? Poate. Și toate au pe lume un preț.
Simt că întunericul îngheață timpul, împietrindu-l.
. . .

03 mai 2019

* * *

uneori
cred că e imposibil să fiu
nu mi se pare că sunt
și nici nu mai vreau
să rămân
doar costumul și haina
celui din spatele
chipului meu tăcând prin
multidimensionale
labirinturi de vise

va trebui să adorm
atunci el
prin mine va fi
altfel
rămâne doar
o paloare pe chipu-mi
o amintire sau poate aceeași
veche nesfârșită bătrână
tânjire

24 aprilie 2019

LOCUINȚELE RECI (Fragment din vol. „Departe de noapte”, ed. Eikon, 2018)

. . .
Vei pleca, dragă Ana, departe, departe, fugind, sub apăsarea durerii, până vei crede că a trecut și te vei îndrepta fără să vrei către altă durere, obișnuință pe care doar omul știe că trebuie – nu poate altceva – să o învețe. Bucurii mici. Pe urmă, după toate astea, te vei întoarce aici, în casa asta cu ziduri reci, îndreptate către o câmpie lină spre răsărit și o pădure magică spre apus. Masa de lemn curat, prăfuită, neatinsă decât de timp, te va regăsi iar, ca și violoncelul, cu toate coardele rupte; masa parcă a îmbătrânit, prefăcându-se în chihlimbar auriu și mănușile mele sunt demult destrămate. Filele îngălbenite și ostenite ale vieții tale îți vor arăta câte zile au trecut de atunci, de la plecările noastre personale, fiecare către alt capăt al unei lumini. Și totuși, întorcându-te, vei afla că sufletul tău e la fel ca în copilărie, curat ca atunci, doar că înainte nu știai asta. Clipa vieții noastre durează ani lungi, Ana mea, cât ziua unui fluture; nu călătorim de fapt nicăieri altundeva decât către noi înșine, adormind o vreme între cuvinte și scufundându-ne până la urmă în cer.
. . .

18 aprilie 2019

DOLIU ALB

Ea trece nepăsătoare
și rece
călcând în picioare invazii barbare
de imagini colorate
mișcătoare
prăbușite toate
dintr-o privire în alta
pășește fatal și final
în doliul Ei alb
multidimensional
știe că nu trebuie căutată
în univers o altă planetă 
minunată și ciudată
pe care
se moare

trece
e albă și răcoare 
trece
eroare cosmică rece
în doliul Ei alb
sub misiune
trece
fără timp și repaus
(sângele Ei atunci
ar începe să circule
și ar muri)
veșnic tânără nepăsătoare
creează indiferentă
o natură moartă cu oameni
știe doar că aici
suprema realizare tehnică
spre care tânjesc
adormiți în program
generații întregi de roboți
umanoizi
este Ea
(Din „Lunatice”)