08 iulie 2020

A MERITA UN COPAC

De când era îndrăgostită, Olivia nu reuşea să mai facă nimic la fel cu ceilalţi. Era parcă absorbită într-o lume ciudată, care nu lăsa loc decât preocupărilor şi gândurilor în care principalul era el. La serviciul ei de la Grădina Botanică avea norocul să nu fie prea ocupată şi astfel nu o vedeau colegii cum parcă pluteşte prin serele cele înalte şi pline de plante exotice, nici cum se aşeza adesea sub stejarul cel mai bătrân din grădină şi răsfoia un manual oarecare. Nu înţelegea nici ea prea mult, ştia că e călăuzită de nişte forţe pe care le simţea a fi dumnezeieşti şi care îi depăşeau experienţele de până atunci, nefericite şi trecătoare. Se lăsa purtată astfel şi el, băiatul iubit în taină, coleg al ei, parcă simţea.

De vânzare Quercus robur de cincizeci de ani, perfectă stare, transport ieftin, preţ bun. Tel...
Anunţul îi răsărise sub privire din paginile revistei de botanică. Ce curios, se gândi, cine oare poate vinde un stejar de cincizeci de ani, în perfectă stare? Ştia cât de maiestuos este un asemenea stejar, cât de dificil putea fi de transportat şi cu toate astea cineva îl vindea, aşa, ca pe o proprietate privată oarecare. Cine o fi oare „stăpânul” acestui copac? Va suna de îndată la telefonul din anunţ, nimeni până acum nu o iritase aşa, iar în această stare se simţi un pic mai utilă serviciului ei. Se gândise că numai grădina botanică ori casa regală îşi puteau permite că cumpere un Quercus robur bătrân de cincizeci de ani, un stejar englezesc în perfectă stare şi la un preţ bun. Va vorbi cu şeful ei, desigur, anunţul
apăruse în numărul revistei din luna trecută.
Vom încerca, da, spuse şeful, dar până atunci sună la telefonul din ziar şi fii foarte atentă la preţ, iar transportul…
Olivia se gândea la el. Nu auzise ce îi spusese şeful, dar ceva care o proteja parcă o făcu să ridice receptorul şi să formeze numărul exact când şeful, după o scurtă pauză, îşi îndreptă privirile spre ea. Formă numărul şi aşteptă, ascultând sunetul de apel de două ori, apoi de alte câteva ori. Se gândea să închidă când auzi răspunsul celuilalt. Era o voce slabă. Se simţea respiraţia gurii prea lipite de microfon şi în felul acesta Oliviei i se păru ciudat de apropiată. Dialogară despre anunţ şi află adresa, era în zona de case bogate a oraşului, notă adresa şi stabiliră o întâlnire a doua zi.
Pe notiţa cu adresa, cu numărul de telefon alături, şeful scrise cu scris mărunt: atenţie la preţ şi transport! Cu un semn de exclamare care arăta atenţia în mod deosebit.
Atenţia Oliviei era însă la vocea care încă îi vibra în auz cu un timbru schimbat din cauza telefonului, dar din vibraţiile căreia se simţea ceva de care abia acum luase şi ea cunoştinţă. Era dragostea.
Trebuie să fie bătrân, dacă o fi el proprietarul. Dacă stejarul avea cincizeci de ani, atunci cineva ştia când fusese plantat, adică pe la 1920.

Olivia căuta strada şi numărul de la volanul micii ei maşini şi se mai gândi că un asemenea copac trebuie să fie vizibil cu siguranţă de departe. Se apropia, vilele se răreau, deveneau din ce în ce mai luxoase şi paşnice în luxul lor, aveau din ce în ce mai mult teren de jur împrejur. Ei, cei bogaţi. Se trezi că are deodată în faţă coroana mare şi rotundă a stejarului căutat, de parcă ar fi atras-o acolo chiar el, ivit pe neaşteptate după o cotitură la stânga. Avea un trunchi drept, puternic şi viguros, iar la poalele lui, în umbra coroanei frumoase, era o bancă din lemn înconjurată de un covor minunat de frunze galbene căzute din ramurile de sus. Era frumos şi poetic tot tabloul. Olivia se opri, coborî din maşină şi înaintă cu paşi rari. O fascinaţie netrăită până atunci îi mira mintea. Privi, cu ochii larg deschişi, sub coroana imensă de frunze, faţada casei care avea o fereastră mare în dreptul copacului. Zări prin transparenţa geamului două imagini, reflexia puţin întunecată a stejarului şi mai înapoi o siluetă aşteptând dincolo de fereastră. Aşezate una peste alta pe oglinda geamului, cele două se contopeau ca pe un ecran.
Sună. La câteva clipe după aceea uşa se deschise şi apăru un bătrân slab şi un pic adus de spate, în halat de mătase şi cu o pipă fumegând în mâna stângă. Avea ochi albaştri şi părul blond şi rar, puţin albit, îi cădea frumos peste fruntea luminoasă. O privi pe Olivia lung şi pătrunzător de parcă ar fi înţeles că fata aceea iubea. Ochii i se luminară, ca și cum ar fi recunoscut o soră de departe sau o cunoştinţă veche. O întrebă cum o cheamă şi o invită înăuntru.
- Da, îţi simt întrebările, domnişoară, şi am să-ţi spun povestea stejarului. Am dat acest anunţ în revista de botanică şi cu numele latinesc al copacului ştiind că va fi citit doar de cei pricepuţi, cunoscătorii arborilor. Altfel aş fi riscat ca acest sfânt copac să fie cumpărat de cine ştie ce bogătaş orgolios, ori aş vrea ca măcar d-ta să înţelegi că ştiu foarte bine că nici un copac sau alt bun al naturii nu poate fi deţinut ori vândut ca proprietate de nimeni, oricât de bogat ar putea fi cineva.
Bătrânul tăcu o clipă, apoi spuse:
- Sunt, după cum bine vezi, bătrân şi am mare nevoie de bani pentru tratamentul bolii mele; casa asta, frumoasă aşa cum este, e plină de ipoteci şi de datorii. Iar stejarul mă va ierta că îl vând, pentru că are puteri magice de înţelegere. Îi voi schimba doar locul, nu şi viaţa, de aceea am să răspund astfel şi la întrebarea d-tale nerostită cu privire la preţ. Vezi, mai am foarte puţin timp, zilele-mi sunt numărate şi apoi mă voi scrie şi pe mine în fibrele acestui copac. Spun şi pe mine pentru că acolo, în trunchiul lui, mai este cineva. Da, copacul acesta are scrişi cei cincizeci de ani în care eu şi soţia mea l-am îngrijit, pentru că l-am plantat aici, unde este şi azi, chiar în ziua nunţii noastre. Au fost toţi prietenii de faţă, era un obicei frumos pe vremea aceea. Pe cămin, acolo sus, sunt fotografiile de atunci, galbene de timp, ca frunzele stejarului. Ne vezi pe mine şi pe soţia mea în hainele de nuntă, cu prietenii şi rudele, toate feţele vesele şi zâmbind, iar în faţă acel mic pui de stejar? E clipa în care a început numărătoarea celor cincizeci de ani. Timpul nostru şi al lui, altfel şi totuşi…
Bătrânul tăcu din nou.
- Ne-a ocrotit el, copacul, ne-a inspirat pe mine şi pe soţia mea, adevărat suflet pereche pe lumea asta. Era actriţă şi teatrul a făcut-o celebră. Eu scriam şi am cunoscut deopotrivă ani de sărăcie, când nu ne aveam decât unul pe celălalt şi câte o bucată uscată de pâine, dar şi înflorirea succeselor noastre, chiar odată cu creşterea crengilor lui viguroase, ale stejarului vreau să spun. Ştia el, ca nimeni altul, să ne aducă înapoi din acele locuri personale ale noastre, pe mine din camera cu maşina de scris, pe ea din salonul ei cu oglinzi, mereu încuiat atunci, unde ea îşi creea, îşi învăţa şi repeta rolurile. Știa, zic, să scuture crengile lui frunzoase ca şi cum ne-ar fi chemat să îi fim alături pe banca aceea, obosiţi, dar nespus de fericiţi de oboseala aceea. Iar în anii când plecam de acasă în turnee şi călătorii, nu o dată s-a întâmplat să simţim chemarea lui, îi era dor de noi aşa cum poate doar unui fiu îi e dor de părinţi. Ne-am întrerupt toate cele urgente şi am revenit la el, cu bucurie şi cu dor. N-am avut copii, asta e trist, copiii noştri au fost teatrul şi piesele şi toată bucuria pe care o aduceam pe feţele spectatorilor, ca o parte a bucuriei copacului crescând.
Frunzișul stejarului se scutură în adierea blajină a vântului, ca un semn că tot ce povestea bătrânului văduv ar fi adevărat. Pe cerul senin treceau nori subțiri și albi călăuziți de vânturi înalte. Din coroana bogată se făceau simțite zbaterile unor păsări adăpostite. Oliviei i s-ar fi părut cu neputință un stejar fără păsări.
- Soţia mea a trecut în veşnicie acum câteva luni. Am renunţat a mai scrie, nu aş fi avut ce să mai spun. Şi poate că după o viaţă împlinită alături unul de celălalt, a trebuit să trăiesc acest gol imens de după… Dar vezi, totdeauna ajutoarele vin de unde nici nu te aştepţi. Stejarul meu a început a grăi cu vocea şoptită a soţiei mele. Am crezut că sunt halucinaţiile mele, ale depresiei, dar nu era aşa. Seara, pe banca aceea, la umbra cea stranie a Lunii pline pe frunzele lui, am înregistrat cu un aparat de la colegul sunetist din teatru toate şoaptele ei. Le voi lăsa şi pe ele, casetele, celor de la grădina botanică sau prietenilor din teatru, puţini, acum, după cincizeci de ani. Dacă vei dori, le poţi asculta.
Îi arătă Oliviei raftul bibliotecii unde casetele erau așezate la rând.
- Astăzi este bine că pot vorbi cu d-ta. Sunt împăcat şi trebuie să-ţi mai spun că de câtva timp stejarul tace, oricâte eforturi am făcut eu de a-l asculta. Înţeleg din tăcerea lui că trebuie să plec şi eu în lumea de eter a vieţii în care se duc toate… Pentru a reveni, desigur, nimic nu moare, ci doar se transformă în altceva. Un stejar, de pildă. Ca o iluzie, dar în care rămâne doar dragostea pe care o citesc şi în inima d-tale, domnişoară botanist… Păstreaz-o, este Totul. Acum vino cu mine şi am să-ţi arăt ceva.
Au ieşit afară, era ora amiezii şi lumina era clară şi senină aşa cum numai în sfârşitul lui septembrie poate fi. Bătrânul se sprijini de braţul fetei. Pasul lui era rar și uşor ca al unui balerin. Oliviei i se păru că nu are greutate. Se apropiară de copacul falnic, aproape de tot de scoarţa lui. Degetele lungi ale bătrânului îi arătară, fără să atingă, o formă ciudată. Era aceea a unui chip de femeie apărut acolo ca şi cum ar fi fost sculptat. Mâna lui trecea uşor, la mică depărtare de acel chip, pe care parcă îl mângâia în închipuirea lui.
- Vezi? întrebă, cu privirea aţintită pe chipul fetei care privea fascinată.
- Da, văd, răspunse şi în clipa aceea Olivia chiar văzu.
Se despărţiră.

Copacul a fost dus cu toată frumuseţea lui la Grădina Botanică. I s-a dat un loc special şi o etichetă frumoasă alături de ceilalţi copaci bătrâni. Nici n-a costat mult, zicea bucuros şeful Oliviei. Botaniştii făcură tot ce le stătea în putinţă, îl îngrijiră cu sârg şi simţeau cu toţii forţa lui aproape magică. Se adaptă noului loc surprinzător de bine şi după un an arăta splendid. Vizitatorii îi făceau fotografii, copiii îşi dădeau capetele pe spate de-a binelea ca să-l vadă în toată măreţia lui, încasările grădinii crescură. Copacul îmbogăţea totul în jurul lui, dar îşi amintea şi el, aşa cum poate un Quercus robur să-şi amintească, de cei doi tineri îmbrăcaţi într-un mod ciudat pentru el, dar frumos, el cu un costum alb şi ea cu o rochie lungă şi albă. Cum râdeau fericiţi cu toţii atunci şi cât de tânăr se simțea şi el. Era mai multă lumină atunci sau aşa i se părea lui. Câtă bucurie a simţit mereu când îi ţinea pe cei doi în banca de sub frunzişul lui, cum le vorbea şi le şoptea când ei erau trişti așa cum numai oamenii pot fi. Cum le simţea dragostea şi cum ştia atunci că ei ar fi dorit ca şi el să le fie asemenea, adică om. Dar lui îi dăduseră un nume ciudat, ei, oamenii: Quercus robur…
După ce stejarul a fost mutat, la fereastra bătrânului se făcu o lumină mare în locul coroanei stejarului. Se obişnuise peste vreme cu umbra aceea blândă. Acum lumina parcă prea mare îi obosea ochii şi abia reuşea să o reducă puţin cu o perdea subţire. Nu era necăjit, ştia că stejarul lor atât de drag era pe mâini bune şi alături de fraţii lui, stejarii. Avea să se stingă el, anii lui de om erau altfel decât anii copacului, dar se simţea uneori mai singur. Atunci privirea lui desena pe perdeaua subţire coroana copacului, aşa cum o primise în dar în suflet şi ea era acolo, vie, ca o fremătare pe care o simţea în crengile acum departe şi totuşi atât de aproape. Da, avea să se strecoare tiptil-tiptil, neştiut, în lumina mare care îi inunda fereastra în acest octombrie. Va trece şi el în starea de chip pe un copac drag. Acest copac, pe care-l simţea a fi un mesager din alte lumi, aici, pe pământ. Alături de alt chip drag. Împreună.
În faţa ferestrei a rămas o groapă mare, goală, pe care cei de la serviciul transporturi au umplut-o cu frunze uscate de Quercus robur.
(Din vol. „Oamenii de lângă noi” 2008)

06 iulie 2020

ANUL TĂCERII (Fragment)

. . .
A intrat deodată într-o clădire înaltă, cu o boltă rotunjind sus, din sticlă strălucitoare și pictată cu desene stranii. E îmbrăcat în negru și stă în mijlocul unui cerc de bărbați bătrâni, cu pelerine albe. E liniște desăvârșită. Aude cum începe să bată rar o tobă care răsună din ce în ce mai tare, în ritm din ce în ce mai iute. Ecourile tobelor răsună pe sub bolți ca și cum ar fi tunete. În timpul acesta, printre bătrâni trece o dansatoare îmbrăcată într-o rochie roșie ca sângele. Poartă în mâini o eșarfă de voal la fel de roșie. Dansând unduitor, îi atinge pe rând pe bătrâni, unul câte unul, în pasul dansului. Bătrânii râd, clătinându-și bărbile și aratându-și unul altuia că nu au dinți. Deîndată ce eșarfa roșie a dansatoarei îi atinge lumina pelerinelor albe care îi îmbracă se întunecă. Inginerul privește tăcut dansul, stând nemișcat în mijlocul cercului lor. Bătrânii îi strigă în cor să le dezvăluie secretul tăcerii. Ieșiți din cuvinte, din capcana numelor voastre, ar dori să le strige, cu un glas mai puternic decât bătăile tobelor, dar nu rostește nici un cuvânt. Se simte păstrat în adâncul cel mai adânc al tăcerii când femeia dansând se apropie de el. Îl atinge cu voalul ei roșu, șoptindu-i cu glas șuierător la ureche: Ai ales știința cea mai grea, matematica umbrei, a luminii însângerate... Trebuie să fii deja foarte puternic dacă ai ajuns până aici. Fii atent: ai tu atâta lumină încât să poți hrăni acest animal veșnic flămând? Sângele îi tresare și hainele lui își schimbă culoarea în alb. Își simte corpul vibrând și i se pare că e un cal sălbatic, închis sub un acoperiș fără cer, împiedicat de frâie și pinteni străini. De sus, din bolta înaltă de sticlă, totul pare un rug ale cărui flăcări dansează în ritmul tobelor, deasupra pașilor femeii cu voal roșu. Inginerul simte că radiază lumină în cercul lor întunecat și în gâtlejul lui cuvintele sunt înlănțuite de o zăbală de fier și tăcerea i se schimbă într-o cumplită tortură căreia știe că nu-i poate scăpa. Tobele se aud din ce în ce mai rar, mai departe, voalul femeii e alb, pătat de sânge, îl flutură ca pe o aripă, dansând printre bătrânii în negru. Masca ei are chipul Evei, apoi dispare și totul se cufundă în întuneric.
Tăcere și alegere. 
Ceilalți se pot lăsa prinși, fără voia lor, de ghearele nevăzute ale unui mecanism străin, devorator de viață. 
El, nu.
. . .

30 iunie 2020

ZEUL DE PIATRĂ (2012)

  Imaginația este o altă stare a timpului
Pictorul asemănase dintotdeauna clapele pianului cu un joc armonios al luminii și umbrelor. Clapele albe - luminile zilei, clapele negre - stelele triste ale nopților de vară, atunci când unele cad, iute-iute, așa cum sunetele pe care un singur deget, apăsând una din clapele negre, rar, stârnesc ecouri care pot undui până la ceruri. I se părea că clapele negre au note mai triste decât cele albe, iar asta se întâmpla poate din pricină că erau mai întunecate, așa cum sunt uneori nopțile. Pianul era vechi, din alte timpuri, vopseaua și lacul cutiei sale se scorojiseră, încrustațiile aurii primiseră culoarea chihlimbarului și albul clapelor se făcuse mat. Puteai vedea și simți adânciturile lăsate amintire de degetele celor care născuseră mii de note, mai vesele ori mai triste, în anii când vibrația lui adâncă se făcea auzită în sălile de bal. Acum, părăsit în colțul de la parterul unui teatru, părea că doarme sub stratul de praf și uitare al memoriei sale. Din când în când, copiii deschideau temători și curioși capacul negru și degetul arătător al vreunuia se lăsa pe câte o clapă, după care copiii fugeau repede, speriați de vocea aspră a paznicului și de zgomotul capacului căzut la loc. 
Nu, hotărât lucru, nimic nu mai era la fel ca altădată. Acum cerul se colora din ce în ce mai des în roșu, în grăbite răsărituri dar și în apus. Copiii nu mai erau nici ei la fel, ritmul îndrăcit al vieții îi făcea să fie neliniștiți, iar lucrul acesta nu era numai din cauza alimentației bogate în zahăr sau proteine, ci poate și datorită aerului pe care îl respirau cu toții. Pianul vechi încă mai unduia în jurul său aerul altui timp, purtat de umbre neștiute, asemenea clapelor negre luminate de strălucirile celor albe, prin sălile de palat, pe vremea când servitorii nu mai pridideau să aprindă candelabre înalte cu sute de lumânări. Un străin, călător al timpurilor noastre, s-ar fi putut simți ciudat în preajma pianului, dar de cele mai multe ori trecea mai departe, grăbit, fără să dea prea multă importanță fiorului care i-ar fi străbătut ființa preț de numai o clipă.  Pianul, cu armonii în alb și negru, închizând în cutia lui alte vremuri, părea o umbră  bătrână și rămasă tăcută, o făptură cu aripi de lună, uitată în veacul său de romantism apus demult. Semăna cu un zeu de piatră, sub roata istoriei, cu chipul crestat de nemiloasa curgere a apelor timpului.

Pictează-mă bătrân, îi șopti pictorului prințul trist. 
La cei doisprezece ani, avea deja pe chip lumina palidă a unei necunoscute boli, iar părinții lui, regele și regina, se temeau că va avea de suferit din pricina asta. Nu aveau puterea de a visa pentru băiatul lor, cel dintâi născut, urmaș de drept la tronul țării, un viitor glorios și măreț, așa cum tatăl său, regele bătrân, avusese vreme de patruzeci de ani. Mama băiatului, regina, își amintea cu inima strânsă anii de glorie ai regelui, când, în avântul dintre două campanii militare pe pământuri îndepărtate de țara lor, îi dăruise bucuria unei nopți de vară cu vânt ușor și parfumat de trandafirii din grădina palatului, în cântul privighetorilor dinaintea zorilor. În noaptea aceea regina rămase însărcinată, iar rodul pântecului ei îl bucură pe rege așa cum nu se bucurase nici când cucerise cele mai înverșunate popoare. Atunci, cu mult fast, regele făcuse pace cu toate țările vecine, având grijă, așa cum făcuse întotdeauna, ca pacea să avantajeze mai mult țara lor. Înțelegea deodată că urma să se nască moștenitorul tronului, iar asta îi aminti că timpul nu stă în loc și că toate împrejurările vieții sale, cuceririle și luptele, declarațiile de război și tratatele de pace - considerate întotdeauna un joc de copii mari și fără minte -, adevărate aventuri care îi puteau face viața să pară mai frumoasă, erau sortite să rămână în urmă, odată cu vestea bună pe care i-o dăruise regina. 
Temerile ultimilor ani fluturau pe deasupra familiei regale doar atunci când se uitau cu luare aminte la băiatul firav, care pesemne se născuse mai mult din cântul privighetorii decât din virtutea milităroasă a regelui. Își spuneau amândoi, deși nu mărturiseau niciodată cu glas tare acest lucru, că întâiul lor fiu va crește, de bună seamă, iar atunci, când călăria și școala bărbătească a armelor vor lucra asupra sufletului și minții lui, va deveni un prinț desăvârșit și vor fi cu totul mulțumiți de el. 
Dar viața, chiar și la curtea regelui, dori ca toate acestea să nu se întâmple pentru băiatul lor. Doctorii palatului îi prescriau întăritoare de tot felul, pentru creștere, dar chipul palid al copilului nu dădea semne de sănătate. La șapte ani, deși învăța bine tot ce trebuia, leșină de câteva ori și învățătorii îl povățuiră pe majestatea sa să-i dea prințului un răgaz. Plecară la munte, la vânătoare de cerbi și căprioare, cu speranța că aerul tare al înălțimilor, așteptarea nerăbdătoare și lacomă a vânatului adus în calea puștilor de gonaci pricepuți îl vor revigora pe băiat. Nu se întâmplă așa, iar regele, oricât de mult și-ar fi iubit fiul, se văzu nevoit să înțeleagă că prințul era plămădit dintr-un aluat care nu părea să moștenească forța de a fi rege, datorat de bună seamă sângelui străin al mamei.  Se întoarseră degrabă la palat, rege și fiu, urmând ca regina, data viitoare, să se străduiască mai mult a aduce pe lume progenituri puternice. Pe drum, prin pădurile bogate și falnice, în fruntea alaiului său, regele își spuse că va trebui să fie mai atent la nopțile pe care le petrece cu soția lui, punând fragilitatea copilului pe seama celei dintâi nașteri și pe liniștea nopții de vară în care îl concepuseră. Se gândi că răgazul dintre campaniile militare poate dăuna procreării de moștenitori viguroși, lucru pe care ar fi fost bine să nu-l scape din vedere.

Chipul palid al prințului îi dădea mult de furcă pictorului. Deși stăteau afară, deși lumina zilei nu strălucea cu putere, în așa fel încât umbrele să fie conturate prea clar, deși pictorul era în culmea puterilor sale creatoare, ceva nu mergea. Copilul tindea mereu să-și ridice privirea spre cer, de parcă ar fi tânjit spre ceva nevăzut. Nu avea astâmpăr, iar atunci când pictorul îi atrăgea cuviincios atenția, prințul lăsa privirile în jos, spre pământ. Dacă l-ar fi pictat privind cerul, ar fi apărut un frumos cap de înger palid. Dacă, dimpotrivă, l-ar fi pictat privind în jos, ar fi obținut portretul unui înger trist. Ce să mai spui despre transparența palidă și nemaiîntâlnită a feței, pe care trebuia s-o zugrăvească cu toată măiestria de care era în stare? Pictorul avea înainte un model straniu, care îl nedumirea.
Pictează-mă bătrân, repetă băiatul.
Cum așa, alteță? întrebă pictorul. Fiind atent la întrebare, pictă o umbră pe chipul prințului, umbră care nu exista și pe care mai apoi se strădui s-o înlăture, crezând că vârsta i-a slăbit vederea.
Ca și cum m-ai vedea cu ochii sufletului tău peste patru veacuri, răspunse prințul. Pentru asta trebuie doar să mă privești, așa cum îți spun, cu ochii sufletului. Nu ca ei.
Prințe, există un Dumnezeu al misterelor deslușite, dar misterul înălțimii voastre nu-l poate desluși încă nimeni, răspunse pictorul, încruntat pentru că era sâcâit de întrebări ale cugetului său la care nu se mai gândise de mult. De pe vremea când abia făcea primii pași în pictură, în casa maestrului său, la vârsta de acum a prințului, amestecând îndelung culorile în mojar, spre iritarea mâinilor și a nasului cu tot felul de substanțe. Acum, de bine ce primise comanda aceasta regească pentru portretul prințului, era îndepărtat de la munca lui de ceea ce îi spunea băiatul. 
Pictore, povestește-mi despre calul alb al dorințelor împlinite, îl rugă prințul. Mi se pare că e ca un cântec al zilei și fuge prea grăbit. Împlinește toate dorințele și vine întotdeauna când e chemat cu inimă curată.
Care ar fi dorința cea mai adâncă a domniei-tale? îl întrebă pictorul, atent la ochiul stâng al băiatului, care se zbătea în cristalul unei lacrimi de-abia izvorâte și care îi dădea mare bătaie de cap în tremurul pe care trebuia să-l picteze. 
Aceea de a ajunge acasă, răspunse prințul, lăsând privirea în pământ, ca și cum s-ar fi sfiit să spună asta.
De ce? întrebă iar pictorul. Aici, la palat, nu ești acasă? Nu aici sunt mama și tatăl alteței voastre? Nu aici sunt grădinile și locurile cele mai dragi?
Nu, nu aici, dar nu știu dacă tu poți să înțelegi. Sau poate că poți, altfel nu ți-aș vorbi ca unuia ce înțelege. De asta vreau să mă pictezi bătrân, ca să văd cum voi fi atunci, crescut și îndurerat de ei prin naștere. Eu nu sunt de aici, pictore, iar lucrul acesta mă doare. Nu am să pot să fiu rege, oricât de mult m-aș strădui. Lumea lor este o lume a uciderilor. Aici sunt prea mulți copii înfometați, iar tatăl meu și mama mea nu știu să le fie și lor părinți. Sunt frații mei și mă doare pentru ei. Doar tu știi, acum, aici... Iar casa mea e acolo, departe, dincolo de crengile stejarului, dincolo de nori... Să nu mă spui lor, te rog, pictore...
Pictorul se opri, ținând coada pensulei între dinți, privind copilul ce părea să fie transparent cu adevărat. Nu felul cum avea să aștearnă figura acestuia pe pânză îl preocupa, ci treaba mult mai grea la care îl punea prințul. Își spuse că are de făcut două portrete ale acestei fragile făpturi nepământene, unul pentru rege și regină, iar altul pentru copilul trist pe care îl străvedea cu patru secole mai departe. Cât de mult ar fi putut schimba asta nepătrunsul mers al istoriei i se părea de neînțeles. 
Grea treabă, oftă pictorul. Simțea că peste patru secole avea să se picteze pe sine.

O, cum străluce lumina prin diamant de lacrimi...
Prințul scrise cu pana versul acesta de dimineață, încă înaintea zorilor, pentru că avusese un vis care îl îndurerase peste măsură. Se afla în fața unei statui cu mult mai mari decât el, copilul. Înfățișa pe tatăl său, regele, încoronat și maiestuos, cu privirea aprigă și mustața bine răsucită, cu o mână pe mânerul încrustat în pietre scumpe al sabiei, cu piciorul drept înainte, iar cu mâna dreaptă pe umărul fiului, aflat alături, împietrit ca și tatăl său. I se părea că e strivit sub apăsarea mâinii drepte a tatălui de granit pe umărul lui. Se simțea firav ca un copac tânăr și era noapte în visul prințului, dar statuia lumina ca un soare. De sus picura o ploaie rară de stropi argintii și fiecare picătură ce atingea granitul statuii dădea naștere unui sunet cristalin ca de clavir, alcătuind o melodie tristă. Privind, băiatul văzu cum ochii regelui se umplură de lacrimi ruginii, prințul se gândi în vis la ceva în legătură cu o vârstă, apoi, cu fiecare strop și sunet argintiu, statuia se întunecă, fărâmițându-se puțin câte puțin. Peste câtva timp, rămase doar o movilă de pământ umed, asupra căreia căzu cea de pe urmă picătură, după care se lumină de ziuă. Băiatul se trezi, purtând în adâncul său ultima notă a ploii de argint. Puse visul pe seama razelor de lună, care semănau cu niște aripi. Își aminti că are lecție de muzică, la noul clavir, cu maestrul adus de la Viena de tatăl său.
Eu te cunosc  bine, prințe, îi spusese maestrul atunci când se văzuseră întâia oară. Dar nu rostise cuvintele acestea cu glas tare, deși prințul le auzise cât se poate de clar. Ești zămislit din cântec de privighetoare, dar ei nu știu asta și în general habar nu au. Le pasă mai mult de războaiele și de gloria lor. Idioții, nu văd, nu văd deloc, nici măcar nu aud, se înfuriase maestrul de muzică în același fel tăcut.
Prințul știa că îi va spune o poveste și că pentru asta era nevoie doar de un pian nou, strălucitor ca zorii unei noi zile. În mintea lui de copil clavirul semăna cu un cal alb.
    
Pictorul încă nu înțelegea de cine și cum îi erau călăuzite mâinile, în așa fel că picta neobosit de ritmul altui timp în care îl trimisese rugămintea străveche a prințului copil. Portretul tainic prindea contur, ca și cum însuși pictorul ar fi trăit cu patru veacuri mai târziu. 
Nu se simțea bătrân, de asta totul îi părea ciudat, pentru că nu mai existau trăsuri, oamenii se plimbau în cutii de metal cu patru roți, rapide ca fiarele furioase și treceau pe largile bulevarde grăbiți, într-un fel de neînțeles pentru el, părând să se vadă unii pe alții doar cu ochii și atât. Gălăgioase aparate zbuciumau aerul, uneori se auzeau strigăte de durere, alteori romanțe din alt timp care se amestecau cu focuri de armă. Străzile, deși păreau să fie la fel, aveau pe margini case deosebite, mult mai înalte și cu încăperi mult mai mici, adevărate colivii în care se înghesuiau chiar și câte patru-cinci suflete. Nu se mai foloseau demult lumânări, aveau pe pereți imagini de tot felul și prin case se zăreau din ce în ce mai rar picturi, în vreme ce în palate scumpe tablourile rare se înmulțeau pe neștiute. Aerul se încețoșase și îi venea greu să picteze. Din pricina asta culorile pe care le folosea erau violente, arzând în dorința de a se face vizibile prin ceața deasă. La fel de roșii erau apusurile și răsăriturile și doar noaptea mai cobora câteodată din stele un strop de liniște. Apoi, a doua zi, totul se repeta. Vedea oameni alergând, luptându-se cu arme de metal rece, cu foc aspru, ucigându-se cu o voioșie de neînțeles, îmbrăcați ciudat, obosiți de fugă, de griji și de foarte multe ori de foame. Muzica lor devenise stridentă și zgomotoasă, dar el punea asta pe seama ceții și fumului gros care le învăluia viețile. Avea ciudata impresie că ochii lui nu mai văd bine, deși nu era așa. Iar banii, aceiași din toate timpurile, nu mai erau servitorul totdeauna credincios ci stăpânul cel mai rău. Potecile bătătorite altădată de pași liniștiți erau acoperite acum de covoare groase dintr-o stranie materie semănând cu lava uscată a unui vulcan. Treceau foarte des pe drumurile acelea adevărate năluci. Pictorul pășea rar, mergând înainte, și i se părea că muriseră dintr-o dată toate privighetorile, că întregul se împărțea la nesfârșit în mii de părți care nu izbuteau să se mai alcătuiască la loc, ca și cum nu ar fi fost altceva decât respirația risipită în vânt a unei cosmice și străine ființe. Asta îl făcea uneori pe pictor să tușească, dar el credea că e doar din cauza tutunului de pipă, din ce în ce mai rar, de altfel. I se părea că trecuseră nu patru secole, ci patru clipe, ca și cum prințul l-ar fi luat cu el într-un vis. Cum să mai poți picta în asemenea ciudate împrejurări ale istoriei?
Pictorul își amintea de prinț ori de câte ori vedea copii jucându-se în lumea acelui veac. Simțea că toți copiii lumii sunt unul, fie ei prinți sau milioane de copii flămânzi. Știa că ar fi putut cu mare greutate să picteze chipurile acelor copii, să-i cuprindă pe toți într-unul singur, în timp ce regii și reginele lumii s-ar fi dezvinovățit în continuare în castelele lor de piatră. Pentru copiii aceștia, ca o urmă a dorinței prințului, pictorul își dorea câteodată o lume mai bună, fără să poată înțelege clar de ce anume ar mai fi fost nevoie pentru ca timpul să poarte deopotrivă grijile prinților și ale copiilor flămânzi. Se gândea câteodată la ochii curați ai prințului. Nu se schimbaseră de loc în tot acest timp, păstraseră în ei lumina cristalină a lacrimii. Firav ca un plop subțire, prințul-copil alcătuia o punte nevăzută peste secole, unind maluri îndepărtate de suferințe. El, cel dăruit poate din greșeală familiei regale, merita să primească de la Dumnezeul copiilor flămânzi calul alb care i-ar fi îndeplinit dorința. Pe vremea când prințul avea doisprezece ani pictorul îi făcuse portretul. Astăzi, era păstrat într-un mare muzeu al țării, în condiții foarte bune. Despre autorul lui nu se mai știa mare lucru, în afara faptului că trăise cu patru veacuri în urmă. Prințul murise tânăr, așa cum se stinge în zori cântecul privighetorii și fusese uitat în cronici ca unic moștenitor al unui regat decăzut. Se născuse într-un loc și un timp neprielnice lui. Poate că din pricina asta îl rugase să-l picteze bătrân. Uneori, pictorul îl visa călare pe un cal alb și băiatul îi făcea de departe un semn cu mâna. Celelalte țări, cucerite de regele impetuos în nopți de vară, simțiseră slăbiciunea moștenitorului și în anii care trecuseră se eliberaseră una câte una. Acum regatul era sub stăpânirea binevoitoare a unei regine bătrâne, silită de ciudata roată a istoriei să le accepte independența, deși în sângele ei mai stăruia câteodată o stranie melancolie, amintind de prințul din alte veacuri, prea mult însângerate față de cele de acum. Pictorul, cu o pipă mică între dinți, cu basca neagră așezată pe o ureche, plutea ca un musafir prin muzeul însuflețit al lumii. În atelierul său, prințul, mai bătrân cu patru sute de ani, părea să fi rămas pentru totdeauna copil. 
Primăvara venea și în secolul acela, în așa fel încât pictorul zări, într-una din lungile lui plimbări leneșe, atât de deosebite de graba celorlalți, o pată de zăpadă topindu-se pe pământul negru. Semăna mai degrabă cu un câine alb, tolănit sub razele călduțe ale soarelui, dar pictorul simți că vede și aude culorile contrastante ale clapelor unui pian.
Apoi, în altă zi, într-un colț de teatru vechi descoperi pianul. Îl atrăgea cu o magie căreia nu i se putu opune și îl cumpără cu un preț de magazin de vechituri. Îl duse acasă și așteptă să i se domolească bătăile inimii, obosit de un altfel de efort, ca și oamenii care-l ajutaseră să urce pianul pe scări. Era foarte dornic să asculte fiecare clapă, fiecare coardă vibrând, simțind că în aerul ce înconjura pianul se află tainele altor vieți. Simțea că Dumnezeul misterelor deslușite îi îngăduie acest lucru. Și pictorul știu atunci că trebuie să picteze, cât mai era încă în viață, viziunile dăruite de clapele albe și negre ale vechiului pian. 

În cârciuma unde își soarbe visător berea după-amiezii, pictorul întâlnește un evreu bătrân, acordor de piane. Omul îi ascultă atent rugămintea, ca și cum i-ar asculta fiecare notă a glasului. Îl aduce cu el acasă. Ascultă la fel de atent fiecare notă din sufletul pianului și pictorului i se pare că părul lui alb freamătă ca de un fior nevăzut. Pictorul știe că bătrânul cunoaște pianul, că îl cunoaște și pe el, așa cum îi cunoscuse pe prinț, pe rege și pe regină. Un tovarăș de călătorie, rătăcit ca și el în alt veac, devenindu-i deodată foarte drag. Și toate astea numai din rugămintea curată a unui copil cu ochi înlăcrimați. Simte că se cunosc atât de bine încât între ei nu mai e nevoie de cuvinte. Când îl conduce către ușă, pictorul scoate din buzunarul hainei o monedă și o întinde bătrânului. Cu ochii umezi, evreul zâmbește, privind chipul împietrit în metal al unui prinț mai tânăr cu patru sute de ani. Pictorul recunoaște ochii pictați în aceeași vreme. 
Noaptea, când luna își ia straniul obicei de a răsări, pictorul cântă melodii vechi. Clapele pianului, lustruite și adâncite de atâtea atingeri, par să cânte singure și ochiul lui stâng primește adierea răcoroasă a unei lacrimi demult uitate, care îl liniștește cu lumina ei cristalină. Asupra veacului se așterne atunci o mare tăcere, în care se aude numai muzica vechiului clavir.
Într-una din seri, pictorul, care cinase doar cu un pahar mare de vin, închide ochii și sub degetele sale pianul se schimbă într-o movilă de pământ umed, acoperit cu fire proaspete de iarbă abia răsărind. Mâinile pictorului le mângâie cu duioșie, simțindu-le adierea caldă ca un obraz de copil. Melodia își urmează drumul ei, ca și roata istoriei, pe aripi de stele pe care pictorul le dăruiește lunii. În spatele pleoapelor mai vede o dată chipul trist al prințului, cu raza unei lacrimi în ochiul stâng, la fel ca în vremea când îi dăduse multă bătaie de cap s-o picteze. Pictorul pune trăirea aceasta numai pe seama vinului, a serii însingurate și a lunii.
Pictează-mă bătrân, îi șoptește prințul.
                                                                        Târgoviște, 2012 Martie

24 iunie 2020

A VEDEA

un soare bătut de vânt
închis către răsărit 
cu un ochi într-un zid
o viaţă ca o zi într-o cuşcă
anul unei ursite 
patru anotimpuri
unul din ele lipsind
ursitul e încă un ciung
un an fără primăvară

a vedea în transparenţa iubirii
anotimpul lipsind
aşa cum după război
invalidul îşi simte 
picioarele tăiate
şi soarele bătut de vânt
închis către răsărit 
în cuşca de zid cu un ochi

19 iunie 2020

TIMPUL DE PIATRĂ (Fragment din volumul cu același titlu, ed. PIM 2019)

. . .
Pentru fiecare întuneric se naște o lumină, așa cum pentru fiecare noapte se naște un vis. Și poate că a dormi nu e decât o cale naturală de a te vindeca. A trăi altfel, suspendat într-o lume stranie, intimă și necunoscută, descoperită singur între zi și zi; aproape dincolo, pe altă stradă a universului, pentru a reuși cu adevărat să trăiești treaz. A visa, doar atât; a-ți asculta sufletul grăind prin visele care veghează din spatele timpului liniar al ceasornicelor. Nu poți visa decât ceea ce deja cunoști. Poate de aceea a fost lăsată pe lume noaptea, născută numai din umbrirea unei planete rotunde în spatele luminii unei singure stele. Poate de aceea doctorii recomandă mai totdeauna bolnavilor mult somn. Tainică și călăuzitoare cale sunt visele spre adâncimile unui suflet ce poartă în el toată memoria universului. Pavăză de care e neapărată nevoie când suferința e peste măsură, când poate fi afectată însăși viața, somnul are o neîndoielnică putere de refacere.
Și acolo, departe, în locuri neîntunecate, sunt posibile întâlniri eliberate de tic-tac-urile vieții, cu cei trecuți în somn – pe care unii îl numesc somn de veci fără să știe că veșniciile sunt într-o continuă rotire și că totul revine la viață –, cu sfătuitori  iviți pe neașteptate și care par să cunoască într-un fel misterios ceea ce îndeobște numim viitor. Chipuri cunoscute sau nu, tinere sau bătrâne, frumoase ori hidoase, voci bizare, cuvinte și culori vag reamintite se apropie din labirint spre a arăta intrarea în afară, cu o logică ce sfidează orice logică pe care crezi că o cunoști. Lumea somnului: o colecție tainică de simboluri și însemne care nu sunt ceea ce mintea înțelege, colecție de tâlcuri indescifrabile, dacă nu chiar absurde. E ușor de înțeles că puntea originară care lega omul de visele sale s-a prăbușit sub povara gândurilor. Sufletul strigă, rostește aceleași chemări din noapte, din ce în ce mai greu auzite, dar nu ai tu oare treburi mult mai urgente de făcut? A fost doar un vis și atât, îți spui, fără a înțelege totuși de ce te simți mult mai învigorat și mai puternic după el. E poate mult mai ușor să spui că sufletul nu există, mai convenabil pentru a răzbi într-o lume cumplit de rațională și care devine – oare tocmai din cauza asta? – din ce în ce mai irațională. Cine sunt oare cei capabili să-și plătească datoriile pe care le au față de visele lor? Sunt aceștia cei pe care - în majoritatea cazurilor - ceilalți îi numesc visători, parcă disprețuindu-i, cei care se lasă să plutească liber în cerul coborât pe pământ al nopților lor? Ai putea crede că ei sunt cei din urmă locuitori ai pământului, în stare să sfideze orice fel de moarte numai prin vis. Și, la fel, ai putea spune că cei mai nefericiți sunt cei ce nu-și amintesc să fi visat vreodată, trăind, în spatele pleoapelor coborâte, nopți întunecate de beznă oarbă; însă pentru fiecare întuneric se naște o lumină, așa cum pentru fiecare noapte se naște un vis.
. . .

14 iunie 2020

„NELINIȘTEA ÎNTUNERICULUI” (Fragment din volumul cu același titlu, ed. PIM, Iași 2019)

19
Imaginați-vă. O cameră în sediul poliției. Am adus multe scrisori aici. Stau înăuntru de câteva ore, privind efectele anilor asupra decorului. Am dat tot ce aveam prin buzunare polițistului care m-a însoțit, păstrând scrisoarea în buzunarul paltonului. N-a observat. Aștept. Imaginați-vă că vine un comisar. Îmi pune înainte o coală albă, un pix și îmi spune scrie aici tot ce știi despre avocatul Igor Pauliani, despre legăturile d-tale cu el, de ce te aflai în locuința lui în noaptea aceea, cum a murit. Scriu. Declarație. Încerc să fiu laconic, fără detalii, fără impresii personale și altele. Nu pot să descriu situația doctorului. Nu reușesc. Mă opresc. Au văzut ei înșiși în ce condiții și-a încheiat viața. După asta, comisarul citește atent coala. Trec minute lungi, în tăcere. Îmi aruncă o privire curioasă și mă pune să semnez declarația, care cred că i se pare un fel de literatură, nu o declarație legală, oficială, regulamentară. (Scrisul meu reflectă schimbări adânci, văd asta. Nu mai sunt același om obișnuit. După toate cele aflate, nici nu s-ar putea altfel, ar fi cumplit de zadarnic și asta m-ar durea.) Iese. Aștept. Și motanul meu, bunul Giuseppe? Dacă mă vor ține aici câteva zile sau mai mult? Trebuie să vorbesc cu cineva; în camera rece, fără ferestre adevărate, e cu mine doar un gardian. Un mulatru solid, într-o uniformă la fel de solidă. Mă supraveghează. Suntem doar noi doi, eu și cu el: două lumi diferite față în față. Îl privesc cu ochi rugători, de câine flămând. Mă privește, în ochi mă privește și tace. Îmi simte rugămintea nerostită, vă pot fi de folos cu ceva, întreabă. Știe că sunt nevinovat, nu am de ce să mă tem și dacă m-aș teme el ar simți, știu. Da, sigur, uite ce e, am acasă la mine un motan care mi-e drag ca un fiu pe care viața nu mi l-a dăruit, dacă mă veți ține aici mai multe zile rămâne fără mâncare. Nu văd ce pot face eu, rostește celălalt, sunt de serviciu doar până deseară. Vrei, te rog să notezi adresa și să treci pe acasă pe la mine, la noi, în fine, să-i dai de mâncare atunci? E surprins, da, e posibil, nu încalc nici o regulă, spune, oarecum credibil. Uite, acolo (îi scriu adresa pe un petec de hârtie găsit pe masă) ai să găsești un frigider plin cu mâncare pentru pisici, cheile cred că le poți sustrage din cutia unde îmi sunt păstrate lucrurile, apoi încui locuința și le lași la loc, te rog, te rog din suflet, înțelegi? Înțelege, clătinând din cap și privind de jur-împrejur. Comisarul intră. Gardianul iese. E în regulă, spune comisarul, nu vă putem învinui, deocamdată, de nimic, însă ne vedem nevoiți să vă mai reținem. Ce acuzații mi se aduc, întreb, nici una, e nevoie doar de o cercetare mai amănunțită, nu trebuie să vă îngrijorați. Sărmanul Giuseppe, motanul meu cu nouă vieți, o fărâmă din Alma. Și Joseph. Și bietul Igor, stins atât de trist după o încheiere, liber aleasă, a vieții lui, încheiere tăinuită autorităților și mărturisită numai mie. Păstrez secretul și scrisoarea, sunt mult prea intim legate de făptura mea pentru a vorbi. Așteptăm. Gardianul revine și clipește complice din ochi. A luat cheile, mă liniștesc.

Zile oricum. Zile oarecare. Zile degeaba. Au hazard.
Sunt zile aproape goale, deși se așterne, între răsărit și apus, aceeași sumă de gesturi mărunte, uzuale și necesare care alcătuiesc viața lor împreună. Uneori, Joseph abia dacă adaugă o tușă, o linie pe un desen sau câteva cuvinte într-un text care crește mereu, crește la fel de greu ca o viață, ca o carte. O așteptare liber consimțită, mai întâi între zori și apus, apoi între seară și ziuă. Printre toate aceste detalii, fine și nervoase, mărunte sau mărețe, amândoi se simt vii. Joseph are câteodată impresia că se apropie din ce în ce mai mult – cum a făcut de fapt întotdeauna – de el însuși, că mai are puțin până la desăvârșirea pe care și-a ales-o înainte de a se fi născut. Inima lui simte un fior adânc, despre care știe doar că e dragoste. O vede atunci, alături, altfel, în altă lumină, pe Doamna singurei șanse. (Da, Alma, știu, știu, știu...) Ochii lui sunt umezi de dor, de acest greu și minunat cuvânt-strigăt, care e de fapt o stare adânc înrădăcinată, demult, de foarte demult.  Acceptă, unu, că nu poate încă să trăiască așa cum și-a imaginat (insuficient, probabil) odată cu eliberarea unei plecări departe și, doi, că pentru a înțelege necesitatea unei schimbări în bine, nu numai de dragul schimbării, trebuie să accepte că lucrurile și întâmplările zilelor sunt întocmai cum e necesar să fie. A imaginat sute de povești, de subiecte inedite. Nu-și poate imagina acest prezent. Nici la vârsta lui nu înțelege de ce i se pare - din ce în ce mai des - că nu locuiește în destinul lui, ci în al altcuiva. Poate al meu? Poate al lui Vincent?
Nu, Davo, nu! Joseph nu este Vincent, ci Joseph, mai exact Iosif Ulm, anno Domini 2017.
Ar fi putut fi însă un posibil Vincent.

Stau și observ cum gândește cel pe care-l simt că gândește în mine: bietul de el, e doar o înlănțuire fără sfârșit de superstiții, de slăbiciuni, pe care le anesteziază cu autosugestii. Când l-am creat? În ce timp? Doar în viața asta, de asta sunt sigur. Să-i vorbesc? Să-l fac să se respecte mai mult, poate chiar să se iubească pe el? Oare mă simte și el, cel prezent acum, pe mine, cel trecut și viitor, ascultător și privitor al lui? Mă divid oare pe mine în eu și geamănul meu?
Oamenii: sunt numai fuioare de fum, înălțându-se, arzând, ca într-o pipă a lui Dumnezeu, risipindu-se în vântul veșniciilor cosmice? Sunt poate note, armonii din flautul lui Dumnezeu? Ori sunt vibrații pure, fără trup, pe corzile viorii aceluiași Dumnezeu? Cine ascultă muzica fiecărui om? Dacă nu ar fi nimeni, ar fi dureros de zadarnic. Poate absurd.
Orice zi se naște din întuneric și moare în întuneric. Viața nu e decât o singură zi.
Simt viața ca pe o încrucișare a zilei cu noaptea, ca pe o răscruce a sângelui.

Dincolo de toate astea, care mă învăluie într-o existență nouă și surprinzătoare, prin ochii monitorului și în tot felul de semne, litere și cuvinte, eu, Davo, mă simt omul necesar unei idei, născocit, plămădit în ființă, chemat din depărtările nordului parcă de Joseph însuși, pentru ajutorul atât de multă vreme sperat încât i se pare acum o posibilitate de-a dreptul imposibilă, însă nedovedită matematic.

La ora două și jumătate a nopții, gardianul mulatru îmi spune că totul e rezolvat și că pot pleca. Cum te numești, îl întreb, Alessandro, îmi răspunde, mulțumesc, zic și îi întind o bancnotă în timp ce el îmi privește lucrurile așezate în cutie: un inventar, un proces verbal sumar, câteva obiecte, și știu, misterios, că dintre ele a lipsit o scrisoare. Dintre noi doi, doar eu îi pot desluși foșnetul cald în buzunarul de la piept și asta mă bucură nespus. Alessandro refuză banii, deși nu mai e nimeni altcineva de față. Îmi pun lucrurile la loc în buzunare, ceasul, cravata, cureaua de la pantaloni. E un bărbat tânăr, solid, puternic, potrivit cu profesia lui. Poate numai uniforma îl face să arate astfel; oricât ar părea de întunecată fața lui, o roșeață firavă îi acoperă obrazul. Simt cu uimire că-i pot citi memoria: multe dureri zac înmagazinate acolo, slujba asta le-a așezat una peste alta fără ca el să fi știut sau fără ca el să le fi înfăptuit. E un fel de rezonator pentru delicvenți, îi presimte și cred că șefii îi apreciază și ei calitatea asta, care ține de o rară curățenie sufletească. El încă n-o știe, însă eu, da. E darul, harul, nu știu nici eu bine ce e, primit de la Igor. Motanul dumneavoastră a fost bine hrănit, fiți sigur, îmi spune cu o voce șoptită, parcă temător. E emoționat și regret în această clipă greșeala pe care tocmai am înfăptuit-o, oferindu-i bani. Toate sunt în ordine acasă la dumneavoastră. Tace, puțin încurcat, e un fel de vrăjitor, de vindecător, eu vă mulțumesc, spune, privindu-mă drept în ochi, am aflat o mulțime de lucruri de la motanul negru, asta îmi e acum de mare ajutor. Îl cheamă Giuseppe, îi spun, eu îți mulțumesc pentru el, Alessandro. Toate pisicile au puteri magice, încerc să glumesc, simțind că motanul Almei și al meu a trezit în omul acesta ceea ce trebuia să se trezească. Pare să-mi dea dreptate, însă tace, privind cutia goală a inventarului meu. A înțeles. Am înțeles. La plecare, îmi întinde o hârtie: sunt despăgubit, conform unei legi în vigoare, pentru ziua de reținere. Știu, o banală eroare, mascată cu o sumă de bani care mă invită, fără cuvinte, să fiu discret. Voi fi. Anexată chitanței e o notiță cu adresa și numărul de telefon al doctorului Bjorn Johanson: o recomandare pentru un consult psihiatric. O arunc la primul coș de gunoi.
Sunt sănătos, își repetă zilnic un oarecare Joseph, undeva, acolo, departe. Și eu la fel.

27 mai 2020

VÂRFUL SĂGEȚII (VideoProza)

VÂRFUL SĂGEȚII
                                                    Adevărata comoară este căutarea comorii
Camera de hotel avea pereți atât de subțiri încât atunci când m-am întins în pat, gata de somn după călătoria istovitoare, au ajuns până la mine glasurile din camera de alături. Ca și cum întunericul mi-ar fi ascuțit auzul, le ascult atent, ca un vânător la pândă dar, spre surprinderea mea, femeia și bărbatul vorbesc într-o limbă străină. Pare olandeză,  norvegiană sau o limbă veche, dar n-aș putea fi sigur de nimic altceva decât de duetul lor. Cu toate astea, îi simt îndepărtați unul de altul, ca și cum ar fi doi străini, deși vorbesc aceeași limbă, necunoscută mie. Tonul femeii, uneori cu lungi pauze, mi se pare cântat și blând, în vreme ce bărbatul îi răspunde monosilabic sau brutal, în cuvinte legate unele de altele, care se rostogolesc părând a fi pietre grele, deși limba lui cred că e aceeași cu a femeii. Un cuplu cu neînțelese neînțelegeri mă face să simt față de vocea femeii o înfiorare a cărei sursă n-o caut: e un glas ce imploră. Înlăcrimat de ceva dureros, chiar dacă eu nu le înțeleg limba. Dialogul lor este unul al furtunii încă nedezlănțuite; nu își doresc să se audă unul pe altul la fel de mult și de sincer, asta pot înțelege din melodia diferită a fiecăruia dintre ei. Nu mi-i pot imagina decât neprivindu-se în ochi, cu toată convingerea mea fermă că imaginația e o meritată răsplată a libertății neîngrădite. Oboseala mi-a scăzut odată cu timpul dintre aceste clipe, pe măsură ce ascult. Aștept ca pauza dintre cele două voci să devină din ce în ce mai lungă, gândindu-mă că ei doi sunt alături și vor adormi. Mă înșel și cred că până la urmă voi reuși să mă ridic din mine însumi - după atât de mulți ani - și să trec pe sub noaptea ploii care cade fără oprire demult. Din tonul grav al bărbatului izbutesc să înțeleg că el se mișcă prin cameră și că la un moment dat a trântit ceva. Un zgomot, un pocnet sec răsună puternic aproape de patul meu și eu fug, fug spre cuvintele demult uitatei lor limbi, pe cealaltă parte a străzii, furișându-mă într-o clădire nevăzut ca o fantomă. Urc o scară întunecată și rotundă, mă adăpostesc lângă un perete de întuneric – cet inoubliable café noir, café de la nuit! - și nu-i pot lăsa nesupravegheați, chiar dacă ei doi s-au întors deodată spre zidul de tăcere. În auz îmi răsună înainte silabele necunoscutului dialog, un duet pe care, deși sfârșit, îl simt a fi lipsit de armonie. Încerc. Încerc și reușesc să îmi aduc aminte cuvintele lor, știind că nu-mi pot aminti decât ceea ce deja știam. Sunt adevărate. Nu mai știu de câți ani le caut, ca pe o comoară ascunsă de călăreții neînfricați ai focului.
Cerul a rămas aceeași veșnică pâlnie prin care coboară pe pământ lumina, întunericul și timpul. Uneori, undeva, ploaia, zăpada. Această clepsidră în care acum este inelul de trecere, eternul prezent. Liniștea răsună în valuri în camera de hotel și reușesc să văd cu multă claritate ritualul unui foc. Există întotdeauna undeva pe lume un foc nestins. Așa cum niciodată n-a existat pe lume un singur loc și o singură zi fără război sau fără ploaie. Ar părea că focul, războiul și ploaia sunt legate prin taine de nedeslușit. Și de ce? Pentru ritualul focului știu că trebuie să opresc lumea în loc, să împiedic orice veste să mai călătorească și orice sunet să tulbure umbrele ivite. Formele lor sunt magice, mișcătoare - cuvinte neînțelese - săgeți către cer, către locul... „Arată-te, umbră!”  Și de ce au tăcut? Unde au dispărut cuvintele limbii lor melodioase și necunoscute? Simt că eu sunt cel ce a trebuit să le fi înțeles cu mult înainte ca ei doi să le fi rostit și sunt dator să le dau înapoi numai lor. Sunt cuvintele celor dispăruți din auz, care plutesc un timp printre cei ce le-au auzit, dar numai printre cei ce le-au ascultat. (Călăreții știau taina. Eu mi-o amintesc - după atât de mulți ani - în acest întuneric al adăpostului meu.) Doar cuvintele nerostite sunt cele care nu pier cu adevărat, cele care creează forme și dau viață tuturor lucrurilor. Sărace cuvinte bogate... Și nu mă pot opri din această cădere într-o altă limbă, uitată demult, reamintită de încremenita lor călătorie dincolo de zidul tăcerii. Căderea de aici este liberă; înălțarea necesită însă strădania florii de a se apropia de lumină. Ca săgețile focului, îndreptate întotdeauna spre cer. Locul... Un preot albastru ține slujba unui divorț dintre arătătoarele ceasului, al unui sfâșiat împreună. Un timp despicat, spart în cioburi de metal și de liniște, în resturi de fier, o pilitură fină care abia își mai poate păstra magnetismul. Mecanism încremenit într-o zi, în singura zi sortită să-și stingă clipă de clipă așteptările, cele nemărturisite nici măcar preotului albastru. Ploile cad sclipitoare din nori de cristal și eu i-am văzut de la fereastra de vizavi cum vorbeau. Le-am văzut cuvintele cu ochii mei, așa cum ei nu-și vedeau buzele rostindu-le și inimile tăcând. Între ei, încă viu, focul. „Arată-te, umbră!” (Călăreți ai vântului galben trec în goană spre soare-apune, alergând peste nesfârșite nisipuri. Au în mâini sulițe de foc și voievodul umbrelor îi conduce pe calul său alb către ziuă. Poartă taina unui jurământ al focului și comoara lui o vor ascunde pentru totdeauna.) Bărbatul s-a apropiat de fereastra pe care se scurg valurile ploii și obrazul său este o vreme roșu și apoi verde în raza semaforului din colț. E blond sau poate cărunt și neiertător; poartă un halat de mătase și fumează, îi văd jarul țigării întețindu-se odată cu fiecare fum aspirat. Imaginea lui se unduie în șuvoiul de apă al ploii pe geam dar eu știu că el e neclintit. Privește insistent și îngândurat mașina parcată lângă trotuar: alarma a pornit singură și el nu se mișcă mai mult decât îl poate mișca perdeaua de apă, ochii lui fixează farurile ce-i sclipesc ritmic, aproape obsedant, în privirile reci, ca un ceas al războiului și în spatele lui, stând pe pat cu fața în mâini, femeia plânge. Etajul este al doilea și pentru mine - călător imobil - și pentru cei doi străini, dar singur în întuneric - mon café noir - sunt eu. Ploaia cade, nu șoptește nimic și văd cum între ei se cască o prăpastie - o prăpastie de tăcere care-și caută puntea fragilă a unui gest, a singurului gest părând de neînțeles pentru ceilalți. Focul își trimite cu greu flamurile către cer. (Călăreții sunt învinși, sulițele lor sunt frânte și voievodul umbrelor a murit. Calul lui alb aleargă undeva prin cer, clipele nu sunt numărate de picurii ploii și orice veste s-a oprit din călătorie.) Și eu, singur și neuitând. Alarma a încetat și în clipa aceea hotelul rămâne în beznă. E doar o pană de curent și acolo, în castelul lor, desprinsă de focul din șemineu, umbra soțului se întinde tremurătoare pe perete. Femeia se ridică și odată cu ea se înalță și umbra ei. Îi cuprinde trupul în brațe, se lipește cu totul de el și de umbra lui, devenind o singură ființă, singură și vie. „Arată-te, tu, umbră dinaintea rostirilor!” Știu că totul este doar un ritual al focului sacru, niciodată stins pe pământ, ori poate al ploii care se poate opri aici pentru a urma să binecuvânteze pe altundeva. Orice război se sfârșește - după atât de mulți ani - și focul îi străpunge pe amândoi deodată, luminându-i cu vârful săgeții.

25 mai 2020

NELINIȘTEA ÎNTUNERICULUI (Fragment din volumul cu același titlu, ed. PIM, Iași 2019)

. . .
Singur. Plutesc într-un cosmos personal, dăruit numai mie de vântul stelar. Mi-a pus pe umeri aripi blânde de auroră boreală. Albăstrui, fosforescente, ca ale păsării Phoenix, așa cum eu, Davo Peterson, mi-o imaginez. Aripi de libelulă, fine, subtile ca și cele de înger. Din mine rămâne acum doar o imagine, fără senzația unui trup. Ochiul e doar vederea, urechea este numai auzul. Trupul e mângâierea vântului de lumină, ușor și parfumat de stele. Și nici lui Joseph nu-i mai este frig. Nici lui, nici Almei, nici lui Igor. Mângâierea acestui aer de vânt stelar, de lumini, trăiește pe umărul meu. Zbor, iată.
Un cer de stele dedesubt,
Deasupra cer de stele.
Pot pleca oriunde, fără opreliști, fără teamă înaintea orizonturilor rămase veșnic de neatins. Aici, între ceruri gemene, nu mă pot rătăci. Nu te poți rătăci în spațiul tuturor drumurilor, al tuturor căilor, al oricărei căi. Eu, Davo Peterson, sunt doar un val al timpului, unul din atâtea miliarde. Bunul meu prieten, vino să zbori cu mine. Nu ne-am strâns niciodată mâinile cu prietenie frățească. Ai aflat însă că mâinile tale știau să picteze cu mult înainte de a te fi gândit tu să pictezi. Și, deși nu ne-am strâns niciodată mâinile, acum pot picta și eu, ca și cum aș fi primit din mâinile tale darul acesta. Tu ești departe și totuși atât de aproape, încât mă simt un zburător prin picturile tale. Îți sunt eu, fratele de departe sau de aproape, aripa lipsă pentru zbor. A doua ta aripă, frate. Te regăsesc, chiar dacă tu nu mai ești, în lumina vitraliului de la fereastra de sus. Tu ești cel care chemai moartea: sfidai scena aceea cu final neprevăzut, învingând-o.

Simt. Văd. Sunt Davo, sunt navigatorul pe vânt.
Cine știe a cui răsuflare e vântul? scrie Ulm.
Întreb și eu, Davo Peterson: cine respiră prin răsuflarea stelară a vântului de lumină care mă poartă? Îngerii, ceea ce oamenii numesc îngeri? Sufletele lor? Un zeu nou? Sau poate singura iubire, iubirea care se cuprinde pe ea în miile de forme ale ei însăși, despre care mi-a vorbit Igor?
Acum sunt în zona de re-venire acasă, zona dintre nașteri, zona de care atâtea ființe omenești sunt înfricoșate. Zona rotundelor oglinzi, care nu reflectă nici o teamă.
Trăiește, exprimă ce trăiești, cum poți mai bine, mai sincer, mai clar și mergi mai departe, asta e tot. Și bucură-te, bucură-te pentru toate, fii recunoscător și cântă mereu, cântă cum poți, orice ar fi, scrie Josi în fișierele lui.
Prietene, ai vrut să te închizi pentru lume, să-ți ascunzi durerile în cuvinte scrise și tăcute, dar durerile tale erau „durerile facerii”. Te-ai născut pe tine, așa cum se spune despre oricine, că s-a născut, pe sine, din sine. Da, bucurați-vă, prieteni: fratele meu s-a născut! Acum glasul tău ajunge departe, până la mine, în țara nordului.
. . .

21 mai 2020

TIMPUL DE PIATRĂ - Ed. PIM, Iași 2019 (Fragment)

. . .
Nu-mi rostea niciodată numele. Nu-mi dădea voie să-l rostesc pe al Ei. Spunea că nu sunt numele care ne înfățișează și ne definesc pe noi, că nu sunt numele noastre adevărate și că ni se dăruiseră din greșeală, din necunoaștere.
Într-o sâmbătă dimineață, în zori, ne-am trezit unul în brațele celuilalt. Era vară și afară, sub ferestrele noastre, se auzea un greier rătăcit până la ziuă. Îi cumpărasem o pijama nouă, dar dormiserăm dezbrăcați.
- Am visat ceva straniu. Citeam, în vis, tot ceea ce urmează să scrii tu. Tot ce încă n-ai scris. Erau multe file, multe cuvinte, voiam să nu pierd nici unul, mă temeam că nu pot. Aveam atâtea de ținut minte încât acum le-am uitat pe toate. Ce crezi că ar putea să însemne asta? m-a întrebat.
- Că m-am strecurat în visul tău prin semnele mele, cred. Vezi, eu sunt, în realitatea ascunsă, pe care nimeni n-o poate vedea, un spărgător periculos de vise. Cel mai tare, cel mai bun, invizibil, invincibil. Nici un vis nu-mi rezistă. O să mă caute mult și bine poliția viselor, nu mă pot descoperi. Degeaba sunt dat în urmărire internațională, I-am răspuns.
Mă asculta, râzând.
- Nu glumi, s-ar putea să dăuneze grav scrierilor tale viitoare. Sunt deja cunoscute.
- Da? Atunci, spune-mi-le, pe toate.
- Lasă-mă-n pace, ți-am spus că le-am uitat!
(Da, știam bine că scrierile mele vor fi uitate la fel cu oricare altele. Din unda de tristețe care mă cuprinsese atunci a rămas însă numai o taină mică, nemărturisită.)
S-a ridicat din pat și a tras perdelele. A găsit pijamaua nouă și s-a îmbrăcat cu ea. Îi plăcea, Îi venea bine. Se privea pe Ea și, deodată, mi-a spus:
- Trebuie să fiu altcineva, cineva care acum e o femeie adevărată. Femeia ta. Tu nu mă vei putea numi decât Ea.
She, mă gândeam, Charles Aznavour. Și descopeream, adormit între versuri, un vis: Ea era cu adevărat întâia mea cititoare.
- Și nu voi răspunde la nici un alt nume, la nici o altă chemare, de oriunde ar veni, niciodată. Jur, solemn, acum și aici, înaintea ta, că așa va fi. Și tu vei numit El. Acum, aici, aceasta să fie ultima dăruire a numelor, micul nostru miracol, întregit din jumătățile noastre. Am zis! Punct.
Ne-am lovit palmele unele de altele, ca doi copii care  se joacă. Și a fost întocmai astfel.
. . .

18 mai 2020

LUNATIC

Sfărâmată-n cioburi,
Strâmb mă chema, strigând,
Luna din oglinda lacului
Sub copitele calului negru 
Al nopții cu stelele-n coamă:
- Vino, romantic bătrân,
Rezidește-mi rolul și masca,
Singur tu ești 
Cel ce mă poate renaște,
Către tine aleargă-acel cal
Negru cu stelele-n noapte
Și nechează prin ceruri.
Încalecă-i șaua,
Te-așteaptă,
Te cheamă,
Te chem.

17 mai 2020

ANUL TĂCERII (Fragment din vol. „Anul tăcerii și alte povestiri”, ed. Bibliotheca 2016)

Primăvara
   Martie 
Ideea i se strecurase în minte încet, asemenea unui vis a cărui amintire e încă neclară. Apoi se cristaliză pas cu pas, pe măsură ce zăpada iernii se topea, reîncepând parcă o lume nouă. Inginerul M. o dorea a fi una a liniștii, împotriva oricărui zgomot strident care ar fi putut împiedica freamătul noii nașteri. Singurătatea îl învățase demult să tacă și M. simțea claritatea ideii sale în renunțarea la orice cuvânt. Cristalizarea continuă în mintea lui limpede și prinse contur de la o zi la alta.

Inginerul M. alese primăvara, asta pentru că atunci topirea zăpezilor se încheia. De sub mantaua albă zărea din nou frunzele toamnelor trecute, mustind de seve. Câteodată se vedeau chiar fire de iarbă, încă verzi, ca și cum zăpada le apărase de ger și îngheț. Sevele proaspete ale pământului îl făcură să aleagă primăvara pentru noua lui existenţă. Avea nevoie de eliberarea de frunzele putrezinde sub iernile grele. Le simțea parcă lipite pe trupul lui, așezate de mâini nevăzute, asemenea unor coji străine. Nu le mai putea îndura atingerea rece şi aproape ucigătoare, deși știa că în putreziciune pot sta ascunse, dormind, semințe noi, așteptându-și clipa trezirii.
Știa că n-are să-i fie uşor, dar mintea de inginer avea să plănuiască totul cu minuţiozitatea de care ştia că este în stare. Nu o iubea, minuţiozitatea asta, de aceea primăverile îl ameţeau. Oamenii din jurul lui, la fel de minuţioşi în ingineriile lor impecabile, păreau să nu simtă focul nou al primăverii. Continuau să pară că trăiesc, supuși reflexelor condiționate ale vieții, bine înscrise în timpul care le alcătuia viețile. Inginerul M. simțea chemări deosebite și se hotărâse să le urmeze, călăuzit de focul apelor năvalnice de primăvară, izbucnind primenitoare din adâncul pământului ca pentru a-l spăla. De spălare, ca o limpezire, avea nevoie mai mult ca orice altceva. De minuţiozitate şi precizie, de detalii scrise clipă de clipă pe coala cândva curată a propriei lui vieţi. Fără să-l fi întrebat nimeni nici odată nimic. Poate ar fi putut răspunde nu.

Vedea operaţiunea aceasta asupra existenţei lui ca pe cea mai mare evadare din închisoarea nedorită de el. A trăi şi atât. Fără sistem. Fără acte. Fără bani şi carte de credit, fără permis de conducere şi carnet de asigurări. Fără chip digital ori fotografic, nici diplome sau acte de stare civilă. Nici măcar un certificat de naştere sau de deces. Totuna, de altfel. 
Fără frică. Acum, aceasta nu ar mai fi avut nici un sens. 
Inginerul M. îşi recupera energiile, demult risipite prin tot felul de temeri străine. Luna trecută, a patruzecea lună februarie a vieții lui - alcătuită întotdeauna de alții - privise frici de tot felul cum se apropie şi încearcă să-i sugă viaţa, ca nişte vampiri demonici, alcătuiţi însă doar din mecanisme demontabile. Ascultase atent, singur și tăcut, o lună întreagă. Apoi, fricile, văzându-l drept, neclintit, chiar dacă numai un om, plecaseră singure în căutarea altor supuşi. Avusese ajutoare de mare preț: visele lui. Și dacă până atunci trăise numai cu impresia că i se pare, acum știa. Visele erau darurile îngerilor, mesaje venite din regiunile ființei lui despre care nu-i vorbise nimeni, nici odată.
. . .
Volumul poate fi citit întegral aici:

11 mai 2020

FEBRA (Din vol. „DEPARTE DE NOAPTE”, Ed. Eikon 2018)*

 E xistă întotdeauna un praf care acoperă totul, își spune privind telecomanda pe care s-a așezat praful și care îi scapă din mâini tocmai când o voce spune că „… la van Gogh linia se transformă într-o arcuire a luminii”; asta îl scoate din sărite și telecomanda căzută pe covorul prăfuit schimbă canalul cu unul de muzică rock. Praful uitării, acela este și a reușit în sfârșit să apese butonul off închizând ochii și oftând. Dincolo de pleoape i se perindă valuri de mov străbătute de fulgere galbene și el știe bine că va trebui să se ridice, să iasă în lumină și să se descarce de tensiunile pe care i le oferă cu generozitate televizorul. Bietul Vincent, se gândește Florian, a ajuns obiect de studiu pentru tot felul de ciudați, deși există o singură clipă a victoriei pentru fiecare, chiar dacă nu ești pe deplin conștient de ea. Lăsați-i lui Vincent misterul nedeslușit, ar rosti Florian. Aici și acum, o linguriță de zahăr (grav dăunător sănătății) după amara aromă a fumului fiecărei pipe ce i-a umplut gura. Și toate cele care se termină întotdeauna, nu spre a reîncepe, ci pur și simplu pentru a se termina. Gata, simplu, s-au terminat. Epuizare a resurselor, cum spun toți, de parcă resursele astea ar fi esențiale pentru ceea ce lui Florian i se pare a fi viața. Mult mai târziu i se vorbise despre zodiile de foc, atunci când se așteptase mai puțin, însă nimeni, dar absolut nimeni nu se gândise să facă vreo asociere între luna plină și temperatura corpului său pe vremea când avea doar trei ani și când crezuseră cu toții că este doar o răceală mai gravă. Nici mama, nici doctorul, nici sora medicală. Doar el fusese singurul care înțelesese asta, dar numai atunci când cineva foarte drag îi spusese că arde cu adevărat – „mă aprinzi”, îi spusese și el o îmbrățișase – și știuse din clipa aceea că temperatura corpului său e mai mare decât cea obișnuită cu câteva grade. Verificase asta de mai multe ori, cu diverse termometre, în ocazii din cele mai ciudate, inclusiv într-o iarnă când altora le-ar fi degerat degetele de frig. Punea asta pe seama sângelui său și a lunii, fără a mai căuta explicații suplimentare, deși n-ar fi fost sigur că la mijloc nu se află și vreo altă încurcătură – sau poate doar un tratament greșit – pe care o primise la vârsta de trei ani și acum trebuia să ducă după el urmarea asta ciudată. Știa că detaliul acesta era singurul care îl făcea să pară deosebit, dar nu mai avea nimic de întrebat. Puțini erau cei care îi cunoșteau particularitatea asta și, deși Florian le părea tuturor cunoscuților o făptură caldă, în el se ascundeau adevărate cioburi de gheață fierbinte, mult mai fierbinte decât temperatura normală a celor din jur.

Telefonul sună și Florian răspunde. Un număr ascuns pe ecran îi șoptește că e văzut și Florian, deși singur în casă, încearcă un vag sentiment de jenă. „Bine, și?” întreabă, dorind să închidă micul aparat cu numere în șapte zile de tăcere, doar pentru o singură săptămână pe lună. „Ești vizibil, totdeauna vizibil, să nu uiți asta nicio clipă”, îi răspunde numărul necunoscut cu o voce fără niciun accent, după care închide. Ei, și? își spune Florian nu fără o ușoară încruntare a sprâncenelor și asta îi amintește de ce se întâmplase doar cu o zi înainte, când se așezase câteva clipe pe banca din apropierea parcului, într-o oră plină de lumină, fără să se gândească la nimic. Se mulțumi să-și bucure trupul cu răcoarea vântului încă ușor al toamnei, privind pe rând copacii, castani bătrâni și aurii, cerul senin, păsările și iarba din spațiul verde, apoi clădirea teatrului, coloanele albe, intrarea cu patru trepte largi și lumina pe care afișele premierelor o reflectau spre el. Fotografii mari, colorate, anunțând spectacolele noii stagiuni. Nimic deosebit în lume, se gândise atunci, totul se desfășoară așa cum e rânduit. Se ridică de pe bancă, pășind spre trotuar, însă ceva îi vânturase liniștea și n-ar fi putut spune ce. O vagă senzație de lipsă, un gol care i se strecurase în creier în numai câteva minute. Lăsă să treacă totul pe panta binecunoscută a uitării, mergând alene spre casă.

Socoteli și cifre, necesare vieții lui dintotdeauna, îl preocupau în acele ore. De la o vreme nu mai avea aceeași ușurință în efectuarea unor banale operații matematice, deși se putea lăuda cu ceva timp în urmă – nu mult – că era destul de bun în ale matematicii, pe care o îndrăgise din tinerețe. Nu numai ca pe o știință a științelor, cât mai mult pentru blândețea tăcerilor ei, ajunse până la el de la Pitagora, pentru poezia ei la fel de minunată ca arta poetică, pentru puterea visului și a imaginației fără margini. De ce acum toate i se păreau atât de greoaie n-ar fi putut spune, însă aceste lapsusuri îl sâcâiau din ce în ce mai des și Florian se gândi că poate îi e afectată memoria; reflexele atât de obișnuite ale operațiilor de înmulțire de exemplu, fără să înțeleagă de ce tocmai tabla înmulțirii sau numele atâtor oameni nu mai aveau spontaneitate, în locul lor făcându-și loc la fel de des un sentiment al neputinței. Privind către cei din jur, ar fi putut cu ușurință vedea jocul negustoresc al lumii, planurile nerostite în cuvinte, cele gândite cu atât de multă abilitate încât conduceau în mod sigur spre reușită. Da, un joc al înmulțirii, al lăcomiei, al nesfârșitei înmulțiri. Florian nu părea să posede aceste reflexe ale inteligenței adaptative la situație, îi plăcea mai degrabă să se creadă un visător, poate chiar un poet. Un învins, ar fi spus învingătorii în ale afacerilor, un looser cum se spunea mai recent. Ei, și? Puțin îi păsa. Reușitele lor nu-l puteau păcăli. Doar altă manifestare a etern victorioasei lor inteligențe supuse banilor și spiritului de competiție, care pe el îl dezgusta pentru că fiecare voia locul întâi și victoria asupra concurenței. Florian înțelegea că a nu fi ca ei era egal cu a nu fi destul de inteligent, a nu avea un coeficient (acel absurd și matematic coeficient) IQ destul de măreț. Supuși cuminți ai unor străine inteligențe care lui nu-i erau de ajuns, știind că mai e ceva, că trebuie să mai fie ceva, ceva nelămurit, care putea arcui lumina asemenea unui nou vis. Și mai știa că nimănui nu-i păsa de temperatura mai ridicată a trupului său, ca și cum ăsta ar fi fost un semn de înfierbântare dobândită la vârsta de trei ani. Poate numai o dojană prea dură, poate un gest aspru sau un cuvânt rostit de cineva pe un ton pe care doar el îl înțelesese și a cărui teamă îi ridicase febra.

Nu dădea voie unor gânduri amare să-i întunece lumina curată a zilei, dar ceva lipsea, deși nu înțelegea bine ce. Pășea încet și reluă conștient tot ce văzuse. Teatrul, clădirea, spațiul verde, copacii și păsările reînviară în mintea lui și totuși nu înțelese ce anume nu se potrivea ordinii acelui timp. Trebuia să afle, să scape de musca asta care îi bâzâia enervantă prin gânduri. Se opri. Respiră aerul crud al toamnei timpurii și razele soarelui îi încălziră umerii, deși Florian n-ar fi avut nevoie de căldură din pricina afecțiunii sale. Se întoarse înapoi din drum, se așeză din nou pe aceeași  bancă, în același loc, văzând iar totul și observându-se atent. Nimic nu părea să se fi schimbat în cele câteva minute în jurul lui. Ceva nelămurit stăruia însă în aer și inima lui Florian dădu semne de neliniște. Roti privirile încet, peste iarbă și castani, peste stratul de flori, peste clădirea teatrului și treptele intrării. Ușile mari de sticlă: Florian zări acolo ceea ce trebuia să vadă și să înțeleagă. Oglinda lor clară îi arăta banca pe care stătea – singura bancă –, dar fără el. Era sigur, putea vedea limpede imaginea castanului din spatele băncii, stratul de pietriș pe care picioarele lui îl simțeau sub tălpi, dar trupul lui nu era în oglinda ușii teatrului. Devenit invizibil pentru reflexie, Florian zâmbi, gândindu-se că mintea îi joacă iar feste. Și totuși, nu se lăsă convins. Se ridică, se apropie de ușa mare de sticlă și încă nu se observă pe el. Pur și simplu, el nu exista în acea suprafață care se încăpățâna să arate numai decorul din jur. Se trezi că se privește atent, își văzu clar pantofii, hainele, mâinile și picioarele, cât se poate de reale. Numai ușa teatrului părea cu desăvârșire interzisă imaginii lui. S-ar fi dorit într-adevăr nevăzut pentru unii – poate chiar mai mulți, cei cu un IQ super-dezvoltat până la divinizare – dar devenea nevăzut pentru el. Plecă, păstrându-și uimirea în ridicătura sprâncenelor și dorind o adevărată oglindă, clară, nu înșelătoare, ca ușa de sticlă a acestui teatru al zilei. Ca și cum nu ar fi fost de ajuns, telefonul sună iar și aceeași voce cu număr necunoscut îi aduse aminte că este văzut. Toate astea i se întâmplaseră lui Florian în lumina aceleiași zile de ieri.

E uneori parcă prea multă speranță pentru a nu fi umbrită de îngrijorarea de pe urmă. Temeri și curaj ce se întrepătrund, o țesătură nedescifrată ca picturile lui Vincent, unde n-ar fi fost nimic de deslușit, ci doar de privit. Florian se gândește – la miez de noapte, însoțit de o insomnie – că lumina e doar un întuneric al îngerilor, fără a fi convins și asta pentru că fizica (mai cu seamă cea cuantică, foarte la modă acum) nu spune nimic despre îngeri. El, Florian, cuprins totdeauna de febră, simte o mare milă pentru acești bieți fizicieni care nu știu nimic precis – adică precis nu știu – despre existența îngerilor, cu toate că el ar putea pune asta pe seama afecțiunii lui sau chiar a aceluiași cunoscut coeficient scăzut. (Vincent – îi spune așa pentru prietenia ce-i leagă dincolo de timp – i s-a părut totdeauna un înger coborât într-un om și Florian știe că multe făpturi  cerești sunt închise în oameni.)  De  fapt,  nu  l-au măsurat niciodată, așa cum nu-i măsuraseră nici măcar temperatura. Florian vede în asta doar un alt semn al universalei indiferențe la care viața îl supusese, poate fără a-și mai aduce aminte nimic, întocmai ca la trei ani. Care vârstă e potrivită înțelegerii, care victoriei, care uitării, sunt întrebări în brațele cărora Florian se lasă cuprins poate din pricina febrei. Și telefonul sunând la ore precise, pentru a-i aminti că este văzut, nu însă și în oglinda ușilor de la teatru. Florian s-ar dori legănat de un cântec. Lipsa lui, aceeași ca lipsa unei mame, îl doare. Ei, și? Sunt miliarde de dureri pe lume, oceane de lacrimi nevăzute, nereflectate în ușile teatrului lumii. Nu poate sta la fel de liniștit ca după rostirea unei rugăciuni înainte de culcare, deși îi e tare dor de o asemenea stare, întotdeauna rotundă ca o rază de lumină arcuită. Nu poate accepta lupta, victoria, concurența și monstrul acesta înspăimântător al banilor. Sau, poate dimpotrivă, un alt înger, cine ar putea ști. Florian înțelege, în ciuda coeficientului IQ pe cale de dizolvare în unitate, că poți cunoaște bine un om văzându-l ce face când nu are bani și când are, de parcă asta ar fi o încercare ușor – sau greu – de trecut, de cădere a măștilor și chiar de părăsire a scenei. E de neconceput un teatru fără măști, o știe.

Și, atunci, toate începură deodată să se grăbească în viața lui, chiar dacă nu vorbise despre astea cu nimeni, nici cu Adrian, nici cu altcineva, pentru că i se părea încă jenant și telefonul îi aduse o veste de la notar. Cineva îi lăsa o moștenire, un unchi din partea mamei (plecat cu mulți ani în urmă în America) pe care doar la trei ani parcă îl văzuse pentru prima oară cu adevărat. Singur urmaș și supus acum noii neliniști, nu se putu împiedica să facă o legătură între vocea care-i spunea de mult timp că e văzut și transferul acesta de bogăție ivit pe neașteptate. Unchiul, profesorul de muzică pe care niciodată nu-l înțelesese doar pentru că era prea tânăr – vioara care lui i se părea magică – și atunci el se ocupa mai mult de matematică decât de armonii și solfegii. Unchiul îi spusese cu tristețe că este afon, că niciodată nu va putea cânta, deși Florian făcuse din clipa aceea o adevărată pasiune pentru muzică, înverșunându-se cu furia adolescenței să asculte ore întregi discuri de muzică simfonică și nu numai. Mai târziu, furia celor din jur, a soției de care se despărțise și a celorlalți îl făcu să se oprească, alegând nu fuga, ci izolarea și o pereche de căști împotriva răcnetelor și a deranjului provocat. Și totuși, unchiul avusese dreptate, Florian nu cântase niciodată. Acum moștenirea asta nu-i aducea decât o grijă în plus și amintirile unor ecuații complicate pe care le deslușise într-o împletire de Bach și Euler pe care nu și-o revendica. Știa bine că nu i-ar fi păsat nimănui. Numai Adrian părea să-i fi ghicit taina. Din prietenie sau dintr-un respect al intimității îl privea cu o fraternitate de care acum îi era foarte dor. „Ce naiba, acum ești un adult”, i-ar fi spus Adrian, deși el nu era atât de sigur de asta. Celălalt dispăruse pe alte căi și Florian nu putea decât să reprimească uimit moștenirea unui trecut care-l cuprindea în el pe unchiul din America, orga lui Bach, valuri de lumină arcuită și totul se scufunda într-o noapte cu stele mari, rotunde și galbene. Ceva se lăsa parcă pierdut pentru Florian, risipit ca o imagine care se ascunde într-o ceață deasă fără a fi întunecată, Vincent era vizitat de un înger și atunci temperatura trupului său creștea peste măsură, făcându-l aproape să ardă. Reușea în acele clipe să curbeze lumina, oricât de mult și-ar fi dorit fizicienii același lucru.

Părea cu totul surprinzător, dar în dimineața unei zile Florian se trezi înghețat. Caloriferul tăcea, deși era mijlocul iernii, însă el simți deodată că mintea i s-a vindecat de lapsusuri. Își putu aminti întregi tabele algebrice, ecuații complicate și alte calcule, formulele geometriei care îi fusese atât de dragă, chiar cuvintele uitate ale unor limbi străine. Și totuși tremura de frig, în așa fel încât strănuturile îl convinseră să își măsoare temperatura. Era la fel ca de obicei, constantă ca o constantă universală. Nu avea motive de îngrijorare, deși revenirea bruscă a memoriei putea fi un motiv serios, care i-ar fi reașezat coeficientul IQ (același blestemat de coeficient, măsura unică a unor ființe ce nu pot fi măsurate în niciun chip) pe noi trepte valorice. Florian își spuse că nu e decât o altă stare provizorie, oricât de bine ar fi știut că toate se termină cumva, câteodată definitiv. Frigul nu-i putea schimba însă temperatura reacțiilor interioare, deși simțea că în el se petrece ceva, lipsit cum era de o reflexie în oglinzi. Ei, și? Lupta lor va continua, desigur, în vreme ce temperatura lui rămânea aceeași, ca și cunoașterea reamintită a formulelor, așteptând ora vocii exacte care să-i spună din nou că e văzut și asta numai din cauză că nu închisese telefonul în șapte zile de tăcere.

Notarul îl puse deodată în posesia unui cont plin de bani și din ziua aceea Florian nu mai primi telefonul care-l anunța că este văzut. Nici alt telefon, nici alte propuneri sau întâmplări deosebite nu-i mai asaltară viața, astfel că timpul i se dilată peste normal, asemenea temperaturii lui. Putea trăi liniștit, putea călători sau chiar scrie, așa cum la fel de bine își putea cumpăra un Vincent veritabil doar pentru el, pentru că unchiul îi lăsase o adevărată avere preschimbată în bani universali. La ce bun? Ar fi văduvit atâtea priviri de bucuria unei lumini curbate într-o ardere fără sfârșit prin mâinile unui înger. Florian nu-și mai zări imaginea în oglindă și toată comoara unchiului părea să fie un fel de plată pentru această stranie tranzacție, perfectată pe neștiute, într-o lumină invizibilă, pe care Florian nu o percepea, la fel cum nu-și mai putea zări reflexia proprie. Îi revenise agilitatea mentală ca și cum ar fi urmat un tratament miraculos, cu toate că temperatura lui se păstra la fel de constant ridicată cu câteva grade.

Aprinse mai întâi pipa și abia apoi doctorul îi întinse foaia de hârtie cu rezultatele analizelor. Nu-l deranja fumul albăstrui, cu atât mai mult cu cât era unul din cele mai scumpe și aromate, pentru că de acum Florian își putea permite un asemenea lux, fără să uite resturile de țigări pe care le reciclase ani lungi în lulea.
Fumul se ridică prin razele soarelui din cabinet, doctorul îi vorbește cu o voce la fel de îndepărtată ca aceea din telefon, Florian nu-l aude și are senzația clară a unei neîntrerupte căderi. Totul e fum, totul urcă și se dizolvă, nimic nu stă în loc, nici teatrul, nici doctorul – de  ce  se va fi dus la doctor n-ar putea spune – nici viața îngerilor coborâți câteodată în oameni. Doctore, eu nu mă mai văd în oglinzi, i-ar spune și nu izbutește să scoată niciun cuvânt, în timp ce doctorul își rostește diagnosticul încă neclar, pentru că analizele lui sunt normale, sângele pe care i l-au recoltat nu are nimic special în compoziția lui și desigur că temperatura nu i-au măsurat-o, ba, dimpotrivă, au pus eprubeta (care conținea doar fragmente din Florian, cu toate ecuațiile, simfoniile, cu toate luminile curbate ale lui Vincent) în frigider. Ca și cum ar fi fost cuprins de o reacție chimică necunoscută, de o substanță diferită, culoarea rubinie a sângelui său îl uimise, luând forma lichidă a emisferei de la capătul închis al eprubetei, ecuația acelei sfere înjumătățite o cunoștea bine și atunci se simțise liniștit și chiar asistenta îl asigurase că nu i se poate întâmpla nimic. Lui Florian i se păruse apoi că ceva îl părăsește, o ființă pe care o adăpostise fără a ști în adâncul lui, care ar fi putut să cânte oricând, dar el n-o lăsase, poate nici măcar n-o ascultase destul și știu că aceea este imaginea lui în oglindă, care murea odată cu fiecare picătură de sânge scursă în eprubetă și care strigase atât de mult timp și atât de tare dinăuntrul lui. Strigase înainte ca toate astea să se fi întâmplat, când imaginea lui prinsese să se dizolve fără ca el să fi înțeles. Tutunul nou nu-i mai cere obișnuita linguriță de zahăr, are alt gust, gustul unei bogății moștenite, poate meritate și pe care Florian nu știe s-o folosească din pricina coeficientului său personal, mereu necunoscut celorlalți. Va lăsa totul fiului și doctorilor, măcar ei pot face și altceva decât să-și caute imaginea definitiv decedată sau poate născută prea târziu. Știe că imaginea aceea nu e numai o umbră, că a fost vie odată cu el și că visul unei morți uitate atâta timp – al copilăriei, al tinereții și al unei lumini arcuite de un om pe nume Vincent – trăiește în memoria lui o trezire dintr-un somn adânc. Fumul albastru se ridică între el și doctor, în lumina clară din cabinetul alb, purtându-l dincolo de orice frig în aromele uitate ale febrei.
* Volumul poate fi procurat de aici:

sau de aici:

sau de aici: