06 noiembrie 2020

UMBRE ALBE

Fără lumină și fără trupul meu umbra mea nu ar fi. Nu ar putea pluti – mereu credincioasă doar mie – peste ape și peste pământ din cauza luminii care vine totdeauna de sus. Noaptea umbra îmi dispare. Ca să dispar și eu ar trebui să adun în mine atâta lumină încât să devin total transparent, adică invizibil pentru o lume a umbrelor credincioase fiecare stăpânului lor, fără ca astfel să încetez vreo clipă să exist.

Mi se pare uneori că lumea e doar o imensă colecție de fragmente personale de egoism, dar știu că în apele timpului totul este doar val.

Nu facem cu toții nimic altceva decât să transformăm ceea ce ne este dat pe această planetă.  Nimic altceva, oricât de mari creatori ne-am crede. Tot ceea ce există a mai existat, a mai fost preschimbat, iar și iar, în aceeași nesfârșită iluzie, care e poate singura și adevărata pedeapsă a acestui loc și a celor ce sunt sortiți a-l locui. Trăind aici, astfel, nu poți să vezi decât că până și lumina e nevoită să călătorească, ca și cum ar fi plecat de foarte departe, ca și cum ar fi obosit deja de efortul de a ajunge până la această vedere care nu o poate percepe decât astfel.  Pentru ochiul viu, concret și organic, la fel este și lumina, materială, solidă, constrânsă în propria ei greutate. Și umbra capătă formă și contur numai în prezența ei,  alături de fiecare făptură căreia trebuie să-i fie credincioasă mereu. Răgazul ei este acela al nopții, al somnului umbrelor, atunci când ele ar putea deveni albe într-o lumină nevăzută de ochi, neînchipuită de nici un gând. Nici ele, noaptea, deși nevăzute, nu încetează vreo clipă să existe, fără a fi ceea s-ar presupune că sunt făpturile întunericului. Sunt doar însoțitoare ale celor ce le posedă, la fel de credincioase ca și în lumina zilei.

Nu poți urca mai sus de propriul mormânt așa cum nu poți cădea mai jos de cer. Poate că totul nu este decât un strigăt sfărâmat într-o lume total lipsită de tăcere și nu poți altceva decât să privești cerul de sus, din acest loc de surghiun. Da, exilul aici e sentința, deși cerul e la fel de egal depărtat pentru toți. Acolo, în locuri îndepărtate, având totul - nici măcar o umbră - nimic nu-ți poate fi luat, de nici un fel de judecător. Nu e nevoie de ei, pentru că acolo totul e doar lumină și umbrele sunt totdeauna albe. Aici, neavând nimic, ți se poate lua totul; este doar o oglindă la fel de strâmbă ca și judecătorii; se arată unui ochi în care lumina a ajuns obosită de lunga ei călătorie.

Dar ce rost ar avea orice grabă și orice strigăt căzut către cer în liniștea tăcerii, când ești însoțit de o singură și credincioasă umbră și când drumul duce doar spre nicăieri?

25 octombrie 2020

FUGARUL

Trupul acesta sunt eu? Mâinile acestea, ochii aceștia, toate gândurile astea sunt eu, cel adevărat, întreg și vizibil? Oglinda mi le arată, fără nicio putință de tăgadă, sinceră și tăcută și eu nu știu. Întreb: de ce sunt om? Ce fel de zeu a hotărât asta și când? Odată, demult, credeam în orgoliul meu că e doar o alegere și nu știu dacă acest cuvânt e cel mai potrivit, dar nu pot să născocesc altul. Ceea ce oamenii numesc suflet, acest suflet a ales ca eu, cu trupul, ochii, mâinile, gândurile mele să fiu eu?
Inima moare încet, respirație după respirație. Prăpăstii și genuni adânci o despart de cealaltă jumătate a ei, așa cum viața e despărțită de cealaltă stare a ei.

Cei doi soți bătrâni îmi atrăseseră atenția de la prima întâlnire cu ei. Credeam că-i sunt bunici copilului pe care îl plimbau. Un copil de trei-patru ani, cu ochii mari și adânci, privind de dincolo de lume, cuminte și tăcut, le ocupă orele zilei și ei îl îngrijesc cu toată dragostea și blândețea de care se simt în stare. Îi observ zilnic, de departe. Uneori îi urmăresc prin oraș, prin parc, ori în drum spre casa lor cu un aer modest dar plăcut, înconjurată de o pace care-mi pare din alt veac. Și fără să știu de ce, copilul mă face parcă să văd totul ca pentru întâia oară, fără să pierd, din neatenție, florile, păsările, norii sau culorile asfințitului. Sunt cuprins apoi de o somnolență stranie și înțeleg că puterile copilului cresc, așa cum e firesc în lumina solară a verii, în vreme ce ale mele scad, apropiindu-mă de clipa unei odihne pe care ei au numit-o veșnică fără să fie însă astfel. Știu demult că repausul nu există în cosmosul din jur, nici în gerul celor mai înghețate ierni.
Mă pot trezi devreme și munca mea are un alt spor, pe care poate i-l datorez. E un copil fermecat, așa cum sunt toți copiii, dar am aflat asta abia acum. Pe vremea aceea timpul imaginii mele trecuse, absorbit de o rapiditate ucigător de artificială fără ca eu să aflu de ce. Mă retrăgeam și singurele clipe de pace - o pace binecuvântată și nouă - erau cele pe care le trăiam în singurătate, privindu-i de la distanță pe cei doi bunici cu nepotul lor.
 
Și atunci când îi strigau în bătaie de joc Necredinciosule!, Toma nu înțelegea nimic, fără să știe în ce și de ce trebuie ori nu trebuie să creadă. Asta îl făcea să se îndrepte mai curios către căutare, spre pildele evangheliei, deși părinții nu-i spuseseră decât să nu ia în seamă toate răutățile aruncate de colegii de școală. El înțelegea doar că e vinovat de un nume. Poate de aceea nu le împărtășea jocurile, preferând să meargă alături de fetița care stătea lângă el în bancă, de care era îndrăgostit fără să-i poată spune vreodată asta și cu care culegea cireșe roșii la sfârșitul lui mai.
Apoi, în vara următoare, școala încetă din cauza războiului. Un bombardament îi ucise părinții și pe el l-au dat în grija unui unchi bătrân. I se părea că pe drumul lui ceva se oprise tocmai când avea mai mare nevoie de borne, nu de obstacole. Află după multă vreme că fata dragă inimii lui pierise. Toma se gândi că din clipa aceea avea să vadă și să cunoască toate cele pe care lumea - purtată până atunci de doi telegari fermecați și puternici, înhămați la o trăsură străbătând un drum lin de nori - i le ascunsese sub un văl de ceață. Nu mai simți timpul și întâmplările lui, nu se mai gândi la evanghelii în furia străină și absurdă a războiului și viața părea că i se micșorează fără să bage de seamă, prinzându-l într-un joc grav și fără reguli, la fel cum unchiul îmbătrânea cu fiecare an și lui asta îi părea un mister. Nu izbutea să-și aducă aminte numele fetiței, ci numai chipul ei și privea lumea prin vitraliul albastru al ochilor lui, știind că Isus nu moare și nu învie, că trăiește doar în inimi de copil, cu o întreagă și neînțeleasă înțelepciune pe care ei nu știu s-o mărturisească.
Deodată, caleașca lumii se zdruncina pe o cale acoperită de gropi și ruine, de trupuri încă respirând însângerate și gemând, ca într-una din orele când lumea pare cuprinsă de nebunie. Toma începu să fie tânăr, negând din toate puterile ceea ce vedea în jur.
  
(De ce e nevoie pentru un război? De două oști despărțite de înțelegere și de un motiv, de cele mai multe ori lipsit de importanță, dar devenind monstruos de distrugător. Atât, restul e doar o nesfârșită repetiție a istoriei. Am vrut de nenumărate ori să scriu o istorie a luptelor și războaielor lumii - care pentru unii poate fi un titlu de glorie universitară -, dar înțeleg că e imposibil de scris o istorie a păcii lumii. Nu e timp, se născocesc mereu, fără încetare, motive de război. Cu toate acestea, nu pot înceta să cred că e oricând posibilă o pace - acea Pace - despre care nimeni nu se întreabă, așa cum se întreabă de ce anume e nevoie pentru un război, dacă și ce ar trebui pentru asta. Poate că luptele se întâmplă doar pentru că omul se luptă cu el însuși, poate că istoria se repetă pentru că omul se repetă. Pacea nu are nevoie de soldați, ci de oameni. Până când? Capătul acestui tunel întunecat nu se zărește, ca și cum totul ar fi un inel închis, o buclă întâlnindu-și în fiecare punct începutul cu sfârșitul.
Clopote care bat asurzitor, flamuri roșii căzând din cer și fluturând năvalnic, fără oprire, aducând aminte când și când de întunecările soarelui. Tot ce ai zidit piere în ruină, tot ce ai iubit arde, doare și moare, tot ce ai gândit se risipește în fum, în vânt, ca și cum n-ai mai putea să te înalți, într-o imposibilă ridicare din foc. Nimeni nu știe de ce trebuie să murim, așa cum nimeni nu știe în ce se poate preschimba omul. Doar ochii i se închid, fără putința de a mai alcătui lumea în forme de lumină, așa cum se întâmplă în fiecare dimineață fără ca nimeni să ceară asta sau să întrebe ceva.
Și totuși, știu că nu pot pierde pentru că nimic nu se pierde.)
  
Eu nu sunt Toma! e strigătul care îi țâșnește mut, nu din gâtlej, ci de-a dreptul din piept și o lacrimă îi umezește ochii. Trebuie să fugă, să evadeze din lume, s-o uite, s-o lase departe de el, mult în urmă. E bătrân, i se pare că are sute de ani și nu poartă pe umeri decât o nevoie nestăvilită de a se adânci în el însuși. 
Înaintea lui stă muntele, sprijinind cerul adânc și înalt, vizibil și tainic, ca un alt tărâm, misterios și primitor, în care Toma își va găsi lăcaș. Pădurea bătrână ce-i acoperă un versant, văile abrupte ale râului năvalnic străbătându-i poalele, vor pune hotar unui suflet pe care nu-l simțise niciodată mai viu ca la opt ani, înainte de a se fi petrecut toate. Urcă lin, fără grabă, fără alte provizii decât ceva de-ale gurii, chibrituri și haine mai groase, o pătură de lână, un ibric și o ceașcă veche. Un ceas uitat al unchiului, trecut peste ani fără a fi îmbătrânit ca el. Deși este pace, Toma știe că lumea nu e împăcată deloc. 
Dincolo de poteci, copacii care se înălță bătrâni și liberi și stâncile colțuroase îi dăruiesc un adăpost. Piatră peste piatră, mâinile lui Toma aștern un perete, apoi altul, o vatră și o lespede culcată lângă intrare, unde stă să se odihnească sub stele, în vreme ce sălbăticiuni fără chip îl adulmecă prevăzătoare ca pe un străin. Nu îndrăznesc să se apropie, deși Toma le cheamă ca pe niște făpturi negânditoare, care n-ar putea smulge lumea de pe bolta ei printre stele, așa cum fac uneori oamenii. De ei fugise Toma. Nu descoperise pe nimeni altcineva în afară de fetița din copilărie, de amintirea căreia se alăturau numai dureri în anii care l-au urmat atât de credincioși încât i-au albit părul.

Copilul vine repede spre mine și nu mai am timp să mă îndepărtez pentru a nu le tulbura liniștea bunicilor. Mă privește atent și cuminte, tăcut, în timp ce stau pe bancă ceva mai departe de bunicii lui. Bunica îl vede în fața mea, eu îi spun Du-te la bunica, el tresare și îmi spune doar două cuvinte care mă uimesc: E mama.
Mama lui? Să fie cu putință? Cei doi au peste optzeci de ani. Poate copilului i se pare că simte asta, poate nu are mamă. Aceste gânduri îmi trec prin minte văzând băiețelul fugind către banca pe care cei doi - bunici, părinți? - îl așteaptă. Nu înțeleg, deși simt că nici o urmă de neadevăr nu se ascunde în vorbele copilului. Cred că va trebui, cât de curând, să ies din starea celui ce privește și să-i urmez.

La picioarele lui se furișează un șarpe alb și tăcut. Toma îl vede și nu se teme de ceea ce ar putea să-i dezvăluie după îndelungata vreme de pace pe munte. Își soarbe încet ceaiul. O lună de cristal plutește deasupra muntelui pe un covor de nori albăstrii. E o clipă ce-i pare vrăjită și el se uită cu o încredere nouă la ființa rotund luminoasă, un inel viu și alb care-i stă încolăcit la picioare, privindu-l cu ochi strălucitori. Pădurea tace și nici un zgomot nu tulbură seara. Ascultă, își simte inima bătând rar și liniștit odată cu răsuflarea muntelui și o pace căutată îndelung, de-o veșnicie, îi cuprinde făptura. O mână blândă de vânt îi dezmiardă fruntea, vânturându-i părul alb și Toma nu știe în ce măsură fuga lui l-a adus până în locul acesta aproape magic. E un fel de uimire, ca a unui copil născut din nou, într-un trup nou, plămădit de mâinile unui nevăzut vrăjitor din cenușa celui ars, din apa ploilor curate ale pădurii și din seninul pe care vraciul l-a folosit pentru a-i sufla viață în sânge.
Este clipa de taină în care Toma crede.
Și în această clipă își aude numele - numele de care l-au făcut atât de vinovat - rostit clar de un glas fără ecouri. Pământul vuiește în adânc și muntele se clatină. Lespedea pe care stă se scufundă odată cu el și cu șarpele alb într-un hău. Toma cade lin, fără să știe până în ce străfund, apoi totul se oprește. Vuietul se îndepărtează și numai răsuflarea lui se aude limpede în căușul unei văgăuni care-l adăpostește. Aprinde cu greu un chibrit printre firele de pământ care încă se prăbușesc peste trupul lui. Șarpele e frânt, o piatră i-a strivit trupul care-i palpită, încă luminând. Ochii lui îl privesc cu dureri strunite de o putere pe care Toma n-o bănuiește și făptura albă îi șoptește am păzit mulți ani chilia ascunsă pentru cel care vine, ai grijă de puii mei, în timp ce o lacrimă aidoma cu a lui îi stinge privirile. Toma îl acoperă cu pământ și se întreabă unde vor fi puii șarpelui alb, cu care se simte înfrățit deodată în această clipă a cutremurătoarei sale renașteri. Adormit și trezit abia acum, îi pare un zeu interior, către care a pășit fără să știe vreme de sute de ani.  

Un chip ca o lumină neagră, rotundă, pe care doar o gură fardată cu mult ruj vorbește; tăcerea, fără alt trup, se arată. Șoapte mute, schimonosind buzele unui adânc întuneric. Noaptea, ca o panteră neagră.
Ești vânt împietrit, muritorule, și doar umbrele ți-au născut himerele.
Prin tine o umbră fără chip râde grav. 

Deasupra capului sunt trei stele. Par închise într-un cerc și Toma știe că se află într-o grotă născută după cutremur. Glasul îi strigă numele din ecouri. Chibritul îi arde degetele și se stinge. Răsuflă rar și așteaptă. Chemarea se face auzită din nou, mai clar, mai aproape. Se ridică în genunchi și înaintea lui zărește o rază subțire de lumină, părând a se ivi printre stânci. Trupul lui stă pe o podea netedă, alcătuită din lespezi de piatră și pășește către peretele de stâncă, lăsând loc luminii prin crăpături. Pipăie zidul cu palme înfierbântate, murdare de pământ. Pietrele se desprind și izbutește să-și deschidă cale spre adâncul de unde vine lumina. Trece prin intrarea formată astfel și pătrunde într-o încăpere zidită din pietre, unde flăcăruia unei candele îi dezvăluie desene stranii care se contopesc cu umbra lui. O ființă albă, în al cărui chip Toma îl recunoaște pe Mântuitor, îl privește cu ochi limpezi și vii. Un lăcaș ascuns, o rogojină și o masă de piatră. În colț, lanțuri ruginite țin bine zăvorât în stâncă un schelet întunecat, părând din cenușă. Toma se apropie și vede totul în umbrele ce dansează pe pereții de piatră. Un manuscris din foi vechi pare că așteaptă sub razele candelei pe masa de lângă el. Nici un fir de păianjen, nici un fir de praf, totul e proaspăt, uimitor de clar, izvorând parcă o lumină ascunsă în adâncul pământului. Scrisul ce acoperă filele e cursiv, cerneala are culoarea umbrelor.
Toma se apleacă asupra slovelor.
 
Acest domn ce ne urmărește pe noi, părinții celui mic: nu știu cine este, dar simt că poate înțelege. Privește tăcut și pare că zărește dincolo de cortina unui trecut dureros ultimele îmbrățișări ale soțului meu, târzii, în timpul cumplitului război. Bombele căzând, exploziile de foc și moarte care nu se mai opreau, mă făceau să mă adăpostesc la pieptul lui, în singura inimă dăruită mie pe pământ în viața aceasta. Nici unul din noi nu știa că numai astfel învingem împreună moartea. Și atunci, da, atunci, s-a plămădit în trupul meu acest pui mic pe care străinul pare că-l îndrăgește. Ne crede încă bunicii lui, nu mamă și tată, părinți întârziați, dar cu atât mai mult fericiți. N-am să știu niciodată de ce fericirea trebuie să vină doar după îndelungate suferințe. Și e parcă un demon ce ne-ar alcătui într-o joacă nevăzută destinele, căruia trebuie doar să ne supunem, ca și cum am fi uitat cu desăvârșire obârșia noastră dumnezeiască. El fuge înaintea dragostei, neputincios față de cei ce iubesc. Apoi se răzbună prin răul făcut de oameni oamenilor.
Domnule dragă, află.

Am dezertat la începutul războiului, din dorința adâncă de a fugi spre pădurea veșnic împăcată cu ea însăși. Pacea ei mă va renaște, cu toate că oamenii, aceste neștiutoare făpturi sălbatice și absurde, au năvălit și aici. Încă mai e loc pe pământ, în pământ. Fața lui e copleșită din ce în ce mai mult de aceste suflete surde, adormite în amintiri lunare, care nu pot decât să-și crucifice zeul și apoi să-i născocească o înviere, din dorința ascunsă de a se dezvinovăți.
El nu moare. El nu învie. El trăiește.
Îi vede cu o milă și o dragoste ce nu sunt din lumea aceasta. Și în ei nu se vede pe el.
Nu poate nimic altceva decât să tacă și să plângă, iar ei cred atunci că plouă și că sunt cu toții iertați.
Și apoi continuă, liniștiți, totul.

Dacă vrei să înțelegi ce este un om, privește-l cum urcă un munte. Privește-l de departe, de la o înălțime atât de mare încât să-ți pară mărunt ca o furnică pe o palmă de pământ. Simte-i răsuflările grele ale urcușului în inima ta și sudorile frunții lui să curgă pe văile frunții tale. Gândurilor lui tainice, nepătrunse de nimeni în imensitatea muntelui, lasă-le o poartă deschisă și durerile lui îți vor însoți visarea. Uită-te lung cum caută alte furnici, cum strigă fără să-l poți auzi, cum cade uneori și cu toate astea urcă drept înainte, cu ochii țintă spre vârful îndepărtat, niciodată atins în alt fel decât în așteptarea care-l poartă. Fără să știe că îl privești, el simte ochii care îl apără și poate îl înțeleg. Pentru că furnica pe care o poți strivi într-o clipă cu un gest iute are puterea de a face ca lumea să plutească pe apele cerului altfel decât înainte ca el să fi existat.
 
Mă trezesc cu mintea limpezită de vis, clară ca un cristal albastru. Aflu astfel că trupul micuțului e urmarea unei renașteri, al unei ridicări din foc pe care nu o credeam cu putință, dar care e cât se poate de adevărată. Ascunsă celor ce trec indiferenți pe lângă această mamă vrednică și pe lângă acest tată bătrân, doi oameni obișnuiți, care pot fi întâlniți în orice clipă, în orice tăcere, oriunde. Nimic nu rămâne ascuns înaintea veșniciilor.

Am săpat și am zidit chilia cu mâinile mele vreme de patruzeci de zile, așezând piatră peste piatră asemenea ucenicului Petru. Însângeratu-mi-am mâinile, așa cum alții aveau mâinile pătate de sânge străin și râdeau. Pentru ei voi arde acest trup în flăcări, cuprins de o teamă necunoscută, dar dovedindu-mi mie și zeului dinăuntru că pot îndura acest fel de curățire. Mă voi lega cu un lanț de stâncă și păsările roșii mă vor mângâia, însoțindu-mi gemetele cu aripi noi de foc. M-a molipsit nebunia lumii, care se cere vindecată de o altă arzătoare și purificatoare nebunie. Eu nu sunt cel dintâi și nici cel din urmă. După mine va veni un altul, apoi va veni cel de după el. Lipsit de mine, timpul se va consuma în el însuși; doar flacăra va arde tainic, păstrându-mi sufletul curat, în bătaia de inimă a muntelui, atât de rar auzită. Pot modela astfel anii și locurile după dorința gândului meu și nebunia lumii - lecuită doar de Dumnezeu - nu mai poate răni pe nimeni. O ridicare din foc, o ridicare din om, într-un foc ascuns, vertical și tăcut. Nu, nu e un sacrificiu și nu e tăcut: las aceste cuvinte scrise din teama de tăcere și singurătate a celui ce vine după mine, izbăvindu-l. Și eu voi trăi înainte prin el. Gândurile mele să nu mai fie doar o fărâmă a unui gând străin, care mă cuprinde ca o cușcă ce mă ține captiv, prizonier adormit al său. Focul, da, focul să ardă odată cu mine toate îngrădirile străine ale libertății tale, om bun, fie ele uitare, frică sau vinovăție a numelui tău. Tu vei zidi altă chilie, deasupra chiliei mele, așa cum cel dinaintea mea stă acolo, în adânc, și apoi va veni un altul să ducă mai departe tainele sfinte ale focului. Inima pietrei va urma să bată rar, fără încetare, făcându-se totdeauna simțită prin sânge pentru cei asemenea nouă.

       Peste lacătul greu care încuie poarta cu lanțuri de fier picură încet stropi de ploaie. Atât de încet încât pasul unui melc poate părea iute. Ploaia care cade se strecoară înăuntrul lacătului, între piesele lui zăvorâte de cheie, trece lin prin lăcașul îngust al cheii - bine ascunsă de veacuri - și apoi picăturile ei se scurg pe pământ. În locul unde ele se adună crește uneori iarbă. Cu timpul, culoarea lacătului se face roșiatică și oricine îl vede știe că e cuprins de rugină, în așa fel încât o mână nu mai puternică decât a unui copil îl poate frânge. Atunci, lanțurile cad cu un zgomot greu de fier, eliberat de strânsoare și poarta se deschide singură, scârțâind. Înfrântă doar de un strop de apă, poarta lasă loc trecerii pe tărâmul unor noi bătăi de inimă. Dacă anotimpul ploilor ar fi îndeajuns de lung, toate lacătele ar fi învinse și toate porțile s-ar deschide. Însă acolo e foarte adesea secetă și apa capătă un cu totul alt preț. Ar putea fi doar o chestiune de curaj, un curaj dus până la o ardere împlinită, a cărei cenușă fumegândă e stinsă în pacea blândă a unei simple și hrănitoare ploi. O limpezire albă și tăcută, a numit cineva într-un vers fenomenul simplu și neînțeles al ploii. Poetul încă se întreabă până când trebuie să rămână porți încuiate și cine a hotărât că trebuie să fie nevoie de chei; pentru astfel de întrebări - și pentru imaginarele lor răspunsuri - de trebuință e numai o inimă de poet. (2015)

01 octombrie 2020

ANUL TĂCERII ȘI ALTE POVESTIRI (Fragment din volumul cu același titlu, ed. Bibliotheca 2016)

. . .

– Pentru că  te văd atât de hotărât în tăcerea dumitale, am să-ţi spun o poveste despre un om veşnic nehotărât.

Doctora cu palmele calde îl priveşte cu ochi buni şi din timp în timp se uită pe fereastra cu geamuri mate. Tace câteva clipe apoi rosteşte:

– Omul acesta se învăţase atât de bine cu nehotărârea lui încât îşi alcătuise un ritual de ajutor. Avea de la tatăl său o monedă din argint, veche, de pe vremea ultimului rege, pe care o arunca în sus şi o aştepta apoi să cadă. În timpul acesta îşi  spunea ce anume să aleagă, după cum banul acela, al lui şi al tatălui lui, îi arăta capul regelui sau pajura regatului lor. Şi aşa azi, aşa mâine, se linişti. Ori de câte ori era pus să aleagă, moneda îl ajuta în felul ei şi nu mai avea de făcut altceva decât  să urmeze drumul arătat. Se întâmplă însă că  omul  acesta rămase singur, pesemne tot din pricina nehotărârii lui, care nu putea fi înfrântă, ori de câte mii de ori ar fi lăsat moneda cu două feţe să-i aleagă soarta. Era sigur că nu îi aflase nimeni şiretlicul, pentru că alegerile sale erau făcute întotdeauna în singurătate, aşa cum se fac adevăratele alegeri. Însă vremea se scurse şi omul acesta îşi dădu seama într-o bună zi că banul de argint era pentru el un fel de înlocuitor al lui Dumnezeu şi se temu atunci. Plecă pe calea lui şi după ce merse mult timp, nehotărât ca întotdeauna, ajunse la o răspântie din care se vedeau în faţa lui două drumuri. Nu dorea să se întoarcă înapoi, înţelegând că aşa îi fusese lui scris, să ajungă la răspântia aceea. Afară ploua cu găleata şi era aproape seară. Nu era nimeni, nimeni pe drumul plouat din belşug şi omul se gândi iar la moneda lui. Dar de data aceasta nu ce drum să aleagă îl neliniştea. În faţa lui erau două cărări. Să mai aibă încredere oarbă în felul cum banul acela îi hotărăşte viaţa sau nu? Omul oftă, privind moneda din palmă. O cântări, ca întotdeauna, cu mintea încordată. Văzu cum apa ploii o spală cu picături cristaline şi strălucitoare. Argintul ei se curăţă şi atunci omul o azvârli cu putere în sus, lovind-o cu unghia degetului mare de la mâna dreaptă, care în toţi aceşti ani se bătătorise  de-a  binelea de atâtea aruncări. Banul se înălţă, rotindu-se de mii de ori printre picăturile dese de apă. Clipele păreau fără sfârşit, dar omul ştia demult cum timpul creştea şi apoi se scurta, deîndată  ce moneda se aşeza pe pământ. Poate numai nehotărârea lui se făcea răspunzătoare de felul neobişnuit  în care timpul se purta cu el. Odată ce i se arăta o cale, omul se liniştea. În ziua aceea, când atinse pământul, banul căzu aşa cum nu se mai întâmplase niciodată. În noroiul plouat al drumului, moneda stătea dreaptă, arătându-i deopotrivă cele două feţe. Gravitaţia asta trebuie să  fie un Dumnezeu mai puternic decât banul acesta al meu, îşi spuse omul. Lăsând moneda în răscruce, aceluia care va trece după el, omul alese pentru întâia oară drumul din dreapta.

Femeia tace. Îl priveşte. Privirea ei este alta decât aceea cu care se uită spre fereastră în timp ce vorbeşte, ca şi cum ar aştepta un răspuns pe care nu-l primeşte decât într-o palidă clipire a pleoapelor. Înţelege hotărârea fără cuvinte a inginerului.

. . .

22 septembrie 2020

HOȚUL DE TRANDAFIRI

De când bătrânețea mi-a aplecat umerii cu greutatea ei, descopăr cu uimire că pot privi pământul cu același dor cu care am privit întotdeauna cerul. Fără îndoială că lucrul acesta mă bucură, pe de o parte pentru că pământul e bunul frate al omului, iar pe de alta pentru micile surprize pe care mi le oferă trotuarul pe care pășesc. Se întâmplă să găsesc fel de fel de mici lucruri pierdute, abandonate de trecători spre a fi strivite sub pașii desăvârșit neglijenți, întotdeauna ai altora. Așa a fost de pildă trandafirul întunecat de brume, părăsit cu indiferență și aproape veștejit în calea mea. L-am ridicat de jos fără să-mi pese de privirile celorlalți. Încă avea o tulpină scurtă cu un singur spin și își păstra cu greu laolaltă petalele. Mâna care îl răpise grădinii îl părăsise, dar eu l-am simțit viu, bătându-și  inima slăbită în palma mea asemenea unei vrăbii. Mirosul lui era răscolitor, atât pentru mine cât și pentru vremea rece în care s-ar fi pierdut dacă nu m-ar fi întâlnit. Fiind roșu, am simțit că nu greșisem niciodată când privisem această magică floare ca pe o indestructibilă legătură între bunele surori care sunt viața și moartea și că  numele acestei legături nu putea fi altul decât dragostea. Orice alt simbol mi s-ar fi părut searbăd, pentru că ar fi fost lipsit de puterea sângerie a culorii sale. De bună seamă că și dragostea are propriul ei spin, cel mai dureros cu putință, care împrăștie durerea cea mai sfântă din câte pot exista.
Asemenea gânduri mă făceau să simt - pentru a câta oară? - istoria ca senzație. O senzație dureros repetată prin fiecare om. Emoția adâncă trezită de biata făptură mi-a aplecat mai mult umerii. Mi-a adus amintirea unor țări și vremuri îndepărtate, când purtasem unul din primele mele nume, Hassan.

*

Îndeosebi noaptea, sultanului Yussuf îi plăcea nespus de mult să-și admire grădina cu trandafiri roșii ca sângele. Și cu toate că lumina zilei colora în razele soarelui bogăția vie a florilor înspinate, el își simțea sufletul cuprins de o pace adâncă numai în singurătatea zefirilor părând a fi răsuflările lunii pline, care preschimba roșul trandafirilor în violet întunecat și le făcea miresmele să fie mai aspre și mai suave în razele argintii. Atunci parfumul lor semăna cu sângele cald ce se scurge pe pământ în valurile nopții, miros pe care sultanul îl cunoscuse prea bine pe câmpul de luptă. Respirația pământului se împletea în nările sale cu a trandafirilor și, deși uneori îl cuprindea amețeala, rămânea totdeauna pe loc, stăpânit de o uimire tăcută. Îi părea atunci că locuiește într-un rai coborât pe pământ și stătea rezemat de coloanele boltite ale palatului, simțind foarte adânc în ființa lui nevoia unui sprijin, a unui sfătuitor mai înalt. Privea îndelung prin noapte făpturile care păreau să grăiască doar pentru înălțimea sa. Își revenea în simțire în zori, când luna apunea, pălind.

*

În noaptea de august, când trandafirii sunt ca niciodată de vii, sultanul zări printre tulpinile înalte un freamăt ce nu părea stârnit de vântul blând al nopții. Crezu că e un câine rătăcit, dar știa că nici un animal străin n-ar fi putut pătrunde dinafara zidurilor înalte ale grădinii. O nălucă albă trebăluia sub privirile lui scrutătoare, izbuti să rupă unul dintre cei mai răsăriți trandafiri lăsând să-i scape în aceeași clipă un geamăt. Poate un spin îi rănise mâna hoțească și sultanul Yussuf se hotărî să rămână complet nemișcat, gata de salt asemenea unei feline. Distanța dintre el și prădătorul nelegiuit al grădinii sale era doar de câțiva pași, așa încât își ținu cu greu răsuflarea. Rubinul de pe fruntea turbanului său sclipea ca ochiul unei sălbatice păsări de pradă când, înclinată, năluca albă, un om la fel de viu ca oricare dintre trandafirii care dăduse naștere geamătului, se îndepărtă grăbită spre zidurile grădinii. Sultanul se învinovăți pentru lipsa lui de prevedere: nimeni, dar cu adevărat nimeni nu păzea grădina, asta pentru că erau siguri cu toții că nimeni, dar cu adevărat nimeni, n-ar fi îndrăznit să o pângărească rupându-i numai și un singur trandafir. Hotărât să aștepte, poate revenirea hoțului, poate un alt gând ce-i frământa regeasca minte, sultanul primi lumina zorilor pe trepte, alături de coloana boltită care îl sprijinise. Se gândi că hoțul fura trandafiri de multă vreme, fără ca grădina lui să piară, ca și cum ar fi putut să renască veșnic. Nu-l mai văzuse însă înainte și n-ar fi crezut niciodată că inima lui putea fi rănită atât de adânc. Cântecul nopții, a cărui blândețe era tulburată pentru întâia oară, se îndepărtă încet, lăsând urme adânci pe fruntea și sprâncenele îngrijorate ale sultanului, în vreme ce păsările adormite ale paradisului său se trezeau. Yussuf simți în clipa aceea că îi va fi din ce în ce mai greu să fie cu desăvârșire bun, așa cum încercase de când se știa a fi sultan. 
Lumina se cristaliză din nou în lucruri, așa cum Atotputernicul a lăsat să se întâmple în fiecare dimineață. Pe lângă zidurile înalte ale grădinii, zorii îi dezvăluiră șirul unor urme de picioare desculțe, însoțindu-se din loc în loc cu stropi de sânge. Urmându-le, sultanul se opri sub balconul fiicei sale, prințesa Almira.

*

În fiecare noapte, Almira visa un tânăr dăruindu-i cel mai viu și mai frumos trandafir, tăcut și roșu ca dragostea și sângele. Nu știa nimeni secretul ei și găsea întotdeauna pe pernă trandafirul din vis. Crezu că totul e doar o surpriză a tatălui său, sultanul, care o iubea mai presus de lumina ochilor săi. De pe balcon, vedea urme de sânge și pași care se opreau acolo, tot așa cum acolo i se sfârșea visul odată cu zorii. Aduna petalele de trandafir într-un sipet și prepara din ele esența unor parfumuri știute doar de ea. Putea doar să aștepte o altă noapte, un alt trandafir lăsat pe pernă de tainicul ei iubit, așa cum sultanul se hotărâse să-l aștepte încă o noapte pe mârșavul prădalnic al comorilor sale.
Cu acest gând, care nu-i dădu în pace întreaga zi, sultanul își pregăti pumnalul și se așeză seara la pândă, mâniat că raiul, pe care îl simțea coborât pe pământ numai pentru el, fusese pângărit. Noaptea se ridică odată cu luna și, mult după miezul nopții, vestit de strigătul muezinului în minaret, trandafirii presimțiră furișându-se vârtejul hoțului. Ca diamantele sclipeau în noapte ochii sultanului văzând crima prădătorului și auzind geamătul. Năluca fugi grăbită spre ziduri și sultanul nu îndrăzni decât să strângă peste măsură pumnalul cu mâna dreaptă. 
Pentru întâia oară, după lupte aprige cu dușmanii țării lui, sultanul simți o frică nouă care îi îngheță inima cu ghearele ei și îi făcu sângele să hoinărească haotic prin regeștile-i vene. Știu în noaptea aceea că nu te poți lupta cu frica decât fiind cu totul viu, plin de viață, așa cum părea să fie oricare trandafir roșu. Că trandafirii purtau flacăra ce leagă moarte și viață cu veriga imposibil de rupt a dragostei. Noaptea, luna și hoțul îi răvășiseră cu desăvârșire pacea. Palma lui se tăie în pumnal în noaptea aceea, lăsând sângele să-i curgă pe trepte, ca un nerostit glas din adânc.
Dimineața, Almira îi arătă cu ochi de soare trandafirul roșu tatălui său. Sultanul se cutremură: fericirea fiicei sale mult iubite îi copleșea înțelegerea și abia izbuti să-i răspundă cu un zâmbet. Mânia și mâna lui rănită își îngăduiră să mai aștepte o singură noapte, cea din urmă.

*

În zorii celei de-a treia nopți, gărzile palatului l-au prins pe hoț tocmai când se pregătea să sară în iatacul Almirei. L-au dus înaintea sultanului, care îl privi cu gheața ochilor săi, simțind apropierea morții pulsând în rana mâinii. Se adunase multă lume, femei și bărbați, privind înmărmuriți pe tânărul cu haine albe, sărăcăcioase. Îl recunoscură deîndată, era cel numit de toți Hassan, fiul pescarului. Cu degetele rănite și obrazul învinețit de lovituri, tăcea, respirând cu greu aerul dimineții. Atâtea priviri nu erau ușor de îndurat, dar cele mai cumplite se iviră în ochii sultanului, care, ridicând mâna rănită a inelelor, cu degetul arătător spre el, îi aduse la cunoștință condamnarea:
„Biciuiți-l până la moarte cu trandafiri!”, rosti cu voce tunătoare Yussuf. „Să nu mai văd niciun trandafir roșu în grădina mea! Sunt cu desăvârșire blestemați și interziși! Și, începând de astăzi, poruncesc ca toate femeile să fie lipsite de îngăduința de a plânge! Iată mânia sultanului vostru, iataganul celui PreaÎnalt! În veci temeți-vă de El!”
Soldații au dus la îndeplinire porunca. Trupul lui Hassan se lăsă sfâșiat de spinii florilor furate fără a scoate nici măcar un singur geamăt. Sub usturătorele lovituri ale spinilor, petalele trandafirilor prefăcură straiele lui albe, de pescar, în giulgiul însângerat al unei iubiri neîngăduite. Sultanul Yussuf le porunci soldaților să se oprească doar când Hassan își dădu cea din urmă suflare, lăsându-și sufletul izbăvit în grija Celui de sus. Plângeau, pentru ultima oară, toți. Pe urmă, l-au aruncat în mare, ca o palidă alinare pentru durerea tatălui său. Apoi au început să are grădina, ucigând florile unui rai care nu mai avea îngăduința de a coborî pe pământ, așa cum de atunci femeile nu au mai avut îngăduința de a plânge. 
Pe obrajii Almirei curgeau lacrimi. Ultimele lacrimi ale visului, cele dintâi ale  coșmarului.

*

Începând din noaptea aceea, pentru că din porunca lui își stricase grădina, sultanul Yussuf primi în dar numai un singur și mereu repetat vis. Noaptea i se arăta o caleașcă frumoasă, având doi cai roșii ca sângele care îi striveau trupul cu copitele lor de argint, în goană, sub biciul unei sclipitoare raze de lună, mânuită de vântul care sălbaticea caii, scăpând puterii lui de sultan. Se trezea totdeauna înspăimântat, tânjind după pacea grădinii de trandafiri roșii pe care o ucisese mânia născută deodată în el. Înțelegea că hoțul de trandafiri trecuse din lumea aceasta, în care el credea că paradisul coborâse pe pământ sub înfățișarea unei grădini de trandafiri. Trecuse în alt tărâm, unde el, sultanul Yussuf nu avea puteri de sultan și Hassan îl pedepsea în taină să cunoască infernul de coșmar al înălțimii sale de om.

*

Almira nu îndrăzni să mai plângă, asemenea tuturor femeilor. Ochii i se acoperiră cu o apă arzând cenușiu. O ajutau doar să privească bolta seraiului care o adăpostea, să-i deslușească finele arabescuri și să-și păstreze tăcut, în adâncul sufletului ei, orice gând. Seara și noaptea, descoperea în broderiile azurii ale bolții ochii înalți ai Profetului, încurajând-o și ascultându-i rugăciunile. Câteodată Almira părea că îi vede ochii lăcrimând și găsea pe lespezile balconului a doua zi stropi limpezi de apă despre care credea că este sfințită. Părea cu totul absorbită în taina ei și doar servitoarea credincioasă o vedea fără să întrebe nimic.
În vremea asta, grădina de trandafiri a sultanului a fost arată cu plugul și din tulpinile florilor însângerate rămaseră doar mărăcini uscați, părând spinii unei coroane, răscolind fruntea pământului care primise viața lui Hassan. Cu toții băgară de seamă roșeața ce cuprindea în fiecare zi privirile sultanului.

*

Știind în apele amare ale inimii sale că cerul este singurul timpan ce aude toate șoaptele, strigătele și rugăciunile, Almira o rugă pe servitoare să așeze un ghiveci cu pământ în locul unde lacrimile Profetului cădeau din același cer. Trecuse mult timp. Noaptea, sunetul cristalin al stropilor îndepărta vuietul năpraznic al vântului năpustindu-se în vârtejuri tăioase și sălbatice peste ruinele grădinii. Nimeni nu mai știa cum arată cu adevărat un trandafir roșu; doar femeile, când își răneau mâinile la treburi de gospodărie sau când tăiau animale, păreau să-și amintească povestea tristă a morții lui Hassan, al cărui tată se pierduse cu barca pe mare în ziua următoare pedepsei. Pescarii spuneau că sufletul lui e neîmpăcat și că bântuie noaptea, împreună cu vântul, grădina cu pământ răvășit a sultanului Yussuf.

*

După ce visul sultanului Yussuf se repetă de câteva mii de ori, își simți într-o zi sufletul mai puțin ostenit de povară. Jucându-se cu pumnalul cu lama lucitoare și totdeauna bine ascuțită, gata oricând să ia de pe lume o viață, își zări chipul în oglinda de oțel, în străluciri ce o pătau cu roșeața privirilor sale. Mâna dreaptă, în care ținea pumnalul cu lamă veche, încovoiată, secerătoarea multor zile, păstra lângă inele cicatricea unei nopți cu pacea tulburată. Teama îi dădea târcoale din nou, dar îndrăzni să creadă că viața nu i se va sfârși sub copitele cailor din vis.
În noaptea următoare visul își schimbă însă cursul. Caii roșii se năpustiră nechezând peste trupul pe care sultanul și-l acoperi cu mâinile, înspăimântat ca de moarte sub roțile trăsurii de flăcări. Ultimul gând veni, ultima frică îl cuprinse, neputința lui omenească părea că-l doboară și strânse ochii înaintea marii mânii a celui Atotputernic. Caii își fluturau coamele de foc și copitele în aer, cerul se întunecă, dar sultanul simți deodată o imensă liniște. Deschizând ochii, trezindu-se din spaimă în vis, se văzu așezat în trăsura roșie, privind spatele vizitiului: era Hassan. 
Trăsura trecea peste tărâmuri noi, binecuvântate de o lumină mai albă decât a nisipurilor din țara lui. Animale mari și nemaivăzute treceau pe zăpezi. Oamenii le mânau, îmbrăcați în blănurile lor. Sultanul știu că sunt pe lume țări în care oamenii nu cunosc nisipul, la fel cum oamenii țării sale nu cunoșteau zăpada. Sângele celor de acolo părea doar mai crud, mai cald și mai roșu. Pe zăpezile veșnice nu creșteau trandafiri. Doar sângele curgea la fel ca oriunde în lume, uneori înghețând. La fel se întâmpla asta și în țările pe deasupra cărora plutea caleașca lui Hassan, unde oamenii aveau pielea neagră sau galbenă. Sângele era pretutindeni roșu, ca trandafirii uciși ai grădinii lui și el înțelese - visând - că doar dragostea și durerile rămân aceleași peste tot. Sultanul Yussuf se posomorî, înțelegând măreția operei Creatorului, asupra căreia el nu avea nici cea mai mică putere.
După visul nopții, ochii sultanului își pierdură cu totul roșeața. Ar fi vrut doar să plângă. Nu izbuti; nu-și putea îngădui o asemenea iertare, socotind-o a fi dovadă de slăbiciune. Înțelese că atâta vreme cât încă sângele va fi vărsat pacea este cu neputință, că bucuria unui rai, pe care o trăise demult în noaptea grădinii sale de trandafiri, era numai o biată iluzie. 
Sufletul lui Hassan îi dăruia viziunea unui deșert fără oaze. Uscăciunea îi era străbătută în lung și lat de caravane căutând însetate mult dorita apă, părând risipită din belșug în îndepărtatele și strălucitoarele zăpezi ale altor țări. Pentru Hassan, apa rămăsese doar lacrima unui trandafir gemând la tăiere asemenea unui om, dar hrănind inima unui sultan cu o dragoste pe care o simțea a nu fi pământeană. Sultanul știu atunci că încercarea cea mai grea a vieții lui era iertarea pe care i-o datora lui Hassan, care îl iertase tăcut, cu mult timp înainte, în caleașca din cer.

*

Inima apei amare a Almirei născu într-o dimineață târzie de toamnă un trandafir roșu ca sângele. Soarele strălucea și Almira mulțumi Profetului, al cărui chip sfânt îi apărea adesea în vise. În dimineața aceea, sultanul  Yussuf izbuti să scape cu viață dintre copitele cailor roșii. Caleașca se îndepărtă în zori, într-un fum violet, amintindu-i culoarea trandafirilor lui sub lumina lunii și zăpezile de un alb atât de strălucitor încât nu lăsau nici o umbră. 
Când se trezi, porunci cu glas obosit să fie ridicată interdicția femeilor de a plânge. Se liniști. Își revăzu fiica, întâia oară după mult timp. Rămase uimit de puritatea privirilor ei, părându-i cu adevărat că el însuși e privit de ochii Profetului. Almira îi luă mâna și îl duse lângă ghiveciul cu trandafir din balconul iatacului ei. La vederea sultanului, trandafirul se înfioră și apoi se ofili încet sub ochii lor. Parfumul lui era aidoma cu al sângelui proaspăt curgând spre pământ. Sultanul se cutremură, vindecat de o boală grea și străină, învingând frica, simțindu-și inima bătând ca o vrabie adăpostită în căușul unei palme brăzdate cu o veche cicatrice. Prințesa încă îi ținea mâna când tatăl porunci să fie sădite iarăși, în palat și în toată țara, grădini cu trandafiri roșii.
Almira află în clipa aceea că răbdarea înseamnă a opune răului nesfârșirea timpului. Că există o așteptare totdeauna neașteptată pe care oamenii o numesc moarte, cu un cuvânt pe cât de simplu pe cât este de bine înfrățit cu viața.
Uneori, înfrățirea aceasta se arată omului, în vise diferite și răzlețe. E un trandafir roșu, nemuritor, tăcut, cerșind a fi veșnic furat, ca dragostea ce îmbată sufletul privitorilor lui.
Târgoviște, 2013

19 septembrie 2020

RĂTĂCIRILE MĂȘTII

Dincolo de toate, pașii îl duseseră numai până la dezamăgiri, fără însă ca asta să-i fi zdruncinat convingerile, dobândite nici el nu știa bine de unde. Pași, mereu pași. Ore și așteptări lungi, întrebătoare, monotone ca ploaia. Meditații și uneori discuții (riscante prin caracterul lor surprinzător) cu prietenul scriitor. „Du-ți personajele în alt timp”, îi spusese, „în vremea când păsările știau tot ce noi am uitat. Zborul, din care a mai rămas doar gândul, ideea de zbor. L-am abstractizat atât de mult încât a dat cu noi de pământ și ne cuprinde dorul doar văzând aceste creaturi cu aripi cum își caută tainele pe care noi credem că le poartă”. Părea simplu, dar durerea din călcâi îi amintea de încălțăminte în pragul iernii. Micile examene ale micilor dureri, pregătiri pentru cele grele. Înainte, pașilor, înainte... Oare acum e necesară arma cuvântului sau cuvântul este constrâns să devină o armă? Armă a cărei lupte, în mâinile căror învingători, împotriva căror învinși, fie toți aceștia reali sau născociți?

Și abia atunci, ridicând privirea din pământ, înțelese: deasupra orizontului, înaintea lui, sub valul gros de nori cenușii se făcea văzut tărâmul cerului senin, albastru și curat în asfințit, așa cum demult nu îl mai văzuse. Nu, nu era greu, trebuise doar să-și ridice ochii și să nu mai meargă aplecat, urmărindu-și mereu pantofii care îl strângeau – pentru că scriitorul care-i dăruise avea picioarele mai mici decât ale lui - și pe care îi pusese să umble mult, mai ales pe ploaie; ploile îi udau și hainele, primite la fel în dar de la alții, în așa fel încât adeseori se rușina din cauza asta, deși nu-i putea refuza pentru că i-ar fi jignit. Tristețea îl învăluise de-a binelea când află că exista mai totdeauna cineva care vedea cât e de ponosit și când se simți uimit că el nu era în stare să-și cumpere haine noi, la fel ca toată lumea. În tainica lui filosofie, își spunea că nu haina îl reprezintă pe om, ci ochii, uneori cuvintele și foarte rar ideile, care niciodată nu păreau să fie noi cu adevărat, ci doar biete repetiții fără alt merit decât acela de a fi fost descoperite și redescoperite (mult mai rar înțelese) iar și iar în viața fiecăruia. Nu ar fi fost asta o tragedie, desigur, dar îi simțea pe ceilalți (ca și pe el) închiși într-o nevăzută cușcă a unei iluzorii libertăți. Nu căutau mai departe de gratiile – invizibile – ale acestei cuști, ca și cum evadarea ar fi fost un lucru riscant și înfricoșător. Închisoarea i se părea a fi un spațiu în care inimile se îndepărtau unele de altele tocmai când ar fi trebuit să se apropie. Ce ar fi putut păți în locul acesta mic al planetei? Nu știa, deși se întreba adesea. Numai gândurile și visele sunt libere cu adevărat, așa i se părea că-i răspunde cineva. Hainele de pe trup, ca și haina trupului însuși, erau lăsate vederii și confuzia asta devenea o realitate acceptată de toată lumea. Își purta amărăciunea nerostită de a nu se fi putut dărui celor dragi, celor care îi dăruiseră fie un strop de dragoste, fie pantofi, haine, o bucurie, o durere sau o bucată de pâine. Oare știau că își dăruiseră lor înșile toate astea?

„Poartă-ți cuvântul atât de departe cât vrei să ajungi înainte de sfârșit”, îl sfătuiește scriitorul. „Exilează-te pe tărâmul făurit de tine pe temelia a ceea ce a fost la început, pe vremea când stelele nu erau doar aceste mici și îndepărtate focuri. Apoi dăruiește-te până la ultima suflare, asta e greu sau simplu, depinde, dar ei vor ști. Ce-ți pasă ție de teoriile lor? Ești cu siguranță în stare să rezidești o lume întreagă, chiar dacă asta te sperie”.

Ușor de zis, el e scriitor...

„Privește, privește, privește, de trei ori privește și abia atunci vei începe să întrevezi. Și să evadezi, dar nu uita să asculți și să te asculți. Sufletul tău știe deja tot.”

Nu, nu există o apă vie care să hrănească acest gol al indiferenței. Această moarte invizibilă și reală. Asurzitoare liniște: a simți oceanul de timp pe care navighează ca orbi. Lumea, acest loc cuprins în gânduri străine și haotice, devine la fel de haotică și celui care a imaginat-o cândva îi e din ce în ce mai greu să-i păstreze echilibrul și armonia de la început. Pare că i-a scăpat din mâini, pare că aceste creaturi care se revoltă împotrivă-i nu mai au organul necesar ascultării, ca și cum ar pluti fără busolă pe oceanul de vreme care le stă înainte. Temeri și frici, din ce în ce mai multe, viruși bine plantați sub ape ce par limpezi; pești otrăvitori și substanțe toxice, asta culeg, asta pescuiesc. De ce nu pot înțelege că toate astea le-au semănat? Vinovățiile uitate își primesc totdeauna recompensele. Numai cele uitate.

Tu, misterioasă voce, ce veste îmi aduci? Care suflet mă vizitează călătorind în aburul cafelei de seară și prinde contur în inelele fumului de țigară? Oare în întuneric ești la fel de vizibil ori lumina e cea care îți dăruiește viață? Sau poate ochiul?

Salut, necunoscut călător care îmi ești alături! Când oare te-am chemat?

E ora când fantomele simt că se îneacă și caută un țărm, un liman. E miezul unei zile – al oricărei zile - care seamănă ca două picături de apă cu miezul unei nopți negative. E ceasul care bate numai jumătăți de oră, cu limbi frânte pe din două, fără aripi, ca și cum fragmentarea în bucăți a unui timp ar putea face ziua mai lungă. Încă o invenție și atât.

„Din gândurile tale se alcătuiește un alt corp, încă nou-născut. Nu cunoaște nimic în afara oxigenului din gândurile tale și e la fel de nepriceput ca un copil. Nici o oglindă nu ți-l arată, dar el orbitează jur-împrejurul tău și abia așteaptă să scape de rătăcirile acestor măști care se întrupează la nesfârșit. Știai că toate se cristalizează într-un fel misterios din aceeași substanță veșnică a luminii, a unicului gând străfulgerând prin tot și toate? Chiar și corpul ăsta nou al tău, al meu și al lor... E ciudat, nu-i așa? Da, da, vezi bine că este...”, îi spune scriitorul, mereu surprinzător, cu atât mai mult cu cât dorește a fi crezut ateu. Nu știe de unde știe toate astea, dar sinceritatea cu care îi vorbește aproape îl convinge. Sinceritate, încredere, lucruri rare; un prieten, uneori dur, alteori ciudat, întotdeauna scriitor. „Știi că doar corpul ăsta ne rămâne? Are ochi care văd în altă lumină, în alte culori. Înțelege totul cu o claritate pe care noi o simțim dormitând și din cauza asta nu-i dăm atenție. Sunt fantomele noastre, proprii și personale, izbutind să alerge dincolo de orice hotar al închipuirii. De asta oamenii se tem de ele ca de orice lucru necunoscut. Dar ele sunt libere în libertatea gândului care le naște, fără limite, vezi?”

Dacă ai venit, atunci rămâi, făptură tristă. Îți voi asculta tăcerea și voi înțelege tot ce îmi spui. De ce simt că nu eu, ci tu ai nevoie de o călăuză? Dar unde aș putea să te însoțesc eu, odată ce nu pot ajunge mai departe de mine însumi?

Penița scârțâie plăcut pe coala albă a scriitorului. Chiar dacă pe lume au fost inventate mașini de scris, calculatoare și multe altele, el scrie ca acum o sută de ani. I se pare că e mai romantic astfel într-o lume și așa destul de metalică. Se adună colile unele peste altele pe masă, apoi se îngălbenesc prin vreme ca frunzele toamnei. Încă mai are naivitatea de a crede că se pot păstra peste timp. Acest sunet e acela al unui foc plăpând, luminos, supus mâinilor lui. Cheamă glasuri tainice și știe că i se vor face destăinuiri.

Sunt trist, prietene. Mărturisesc ție, neprețuit ascultător, că nici un fel de spovedanie nu e mai amară decât aceea a singurătății. Ei vor mereu aceleași scrieri, aceeași luptă, furie și răzbunări, repetate până la uzură, până la obișnuința unei vieți fără naturalețe, de mii de ani, iar eu trebuie să le dau toate astea pentru o bucată de pâine. Mă vând, mă prostituez și tu ești singurul meu ascultător. Ei se luptă, adună, strâng și frâng, dar mâinile lor sunt pătate de sânge și oricât de multe ar vrea să apuce le sunt din ce în ce mai goale, întinse ca ale unui cerșetor care se ascunde sub o mască de cuceritor. Trupul gândului lor e bolnav și uneori îi doare, dar li se pare că știu tot. N-am mai spus nimănui toate astea; o fac pentru că nu pot păstra doar pentru mine aceste mici taine deslușite; poate pentru că nu mai am mult de trăit, poate corpul meu de gând a ajuns la maturitate și nu va mai trebui să rătăcesc sub masca unui trup dureros. Da, însă chiar și în durere am avut conștiința adâncă a vieții, prietene. Tu să le duci mai departe, punând alături tainele deslușite de tine și lumea ar putea fi astfel mai frumoasă. Apoi va fi pace. Rămâi cu bine.

Misterele scriitorului, o neîntreruptă ardere în sine și în cuvânt. Poate sunt darurile binemeritate ale unei tăceri. Ai fost totdeauna aici, însoțitorule, numai eu nu te zăream...

„Aceste fantome sunt purtătoare de doliu alb. Costumele lor nu există, deși oricine le poate vedea în nori, în tăceri încordate sau în somn. Ele cheamă, biete făpturi aerisite de trup, un singur fior într-o singură inimă, greu de găsit, tare greu... Rătăcitoare și veșnice sunt fantomele, dar ne așteaptă credincioase ca o rugăciune înaintea pașilor noștri pe podul în spirală al nopții. Aproape că îmi vine să râd când mă gândesc că eu sunt tatăl fantomelor mele! Au mare nevoie de noi, iar cei ce le pot privi în ochi primesc drept răspuns o blândețe atât de curată că devine de necrezut, fiind pururi trează. Puțini sunt cei care simt aripa ocrotitoare de lumină pe care le-o așază ele pe umăr. Nerostita lor milă se află într-o revoluție permanentă. Pe chipurile oamenilor se așază sub formă de riduri și mult mai adesea de lacrimi. Glasurile lor grăiesc în toate limbile pământului într-o vălmășeală care oamenilor li se pare îngrozitoare, deși ele rostesc mici adevăruri – unele ascunse în unghere foarte întunecate – alcătuind adevărul cel mare, care poate orbi un om cu lumina lui necruțătoare. Shakespeare știa toate astea, vezi Hamlet... Și noi nu facem altceva decât să re-creăm adevărul șchiop al unei lumi mici... Fantomele nu seamănă cu oamenii, dar știu multe despre oameni. Numai pisicile și copiii, poate nebunii și poeții le văd. Vezi trupul lor din silabe de poezie, atât de plâns și de neînțeles? Nu, nu trebuie să-ți fie teamă”, spune scriitorul, „asta le îndepărtează și se duc totdeauna spre alții. Despre ele noi putem doar să scriem. Cine altcineva le-ar putea învăța noua lor libertate și mai cu seamă de ce, când nimănui nu-i e folositor singurul lor veșmânt de doliu tăcut și alb? Cel mai greu lucru nu este să trăiești, ci poate să încerci să înțelegi ce trăiești. Și mai cu seamă de ce. În orice limbă s-ar rosti durerile, vocea lor este întotdeauna aceeași, din ce în ce mai asurzitoare și în același timp din ce în ce mai greu de auzit. Fantomele plâng înaintea plânsului, în litere și în semne neînțelese. Cel ce le înțelege e condamnat în felul acesta la o anumită lungime de undă a vederii, fără însă a-i desluși vreun tâlc, oricât de mult s-ar strădui”.

Târgoviște 2013

09 septembrie 2020

MAGIC WINGS


Desen, 50 x 35 cm 

„RUINE PROVIZORII” (Din vol. „Departe de noapte”, ed. Eikon 2018)

”A scrie e ca și cum ai ucide toate omeneștile stări despre care scrii”, îi spune G., în timp ce el se gândește cum ceilalți au numit viitor doar prezentul de mâine și că a scrie înseamnă de fapt multă, foarte multă tăcere. Fără a-l face să existe, viitorul, deși exact asta fac, fără măcar să-l fi creat lucid în ei înșiși. „A uita în fiecare clipă un pic”, continuă G., „ce minunăție, e poate singura cale victorioasă către zădărnicia unei lumi și așa mult prea zgomotoase. A uita tristețea dusă pe umeri, pe haine, în buzunare și în piept, ca pe o sferă prea fragilă pentru a putea s-o spargi, prea ușoară pentru a nu fi purtată cu greu. Asta suntem, o rătăcire pe suprafața unei sfere ca de sticlă, privind înăuntru. Sfera unui ochi ce se umple de imagini, fără să vadă nimic. Bile rostogolindu-se, pe o masă prea verde pentru a mai fi și naturală, iar cel care ține tacul, ei bine, acela e stăpânul, adevăratul, nevăzutul ce lovește totdeauna o bilă sau alta, câștigătoare sau nu, depinde. Acest nimic părând a fi tot: a pluti liber pe oceanul suprafețelor, fără a coborî niciodată în adânc, sub val. Și, așteptând să te lovească, poate chiar să cazi în sacul din colț, după ce ai fost constrâns să lovești și tu alte sfere, bile și ele, ca și tine, poate doar de alte culori. Atât. Da, e posibil să ajungi sub val, acolo unde se plămădesc furtunile, dar nu fi atât de naiv încât să crezi că poți face tu, singur cum ești, treaba celui cu tacul.”

Pășesc alături și el se gândește la o posibilă mașinărie inventată pentru a păstra mâinile mereu calde; pregătite, antrenate, instruite – poate dresate, își spune – împotriva atingerilor altor mâini, atât de reci pe cât s-ar dori de fierbinți. Ar putea fi un mic și obișnuit animal, pe care îl ai alături în fiecare zi, care, pentru căldura lui îți cere tăcut (poate chiar credincios) doar un blid cu mâncare. „N-a inventat-o nimeni”, îi spune lui G., care nu înțelege și nu-i dă vreun semn că l-ar asculta. Fredonează fluierând încet Für Elise și nu se aude niciun ecou, deși strada e pustie. Ba da, un lătrat îndepărtat într-o curte, ca un răspuns ce îl face să zâmbească, știind că G. nu-l vede din pricina serii. Le e frig și țin mâinile adânc vârâte în buzunare. Fa freddo, Alfredo. Fumul țigării lui, uitată într-un colț al gurii, se împletește cu aburii respirațiilor și are impresia unei stranii înfrățiri cu G. Merg alene pe trotuarul umed, pas cu pas, fără grabă. „Uneori e atât de bine să nu se întâmple nimic”, spune G. „Îi înțeleg: să nu mai tânjești spre nimic, să nu mai ai către ce tânji, ca ei. Au totul și sunt sortiți doar pedepsei uitării, fără să știe cât de zadarnică le e zbaterea gălăgioasă, fuga de jocul plictiselii, de parcă ar vrea o vacanță în nesfârșita lor leneveală. Ei au uitat chiar și că așteaptă, că așteptau demult. Sunt ruine la fel de provizorii ca trupurile, asta e o dramă, dar ei n-o știu. Discută, discută. Fac afaceri de miliarde și uneori un infarct, de la vestea vreunui faliment. Unii din ei au eroismul (bine lăudat de toate ziarele) al unei decente sau zgomotoase sinucideri, fără să afle până la urmă decât că orice respirație produce același efect. Totul e doar o chestiune de răbdare. Restul? Sunt doar mulțimi aflate sub opinii publice, făcute publice, ca monezile de pe masa lor de poker. Și sunt multe, multe de tot.”

G. îi cere apoi o țigară și o aprinde. Lumina brichetei îi face ochii să pară strălucitori, deși n-au băut încă nimic, nici măcar o picătură, știind că merg la petrecerea prietenilor, unde vor avea de băut din belșug. Pe cheltuiala casei, ca de obicei, dar ei nu se sinchisesc din cauza asta. Profesorul trăiește surprinzător de modest din pensie, părând a fi mulțumit pentru vecie, iar el scrie cărți, ca și cum lucrul ăsta ar avea vreo importanță. „Prieteni, zici?”, spune G. „Cei mai de temut dușmani. A gândi, ehei, ăsta e acolo un privilegiu rar, ai grijă, prietene! Niciodată nu ți-l vor îngădui. Opinia publică, atât, asta e masca și nici nu știi cât de grotească devine lumea când toate măștile cad. Nu, nu-ți dorești să știi asta, deși scrii. Ce e dincolo de ei? Un gol, un vid prea plin, ca să spun așa, atât de plin încât dă pe dinafară. Care cuvânt îți mai supraviețuiește, scriitorule? O, luciditate, cum poți ucide! De ce? Ești numai un creier înfierbântat, vor spune și te vor secătui, flămânzi cum sunt, de toate fierbințelile tale. Sigur te vor întreba astă seară de ce n-ai lăsat-o pe eroină să moară ucisă înainte de a i se sinucide soțul, asta le-ar fi plăcut, crima, e din pasiune, mult ar mai fi de discutat, da, da. Și ele, doamnele – așa-zisele lor soții – te vor asculta atent, sorbindu-te complet, odată cu lichidul din pahare, care le amețește și le face să se întrebe doar cât de bun ești tu la pat. Doar asta, scriitorule, doar asta. Cărțile, ha, ha, ce glumă!” G. râde, scoțând ca un dragon aburi pe nări. „Pe urmă, văzându-te apărat de mine, te vor abandona și mai înfierbântate pentru saxofonistul de serviciu astă seară.” G. pare un învingător de a cărui protecție el are impresia că se bucură. „Afacerile lumii sunt un mare microb. Să-ți spun o poveste, scriitorule. Aici, în lumea unor hiene, cineva caută scriitorii cu talent. Îi descoperă prin concursuri, angajând nume sonore ale momentului, pentru juriu și altele. Fii sigur, au banii necesari și planul e foarte bine ticluit, ai să vezi. Câteodată îi găsesc, chiar îi și plătesc, dar numai la început. Pe urmă, sub pretextul unor sesiuni de „creative writing” (așa se vor numi) la munte, îi răpesc din lume și, după un oarecare timp, în locul lor, actori prezentabili lansează cu zgomot cărți care devin celebre. Undeva, departe, în locuri bine păzite, cei cu talent scriu sub tortura înfometării, neprimind hrană decât în schimbul unor producții din ce în ce mai bune, nu-i așa, ba chiar cu adevărat geniale.” G. tușește ușor și aburii suflării lui par să ofteze. „Ceilalți, în servicii bine tăinuite, au doar grijă să descopere mereu alte și alte talente. Editura prosperă, poliția nu găsește (nu poate!) o legătură cu cazurile de dispariții reclamate doar câteodată – scriitorii sunt singuratici, o știi și tu – și ajunge să fie cea mai de temut, fără concurență. Cărțile au cu adevărat valoare și cititorii le așteaptă cu sete. Totul iese la iveală din neglijența unui actor, care nici măcar nu citește cartea pe care oferă cu generozitate autografe. Nu știe să răspundă la întrebarea unui ziarist, precis adresată la subiect și personaje. Ziaristul intuiește frauda și, ajutat de un puști grav bolnav de calculatoare, reușește să penetreze în computerele firmei. Când poliția descinde în tabăra ascunsă bine în pădurea altei țări, găsesc doar câțiva muribunzi pe cale de a înnebuni. Ceilalți fug, directori, secretare, paznici, toți sub un jurământ al tăcerii – care aici chiar e de aur. Ce zici de subiect, scriitorule? E tare, nu-i așa? O să-l povestesc astă seară la petrecere și fii sigur că vor fi cât se poate de atenți, ba chiar interesați. Povestea e fantezie, însă până și tu îți dai seama că unora s-ar putea să le nască idei.”

Nu spune nimic. Știe. O zi, apăsătoare fără a ști bine prin ce, o zi în care nu puteai decât să te simți din ce în ce mai mic. Și totuși doar o zi, o singură zi, pe care, oricât de mult ar fi dorit să nu o așeze în memoria lui, nu reușea, se încăpățâna să rămână acolo, ascultând și tăcând, ca o apăsare niciodată ștearsă. Poate aste îi e pedeapsa de scriitor, cine știe. „Da, da”, îngână G. pentru sine. Cine știe la ce se mai gândește filosoful din el, care totdeauna a luat în mâini jocul acestor petreceri, reușind ca nimeni altul să fie și implicat și detașat în același timp. „Respirând aburii frigului la fel ca și câinii. Au sângele la fel de roșu și îi doare la fel. Bogați și săraci: în prăpastia asta dintre ei vă găsiți voi, scriitorii, artiștii. Vai de capul vostru de rătăciți”, spune G. „Ai grijă, scriitorule, sarea succesului face setea și mai ucigătoare”. De asta se înțeleg. A simțit încă de la început ochii ei negri privindu-l până în adâncul nepătruns al ființei lui, în locul unde își plămădește scrierile și pentru asta a dorit întotdeauna să-i fie recunoscător. A vedea ideile înainte de nașterea lor, poate asta îi e menirea în viața lui. Niciodată nu l-a însoțit la aceste petreceri și se bucură pentru asta. G. are cumva dreptate, odată scrise parcă sunt ucise, deși rămân scrise pentru ceilalți. Un orgoliu mic și atât, ca o ploaie cu soare. „Și e așa de ușor”, spune G., „trebuie doar să-ți privești gesturile cele mai mărunte, reflexe aproape, ca să le vezi. Să simți că te reprezintă cu întreaga conștiință a inimii tale. Până la urmă, suntem fiecare doar o măsură a dragostei de oameni și atât.” Pășește înainte, învăluindu-se în aburul respirat și în fumul țigării ca într-o adevărată mărturisire. Cărțile: cine știe dacă nu cumva nisipul nu e altceva decât pulbere de cărți, deșertăciune a deșertului de ruine provizorii, nu doar cristale de siliciu sau altceva, la fel de răsfoite de vântul niciodată liniștit. Această oarbă umanitate se trezește mereu, ori prea târziu, ori prea devreme și din desincronizările astea nu mai rămâne nimic de înțeles. E lumea celor bogați, care își închipuie că pot conduce o lume („Auzi, o lume!”, spune G.) și că merg drept spre o destinație. Își îngrijesc nimicul, păstrându-și orarul petrecerilor, care se preschimbă totdeauna în orgii, cu aceeași nesfârșită oboseală, aceeași uzură și îndepărtare a vieții. Noapte cu furtuni stârnite după dorință, în ore în care sevele vieții dorm, lipsite de vlaga unui răspuns. Această infinită sete, pe care nu o pot stinge nici cu tone de alcool, nepotolită de nicio mângâiere, de nicio altă atingere decât a unor mâini reci, fără viață, fără sânge, oricât de posesive ar părea. O lumină care întunecă. Și în toată această petrecere a singurătăților ascunse, el și profesorul G., doi călători așteptați pentru a fi puși la zid de ochii lor flămânzi de noutăți. Da, ei le pot aduce lucrurile acestea, o știu bine amândoi, dar nu se simt din pricina asta mai bogați, ci dimpotrivă, mai mult secătuiți de viețile lor, despre care ei toți știu că sunt încă vii, poate adevărate și deosebite, deși ei sunt doar doi singuratici. Ceilalți, nu. Între toate aceste dialoguri frânte, fără țesătura aripilor îngerești ale cuvintelor, cineva trebuie să fie lucid, cu adevărat singur, având acest nemăsurat curaj, privindu-i pe toți acești gălăgioși, plini de capricii și bani, pe toți cei care fug, fug într-una, doar spre a se regăsi cu totul singuri, neajutorați de nimeni – fără să afle asta decât în ultima clipă, când nu mai e nimic de făcut în afară de respirația finală, la fel de veșnic însetată de aer, de viață –, așa cum el și G. sunt singuri din alegere și poate din înțelegeri nemărturisite. Da, abia atunci luciditatea ucide. El scrie și spune cât poate de clar lucrurile astea. G. știe, știu și ei, dar nu, asta e doar literatură, un joc de societate și uneori de interese și bineînțeles de bani. Nu, nu le e necesar să fie acolo și totuși merg alături spre un spectacol în care sunt diferiți numai pentru că poartă în loc de măști propriul (și incredibilul) lor chip. „Vesti la giuba”, spune G., „am ajuns. Vei vedea – și vor vedea – contrastul dintre smoking și haina obișnuită. Vei vedea – și vor vedea – cum comèdia lumii durează peste orice ruine, oricât de provizorii ar fi.” Fără umbra pălăriei, G. arată luminii de la intrare un surâs șugubăț, pe care el îl simte a fi unul cumplit de trist. „Nu scrie cărți grele, scriitorule, ci ușoare ca aburii alcoolului, că astea le plac. Altfel, riști să mori de foame, cu atât de puțini cititori care le pricep. Sst, acum, odată sosiți aici, lucrurile astea se tac.” Și dorința lui de a-i cere iertare pentru a nu-i fi fost alături, lângă ochii negri, obraz lângă obraz, atunci când ea l-ar fi vrut, fără a ști nestinsa sete de care e nevoie pentru a cunoaște un lucru simplu și de neexplicat cum e apa, deșertul necesar și buzele – poate și ale ei – arse, unduirile nisipului fierbinte care produce halucinații, încinsele tălpi, călcând la nesfârșit aceste aspre suprafețe mobile, în care te străduiești din greu să nu te scufunzi, care seamănă oricăror închipuiri, chiar și oamenilor, cerșindu-și doar stropul de apă lipsind pe vecie. Acolo, un singur soare e singura lumină și lipsa lui preschimbă nopțile în ger. Această culoare a tuturor culorilor, imposibil de zugrăvit, de scris și descris. E doar în simțuri, în toate, stând întinse, ca niște corzi gata să plesnească, dezvăluindu-și astfel doar cerului cântul adevărat, niciodată auzit. Uneori, vântul. Apoi, nisipul se pliază, iar și iar, în ruine veșnic provizorii. Ca oamenii. Știe că orice plajă e doar o fericită întâlnire a deșertului cu apa, a scris o singură dată despre asta, în povestea despre ei, primul lui roman, niciodată repetat, pentru care a primit un premiu. Poate l-a ucis scriindu-l, însă toate astea nu au atras atenția nimănui. Profesorul, da, el i-a spus. G. este acolo singurul lui prieten, care a mers la luptă în timpul războiului la fel de liniștit cum merge astă seară la petrecere. Știe că lui așa îi e scris, să scrie despre toate astea și să fie înțeles doar după puterea fiecăruia de a îndura acest joc, de a-l simți și poate de a-l trăi.