16 ianuarie 2021

O PASĂRE NEAGRĂ

        Niciun gând nu există doar prin  sine, ci poate numai într-un creier care funcționează după legi neștiute, câteodată impecabil, dar totdeauna supus nemilei timpului său biologic. Chiar când inima n-ar mai putea face altceva decât să se oprească, chiar când nici o haină nu mai ține de cald în frigul veșniciei (deși e poate doar o problemă de uzură sau de nepotrivire), în ciuda atâtor nenumărate străluciri, când orice pas devine zadarnic într-un nicăieri ce se întinde pretutindeni, atunci trece încă o dată, cântând sclipitor din ochi și din cuvinte, o pasăre neagră, stingând toate stelele. Apoi, o nesfârșită beznă îmi ucide privirile care zăreau fluturii trecători ai cuvintelor zburdându-și culorile de vis în razele soarelui. Pasărea neagră își ascultă acum singură cântecul. Nu, nu e o lebădă, dar cântecul ei are mirosul unui sânge violet și răcit de bătrânețe. Nimeni n-o mai poate vedea în afară de ochii mei de pisică. Nici o respirație nu mai e cu putință, aerul ei e prea tare pentru plămânii obișnuiți cu respirațiile cuvintelor pe aripi de fluture (oare se numeau cândva culori?) sau doar cu excese de răbdare și tutun. Pasărea neagră se confundă ușor cu noaptea și câteodată cu nimicul sau moartea. Stând față în față cu cântul ei, nu te mai poți imagina decât plutind, dorind să-ți fii propria scufundare în apele calde ale unui alt timp, nu în acesta în care ești constrâns a duce cu tine o singură moarte și aceea oricând posibilă. Nici o hrană nu-mi mai oferă caloriile necesare, niciun pahar de alcool nu-mi mai e dezinfectantul necesar, dar nesigur, al unei îmbolnăvite uitări; e ca și cum nimeni nu m-ar fi învățat niciodată să trăiesc și să mă bucur, ca și cum acel cineva m-ar fi convins doar să fug neîncetat spre această învățătură, ca spre o singură și neștiută odihnă, spre un repaus inexistent al veșnicei călduri. Uneori, pasărea se așază pe o coardă a viorii unui zeu numai de ea cunoscut și atunci coarda aceea se rupe și plesnește tot cerul cu scântei, într-un trăsnet care nu poate fi nici măcar visat. Durează o clipă ce are mărimea veșniciei, în timp ce cântecul ei se face auzit ca un hohot imens și lugubru care nu mă mai sperie ca la început. (Care început, unde, când?) Pasărea neagră știe că doar fiind ascultată își pierde puterile și că nu e atotputernică, așa cum a lăsat-o să creadă zeul ei, ci doar că este cu totul singură și trebuie să se supună unui gând ce țâșnește din mine ca o repetiție – câteodată ca un răspuns al nesfârșitei desăvârșiri – necesară unei evadări din iluzie și vise. (O, da, în întunericul de acolo au zidit castele mici pentru uriași și castele mărețe pentru pitici, dar nu e nimeni vinovat că lumina lipsește.) Știu atât de bine că pasărea neagră nu face altceva decât să își caute lutul de care e lipsită, că tot cântul ei este doar unul al dorului, al tânjirii după un pământ care să-i fie mamă. Adulmecă lacom sângele violet și răcit de timpul prea lung al așteptării, îmi îngheață picioarele și face în așa fel încât părul și dinții mei cad, dar cântecul păsării negre îmi lăcrimează în ochi ca o vrajă - la fel ca și muzica lui Bach - și înțeleg că sunt mai viu decât ea, pasărea unei muzici nepământene, care naște o făptură nouă din încrucișarea cu gândul meu. Poate o făptură cu adevărat nemuritoare, pentru că pasărea neagră e de natură feminină în timp ce eu m-am știut dintotdeauna a fi un bărbat. În clipele în care aud cântecul ei și cuvintele dansează ca sub o ciudată magie, de pe oasele mele - semănând cu clopote fragile de sticlă - carnea pare că se scurge fără putință de întoarcere în trupul cu care mă obișnuisem atât de bine să trăiesc împreună. E doar felul păsării negre de a mă face părtaș zeului ei, pe care nu-l cunoscusem până atunci, dar pe care îl căutasem pesemne demult. Ar vrea să fie înspăimântătoare, poate chiar este cu ceilalți, dar nu știe că eu duc înainte pedeapsa vederii în întuneric cu ochii mei ca de pisică (hrănisem un pisoi și el mi-a dăruit această magică mulțumire) și atunci cântul ei devine o singură și sinceră spovedanie pe care doar eu o pot asculta. Și stelele își reiau strălucirile în același gând care n-ar fi putut exista doar prin sine. Eu sunt însă acum altul; tot ce mai rămâne din mine sunt doar resturi risipite prin haosul unui dezechilibru cosmic, dar fiecare din ele mă poartă, înfrățit, îngemănat cu acest cânt al cărnii desprinse de oase și al sângelui violet. Ai trăit și pentru a fi trăit îți e datoare o moarte, pare să-mi șoptească pasărea neagră, dar eu nu mai aud în culorile cerului decât țipătul unor cuvinte fără sens – poate la fel sunt aripile de fluturi, deși pe când eram copil mi-au spus că ele servesc pentru zbor. A trebuit să merg, să ajung la starea deplină a ascultării și a vederii pentru a înțelege cum un strigăt, oricât de nemărginit ar fi, se fărâmițează în imensitatea unui cer nesfârșit, fără capăt, împreună cu strigătele miilor de suflete suferind de foame, de frig, de boli sau ucidere lentă într-o singură secundă a acestei planete, unde se întâmplă foarte rar să apară, într-un gând și un ochi, o pasăre neagră a unui alt Dumnezeu. Dar asta nu înseamnă că strigătul nu există deloc; fragmentele vocii lui sunt strălucitoare precum coada unei comete și trupul meu a devenit dintr-o dată numai cenușa unei nebunii de o clipă.

În vuietul aripilor păsării, al cântului ei, cuvintele se sfârșesc și fluturii lor își pierd cu desăvârșire culorile curate, iar eu mă întreb în continuare la fel de nedumerit cine sunt sau ce aș putea să devin. Cred că n-am să știu niciodată altceva decât această neîntreruptă fărâmițare a nimicului în el însuși. (2014)

14 ianuarie 2021

SERI OBOSITE

Uneori, noaptea, cântă la chitară, mai ales când la fereastra ei se trage perdeaua roșie, ca un semn că el trebuie să rămână departe. Atunci, cântecele lui sunt triste, altfel decât în serile când perdeaua ei se arată a fi albă, semnul mult așteptat al venirii lui în camera ei de somn. Nu au decât câteva ore pentru a fi împreună, ea e căsătorită și taina lor trebuie păstrată secretă în vreme ce cântul chitarei lui, o tristă baladă a lunii, va fi cândva, peste ani, un balsam pentru nostalgiile altora. Soțul, cavaler al armatei regelui, e adesea plecat și în acele nopți dragostea lor se întâmplă doar în lumina reginei nopții. Cântecele chitarei lui se fac auzite de obicei în întuneric și sunt fără cuvinte. Nu știe nimeni – nici nu se întreabă - cine descântă atât de trist corzile instrumentului pe care el îl asemuiește trupului ei mlădios, având atunci, în timp ce cântă, strania impresie că pe ea o ține îmbrățișată lângă inimă și că ei îi face sufletul să palpite de dragoste. S-au obișnuit astfel, în taina nopților și a semnelor înțelese de ei doar prin culoarea perdelelor. Cândva, într-un timp pe care încă nu-l cunoaște, știu amândoi că se vor întâlni pe alte căi, așa cum doar sufletele unite printr-o dragoste nemuritoare se pot întâlni și chipurile lor vor fi atunci asprite de vremi aspre. E singura lor speranță, dar simt că în felul acesta nemărturisit nici unul din ei nu se mai teme de moarte, socotind-o doar o poartă prin care au puterea de a trece împreună spre un alt început. Ca alt Romeo și ca o altă Julietă cărora nu li se opun rudele, ci doar căsătoria pe care ea a fost obligată s-o accepte, singura cale de a păstra pacea într-o țară a altor vremi.

Ce prostie, se gândește, fumând țigara aceleiași seri, așteptând trecerea acestor cuvinte, ca un lung cortegiu nepăsător și tăcut în fața timpului. Apus colorat în violet și stele începând să răsară în umbra unui soare ce se stinge. Luceafăr prevestind noul răsărit. Liniște, uneori un acord de pian și multe amintiri încercând să umple un gol. Cuminți stau bătrânii și își amintesc totul în afară de uimirea copiilor. Doar bile colorate într-o urnă funerară, acoperite bine cu un capac, pe care cineva o clatină din când în când și bilele se amestecă după reguli care pot părea întâmplătoare, răscolind același trecut, mereu și mereu în aceste seri, care par surori gemene, multiplicate iar și iar. Nu, nu știe de ce nu se încheie ostenelile astea, așa cum nu știe cine clatină urna acestei cenuși însuflețite. Până când va obosi și mâna aceasta, poate mâna unui destin alcătuit după reguli care par să fie la fel de întâmplătoare, deși știe bine că nu este deloc așa, așteptând întunericul care devine mai întunecat pe măsura trecerii prin apele acestui fluviu numit de toată lumea timp. Câtă inutilitate și câtă amărăciune trebuie plătită, mai cu seamă de ce, ca și cum totul nu ar fi decât o nesfârșită și universală negustorie, o balanță contabilă de plăți și încasări pe care cu toții le-ar putea denumi mult mai simplu, consecințe, urmări și ei toți știu asta, dar acceptă jocul acesta închis în urne, hazardul unor bile cu numere de loterie. Câștigătoare sau nu, după cât de mult poate mușca fiecare din acest aluat invizibil numit noroc.

Ce tâmpenie, se gândește și aude în urechi vuietul adânc al pământului ce parcă se revoltă ori de câte ori se gândește la toate astea, deși nici el nu e sigur dacă e bine să se gândească în loc să simtă pacea acestei seri obosite de viață, de tortura zilnică a reflexelor condiționate și la fel de zadarnice. Îi este greu să accepte că nu se poate desprinde din strânsoarea brațului puternic al timpului, așa cum l-au învățat să-l simtă și nopțile, și oamenii, și zilele cu programe atât de asemănătoare între ele. Zgomotul stelelor ce sclipesc și fumul pe care îl scoate liniștită țigara sunt singurele certitudini ale clipei care se dilată, oricât de bine ar ști că e la fel de fixă în durata ceasornicului de-aproape. În căușul fiecărei clipe stau de veghe alte mii de clipe, ascunse în aceeași sferă multiplă prin care el poate călători nestingherit; imaginile par să izvorască din întuneric și nu poate decât să le simtă umplându-i mai întâi inima și apoi mintea. Perdele albe de vreme par că i se scurg printre priviri și întunericul le face parcă mai luminoase, deși e noapte, deși știe că e foarte aproape de vis, de același vis ce i se ascunde în adâncul ființei, mult mai puternic decât orice alt gând. Un cavaler cu cal și sabie și un menestrel ce cântă din chitară un cântec trist, așteptând sub o fereastră luminată de lună. Cuvintele unei îndepărtate limbi se schimbă într-un șir nesfârșit de broaște țestoase care trec, trec mereu nepăsătoare și fără nume, fiecare purtând pe carapace semnul clipei. Sunt făpturile care-i arată încercarea fără sfârșit de a înfrânge un timp, acest timp al mașinilor de mare viteză, toate foarte nervoase. Copacul drept, scara până la iatacul domniței, înflorit pentru totdeauna doar pentru ei, va fi fost demult retezat, tăiat de crudele săbii; sâmburii lui dau roade chiar și acum, în alte locuri ale înfloririi, ca un semn de neuitare al pașilor grăbiți către nopțile perdelelor albe. Clipe clare și atât de vii încât îi strâng inima într-un inel pe care degetul ei nu-l va purta niciodată; ea este și va fi veșnic a altuia pentru pacea timpului unei țări.

Ce iluzie, își va spune peste câteva miliarde de clipe gândindu-se la toate astea.  Mușcături ticăind prin venele bătrânilor care au uitat totul – mai puțin uimirea copiilor - și atât. Înăuntru, în urnă, e întuneric și bilele sunt zdruncinate de cel nevăzut, sunt agitate la fel ca păsările ce se rotesc la apus, gata de noapte. Hrana tuturor zilelor și hrana tuturor, trecând prin stomacul imens al acestei urne; resturile sunt de cenușă, mici sfere de zgură a timpului pe care îl ronțăie ceasul de la mâna lui, acest obiect mecanic și neobosit, imposibil de oprit; nimeni nu știe cât de rotunde și fără colțuri îi sunt amintirile ce se rostogolesc prin el după voia altcuiva, veșnic părându-i necunoscut. Tăcere și rumoare îngemănate sunt valurile acestui torent, grele și lungi ca serile obosite și frigul, în zile în care toate cele pe care ochii tăi le văd  - trebuie să le vadă - sunt nechemate de nici un dor, împotriviri ce îți stau în cale, zgomote ce ți se par zadarnice.

Undeva în oraș se aude o chitară; cântul ei e cumplit de trist, făcându-l să tresară ca prin vis, la fel ca bătrânii cuminți care izbutesc să uite totul. O perdea roșie la o fereastră i se furișează în urna cu amintiri, apoi nopți după nopți împlinite de o iubire care acum îi pare mult prea fragilă ca să mai poată crede că ar fi fost adevărată. Își dorește să nu se mai trezească, simțind că aceasta e singura cale de a o întâlni iar, lăsând departe semnalele perdelelor colorate, liberi de orice căsătorie plănuită de figuri străine și reci ca niște statui de ceară, cu priviri fixe și împietrite, pentru o iluzorie pace a unui regat. Numai acolo, pe câmpul cailor liberi, primăverile lor sunt fără sfârșit, numai acolo chipurile nu le mai sunt aspre și așteaptă să se deschidă porțile înaltelor ierbi, prin care au trecut o singură dată împreună, când le-au retezat copacul, lui cu o lovitură de pumnal și ei cu o picătură de otravă. Locuind pe tărâmul în care gândurile nu pot dispărea, fiindu-i ursit să dea mereu piept cu ele, tocmai de aceea simte nevoia – din ce în ce mai adâncă această nevoie, această sete – să aibă totdeauna grijă de gânduri, pentru ca ele să nu se piardă niciodată, oricât ar părea de uimitoare, de stranii și tainice. Distanța e doar o pedeapsă care le desparte visul în jumătăți care acum nu se mai pot recunoaște, știind numai că le e sortită trecerea prin perdelele acestor mii de gânduri ce le zădărnicesc întâlnirea, un fel de inchiziție stelară care îi face să-și ducă mai departe prin timp o nevindecată rană a lipsei. Perdele nu albe, ci întunecate de rutina unor zile părând fără sfârșit, ca un cerc închis, când doar același cântec molatec al chitarei îi poate uni prin tenebrele nopților fără uitare, numărându-le cu o adâncă siguranță îngemănată, lipsiți de ei înșiși, necunoscându-se, dar știind cu toate astea că nopțile despărțirii se vor fi sfârșit curând, chiar cu prețul – din nou prețul – trecerii prin alte porți ale vieții. Învață o meserie pentru care nu există nici o școală și înțelege cât de necesară le este tuturor, nu numai lui, ca și cum toate aceste gânduri i-ar fi un fel de viață de rezervă. Poate abia atunci toată piesa – comèdia potrivnică a lumii – s-ar putea schimba chiar și numai în măsura în care a aflat că e alcătuit, că se alcătuiește din propriile gânduri, acelea pe care trebuie să le hrănești cu viața și cu dragostea ta, așteptând ca ei doi să alerge ca niște cai sălbatici pe o câmpie verde și lină, cai liberi de uitare și despărțiri. Serile obosite îl conving cât e de lung drumul până la schimbarea gândului într-un vis viu, adevărat și la fel de natural ca iarba și caii. Aceste medievale muzee modernizate prea brusc, pe care nimeni nu i le poate confisca, aceste câmpii cu iarbă nehrănită de sângele bătăliilor și tunsă totdeauna prea scurt, preschimbate permanent în banale și gălăgioase terenuri de fotbal.

Între timp s-a întunecat și bătrânii au adormit, au uitat, păstrând numai răgazul unei tăceri adânci în întunericul unui vis. Acolo, departe de zile și nopți, înaintea lor se deschide poarta înaltelor ierbi.

12 ianuarie 2021

ECOU ÎN ROȘU / ECHO IN RED

 

Ulei pe carton pânzat, 40 x 30 cm

ÎNTUNECĂRI (4)

Vezi? Acestea sunt secundele vieții mele. Acestea sunt imaginile ce îmi îmbogățesc privirile și acestea sunt cuvintele care îmi alcătuiesc gândurile, la fel cum mâinile mele sunt cele ce alcătuiesc gesturile mele. Alcătuirile acestea ale secundelor sunt întoarceri ale timpului către sine prin făptura mea, prin ochi, mâini, gândire. Înflorire și ofilire, uitare și amintiri (cui oare necesare?) trecând prin aceste secunde flămânde. N-ar putea să trăiască fără mine, știu; fără gând, fără cuvânt, fără gest, secundele ar înceta să mai fie. Ceasul ar deveni astfel o goală născocire zadarnică și tocmai din pricina aceasta atât de înrobitoare. Poate că timpul nu este decât un foc, mai domol ori mai violent, devorând totul și veșnic flămând. Așa cum eu simt o nesfârșită foame de albastru.

Vezi? Acestea sunt gesturile mele, urmări ale gândului și cuvintelor mele. Călătoare prin mine ca și secundele vieții mele, alcătuind minute, ore, zile, ani. Un lichid curgător în formă omenească sub pecetea unei taine care se descifrează fără încetare, fără repaus și odihnă. Un fel de neuitare, însoțind impresia că moartea n-ar fi decât o ultimă ieșire din privirile celor apropiați.

Vezi? Acestea sunt mâinile mele, alcătuind forme pline de substanțele gândului, cuvântului și gestului, fiecare respirându-și secundele vieții.

O cale ce pare a fi dreaptă, dar despre care știu foarte bine că este rotundă. (Sfârșit)

11 ianuarie 2021

ÎNTUNECĂRI (3)

    Știu că voi ajunge, în ziua care e sortită acestui lucru, înaintea porților care până atunci îmi vor fi fost închise, bine zăvorâte cu lanțuri și lacăte. Știu că a trebuit să merg mult, apoi să mă opresc iar, străduindu-mă din când în când să privesc tărâmul tăcerilor fără timp ce se întinde dincolo. Mai totdeauna după aceste mici opriri mă simt întărit de puteri pe care nu le cred din lumea aceasta, așa cum o văd în fiecare rotire a ei odată cu orice nou răsărit. Multă vreme nu mi-a păsat prea mult de lucrul acesta, dar acum, pe măsură ce mă simt din ce în ce mai bătrân, văd din ce în ce mai des porțile. Se deschid puțin câte puțin și odată cu fiecare lărgire a orizontului pe care îl întrezăresc sunt, paradoxal, mai puternic și mai liniștit. Cred că e cineva care lasă lanțurile din ce în ce mai slab strânse peste cele două porți și mie nu mi-a păsat niciodată de paznicul lor; cred că face treaba asta în timpul nopților când eu dorm și visez că se apropie ziua când porțile îmi vor fi larg deschise înainte și voi putea păși liber - și pe cât de liber pe atât de singur - dincolo de ele. Dacă în clipa aceea aș privi în urmă nu aș vedea decât o lume în care n-am făcut nimic altceva decât să mă străduiesc a ajunge la aceste porți deschise. Drumul are la un capăt o naștere și la celălalt sosirea aici; nimic din timpul petrecut printre dureri, bucurii, creștere și descreștere, lacrimi sau zâmbet, nu mai are acum importanță, toate sunt doar o clipă care mie mi se pare că adună în durata ei ani lungi. Micile opriri, când zăream tărâmul tăcerilor fără timp doar prin întredeschiderea îngustă a porților, îmi pare că au fost adevărate cupe cu apă vie. Știu că fără ele drumul mi-ar fi fost frânt prea brusc, fără puterea străduinței de a deschide, cu răbdarea îndurătoare a tot și toate, strânsorile lanțurilor în așteptarea deschiderii, a căderii zăvoarelor. Răbdarea: o cheie a porților pe care nu știam că o am. Un cântec mi-a însoțit cuminte fiecare cădere, pentru că un cântec doar pentru asta trăiește înainte de a fi uitat, deși vor fi întotdeauna făpturi dăruite cu harul de a scrie cântece despre această nesfârșită și nepieritoare frumusețe. Și atunci, cu oarecare nedumerire mă întreb: nu am fost eu oare fericit, chiar fără a ști, când cântecele îmi alinau amărăciunile? Cred că frumusețea este o altă cheie, alături de răbdare, a porților ce se deschid cu puterea forței centrifuge a vieții. (Cafeaua: deși e întunecată, îmi limpezește mintea și izbutesc să fac o mulțime de treburi. Poate eu nu știu cât e de folositoare, dar cafeaua asta e un semn pentru inimă; de acolo vin impulsurile – uneori dureroase – de a făptui ceva. Semne: porți întredeschise; culorile din ochii penelor de păun; libertatea unor mari distanțe; a plânge în timpul dușului, ca un pește care bea apă. Nu, nu mă mai simt ascuns ca o scânteie într-un foc de artificii, nici ca o lacrimă în picăturile ploii, însă am senzația că sunt a treia față a unei monede sau al cincilea punct cardinal. Dimineața de are azi un parfum vag de dulce nebunie frumoasă, care îmi face ochii strălucitori. E poate de vină cântecul ce mă înlăcrimează prea devreme. Pentru un Robinson, singurătatea e martorul tăcut înaintea căruia se poate juca orice rol.)

Nu, nu sunt regele nici unui regat și nici sclavul vreunui stăpân. Acestea sunt limitele libertății mele, dincolo de porțile de piatră ce mi se deschid înainte. (Va urma)

10 ianuarie 2021

ÎNTUNECĂRI (2)

De ce mi se pare că taci? Vezi?

Domnul iubirii are sfetnici ai urii.

Domnul adevărului e slujit doar de mincinoși.

Domnul păcii e bine apărat de războinici soldați.

Și toți aceștia sunt unul, uitat de memorii.

Domnul știe și uneori mi se pare că tace, alteori că plânge, dar numai când își îngăduie să nu fie văzut de nimeni, adică atunci când e cu desăvârșire singur.

Pentru fiecare se află un drum. Mie mi-a fost hărăzită o rătăcire.

Ar vrea să fugă de ei, să nu-i știe nimeni măștile înlăcrimate, dar nu mai e cu putință pe tărâmul acela, pe unde rătăcim împreună demult. Nu-mi mulțumește niciodată că nu e singur, poate nici nu îmi simte brațul conducându-i încet,  nevăzut, pașii prin care văd și aflu.

Acolo unde ajung e un fel de plutire: nu mai există noroc sau ghinion, pierderi sau câștig, victorii sau înfrângeri. Poate asta cred eu, așa cum ei, sfetnicii, slujitorii și soldații, cred în existența acestor stări de fapt.

Uitat în indiferențe, ajung la capăt de tăcere. Zadarnice sunt urmele pe care le doream a fi punți, toate s-au prăbușit și de acolo, de sus, mă privește un ochi cenușiu, un ochi de piatră.

Ajung nu la cer, cum credeam naiv și neștiutor în ale slujitorilor, ale sfetnicilor și ale soldaților, ci la maica Pământ. Port tăcerea ei blândă fără nici o durere, înțelegând nerostitele ei taine. Și aici, orice umbră de teamă – atât de bine învățată de la ei - că după viață totul ar putea fi întuneric se destramă: întunericul maicii e o doar o deosebită lumină. Acolo nimeni nu îmi vede apropierile din ce în ce mai dese și pare că nimeni nu înțelege cum așteptările care dilată timpul îmi dau puterea de a-l face să ajungă la mărimea unui punct.

Frumusețea se topește în jurul meu ca zăpada. Picurii ei curg printre lespezi, părând lacrimi la fel de cenușii ca ochiul de piatră, oricât îmi spun eu că nu e adevărat. Filmul e plin de culori, chiar dacă pentru rătăcirea mea devine alb-negru, cenușiu și trist; fumul imaginilor lui se poate risipi oricând într-o suflare de vânt.

Ești  dulce,  îmi spune amărăciunea, gustându-mă complet și total, savurându-mă cu rare înghițituri, ca pe un desert multă vreme așteptat după ospățul indiferenței.

Părăsit-am cuvintele. Aripile lor sunt frânte de răzbunări străine, sălbatice și dureroase, care apasă pe umerii mei. Urmele se ascund într-o cărare ocolitoare iar și iar în jurul unui centru demult uitat. Durerile sunt căutate, simțite ca și cum ar fi fost necesare, dar nu. Doar aspre ca o normalitate înșelătoare, descoperită în rătăcire.

Părăsit sunt, ca o piatră de care nimeni nu se va mai poticni pe drum.

Nu sunt sărbători pe aceste tărâmuri, nu le îngăduie ochiul acesta cenușiu, așa cum tot el, cu poruncă, nu lasă vederilor nici o stea. Odată, pe alte tărâmuri, stelele erau raze de iubire, de adevăr și pace.

Sfetnicii, slujitorii și soldații le-au rezervat unui singur genunchi regesc.

Lui trebuie să-i mulțumesc că îmi face favoarea de a-mi strivi grumazul.

Biet rege, tu nu știi ce bucurii și ce fericire îmi dăruie rătăcirea, nu drumul. Ochiul tău cenușiu nu va putea săruta niciodată blândele palme ale pământului-mamă. Trebuie că ești foarte trist din pricina asta, pe care nu o știe nimeni mai bine ca mine. De aceea ești asupritorul culorilor și al cuvintelor și izbutești doar să fii cenușiu și fals ca un scrum fără ardere.

Caută-ți omul și Domnul, rege. E păcat să trăiești fără să-i găsești. (Va urma)

09 ianuarie 2021

ÎNTUNECĂRI (1)

Apropie-te, noapte, învelește-mă în veșmântul tău de întuneric și fă în așa fel încât eu să nu mai apar înaintea nici unei priviri, să evadez din vederi, să mă întunec odată cu tine.

Lumina mea nu mai are putere. Am obosit să cred. Am obosit să mi se pară că știu, să mi se pară că sunt viu, să mi se pară că trăiesc, dar să nu simt decât acest adânc fior de tristețe care mă strânge ca un laț. Fie, mă las sugrumat și apoi noaptea să mă cuprindă. Să dispară odată cu imaginea mea și orice urmă de univers închipuit. O renaștere ar fi cu putință pentru cei puternici, sănătoși, însănătoșiți de accidentul de a fi, nevinovați de a fi triști. Un dor de neîndurat mi-a fost pus ca o cruce pe umeri și nimeni nu mi-a spus vreodată de ce, pentru ce vină sau păcate de ispășit. Pentru că am ispășit mult. Dar nu mai am altă izbăvire decât pe aceea a nopții, a luminii întunecat-catifelate și brodate cu stele mici și argintii.

Acolo, în noapte, e locul visului care începe, locul somnului, locul unde mă voi trezi.

Timpul este moarte. Înghite la fel de egal totul.

Pentru tot ce e viu e destinată cel puțin o durere. Durerea de a te naște și durerea de a muri, durerea de a trăi, durerea de a fi mințit ori ucis și splendida durere de a iubi. Iar eu am fost cum nu se poate mai viu.

Poate sunt cel destinat a pune în balanță ușurătatea sau greutatea neîndurătoare a cuvintelor, dar în fața ne-timpului cuvintele pot însemna la fel de bine totul sau nimic.

Între aceste limite înalte, una foarte sus, în nori sau în stele și una foarte jos, aici, cu picioarele pe pământ, am fost un fel de pod vertical.

Timpul de jos e mult mai greu decât timpul de sus.

Timpul din față respiră întotdeauna mai grăbit decât cel din urmă, dar sunt unul și același. Doar chipurile lor diferă.

Timpul din dreapta îl echilibrează pe cel din stânga și timpul din afară pe acela al visului.

Suma tuturor timpurilor este întotdeauna egală cu zero, așa cum noaptea este egală cu întunericul, singura ei cunoaștere. Pentru sufletul meu se ivesc iarăși vechile întunecări.

Jocul meu cu focul viu a fost o alchimie personală care trebuie să rămână necunoscută. Noaptea care se apropie îmi va înveli trăirile singuratice, e mai bine așa. Testamentul meu e al cenușii, al arderii în umbra unor cuvinte și la lumina câtorva culori. Mii de căderi și de ridicări ce sfârșesc prin a deveni din ce în ce mai dese. Repetarea lor nu trebuie să fie fără urmări, ci, dimpotrivă, cu o singură consecință, a întunecării. Dar voi evada numai din priviri, din vederea unei banale înfățișări. Restul rămâne. Stropul de iubire lipsă nu-mi mai este decât o ploaie acidă căzând peste un suflet uitat. Scăpat din vedere asemenea unui detaliu lipsit de semnificație și zgomotos doar prin tăceri.

Din oricare punct de vedere sfera e întotdeauna constantă în desăvârșirea formei ei pure.

Nu la fel este timpul oamenilor, deși centrul lui este unul singur, inima. (Va urma)


06 ianuarie 2021

UNDEVA ÎN CER / SOMEWHERE IN THE SKY

Ulei pe carton pânzat, 40 x 30 cm

STRIGĂT

Cine ești, Doamne?

Există un singur părinte al sufletului meu și mii de profeți care cred că numai ei știu să mi-l dezvăluie. Există atât de mulți falși dumnezei ce se luptă peste bietele făpturi omenești cu cunoașterile lor, folosindu-le ca pe niște arme nevăzute. Cui îi pot spune eu părinte? Celui de peste tot și toate, de deasupra acestor luptători nevăzuți care fac din oameni creaturi dresate pentru un joc străin, dar cuprinzându-i deopotrivă și pe ei?

Părintele sufletului meu mă așteaptă. Necuprins este pentru mine, dar mă cuprinde. 

M-ai făurit din tine, Doamne: de ce mă dai morții? O, nu, nu poți dori să cunoști asta; de aceea ai nevoie de mine. 

Aș putea, ar trebui să te învăț eu ce e timpul? Iată-i lucrarea:

Erai numai dragoste: am născocit ura.

Erai numai bine: am inventat răul.

Erai numai frăție: am creat dezbinarea.

Erai îmbelșugare: am alcătuit lăcomia.

Erai numai libertate: am zămislit pruncii sclaviei.

Erai numai adevăr: am adus microbul minciunii.

Erai o singură frumusețe: am spart-o în mii de cioburi împrăștiate în haos.

Și mai jos de o noapte mai e cu putință căderea?


Nu te lupta cu mine, părinte. 

Ești creatorul care în pace a creat creatori.

De ce lipsești acum prin tăceri? 

S-au luat la bătaie, fără tine, fără glasul tău de pretutindeni.

Vorbești prin liniște - ei ți-au luat și cuvântul.

Ești prezent prin absență - ei locul ți-l vor. 

Războinici ai tăinuitelor coduri, trecători prin legende, de ce?

A fi străin: a nu simți cum se supun creatorilor mici.


Părinte al sufletului meu, ești atât de vizibil că nu te vor mai găsi niciodată. Și totuși, muritor sunt ca toți, prea bine o știu. Dar ce cuvânt și ce limbă dintre atâtea mii poate măcar șopti despre tine?

Cerul își va ridica vălurile, cortinele vor cădea. Vor vedea. Nelimitat vor vedea, fără să poată face nimic altceva decât nimic.

Ai făcut cerurile să se rotească. Ei au făcut jocul orb în care creatura să se înmulțească în grădinile tale cerești.

*

Am fost eu în toți laolaltă, în cei ce au făcut lumea să fie astfel folosind timpul. 

A trebuit să devin fiecare din ei pentru a trece mai departe.

A trebuit să mă însoțesc cu o umbră, ca fiecare din ei.

În adâncul grotelor te-am închis, îndepărtându-te de mine. 

Opreliști am pus între mine și tine, stându-mi în cale ca pietre, ca destine vii și trăite. 

M-au înfrânt unul câte unul, iar eu, învins, îi primeam în mine pe toți. 

Lumea se scufunda astfel cu încă o treaptă și îmi părea că umbra mea crește până la întuneric. Și încă mi se părea că văd, rătăcind.

Învățătură mi-a fost căutarea și cu cât simțeam că mă apropii cu atât mă depărtam. 

Eram doar o lumină înlănțuită în timp,  provizorie și trecătoare.

Și nu știam că sufletul își naște și își moare trupul în fiecare clipă.

Îmi pare, Doamne, că duc pe umerii mei soarta unui întreg popor rătăcit. 


Ascuns în cifre și semne te-au pus, ca într-o mie de cuști. În cărți pe care le-au voit a fi deasupra ta. În mâini străine te-ai lăsat pângărit, osândit și hulit de cei ce strigau cel mai tare cât de mult te iubesc.

Ce altceva aș putea să îți dăruiesc eu decât crucea singurelor mele morți? Murirea mea sau visul unei vieți.

Am pierdut multă vreme de frică să nu găsesc în mine ceea ce mă temeam că aș putea găsi. 

Înfricoșat eram, Doamne, că te ascunzi în cele mai adânci cotloane ale grotei mele și așa a fost. 

Și am găsit, după lungi rătăciri, după amânări de vieți, drumul cu un singur capăt. 

Curajul și vinovăția de a fi.

Iar când te-am găsit, Doamne, închis în bezna din adâncul meu, o rază de lumină, singură și firavă, mi-a luminat grota stârvurilor ca un soare, ca un răsărit. M-au îngrozit toate câte am văzut acolo, în lumină. O, câtă putreziciune! Nu putusem să-ți aduc altceva. 

Trebuisem să ucid și să fur, să mint și să distrug, să înșel și să cad. Așa mi se părea că mă apropii de tine. Simțeam mereu că sunt așteptat, că toată lucrarea nu e a mea, ci a altora. A umbrelor căzute asupra mea și a lor. 

Ca să știu, trebuia să mă supun, rătăcind. Acesta e singurul gând adevărat care mi-a fost far și catarg în furtună.

*

Și orice grijă, prudență, orice păcat și înțelepciune mi-au fost date spre a mă îndepărta. Un spin în coastă ce mă îndemna să te caut, departe, mereu mai departe. 

A fi: nici un cuvânt nu poate rosti o mai grea îndepărtare, o lungă, nesfârșită risipire de sine într-un vis fără somn.

M-au legat de oameni aceeași foame, aceleași dureri, aceleași greșeli, hărăzite de cei dintre mine și tine. Aceleași umbre care cad pe pământ pentru că nu se pot ridica spre lumina ce le naște. 

Am fost călău și osândit, vânător și vânat, sclav și împărat, bătrân alb și bătrân negru, sfâșiindu-mă asemenea luminii în ochi străini, care cred că numai ceea ce văd poate fi. 

Am fost colțul de pâine pe care l-ai frânt și paharul de vin sângeriu pe care l-ai băut; am fost pasărea străpunsă de săgeată, copacul tăiat și iarba retezată de coasă; am fost bărbat și femeie, părinte de fii și sihastru; am purtat mii de nume sub mii de osânde; greu am înotat în împietrire de inimi; am fost de atâtea ori sfâșiat între misterul zilei de ieri dezvăluit astăzi și între miracolul zilelor de mâine.

Corabia mea, prea grea de legende, mi-am naufragiat-o pe țărmuri de pustiu.


Și cine poate vedea cu adevărat în adâncul inimii mele? Care dintre oamenii care nu văd decât imaginea pe care mi-o arată oglinda poate străbate încă necunoscutul ținut al inimii, lungul drum care se încheie curând? Doar cei ce mă iubesc pot fi alături de mine, dar ei sunt cei care întotdeauna pedepsesc cel mai greu. Apoi pleacă, siguri fiind doar de imaginea văzută de mine în oglinzile ochilor lor. Ei au sentimentul de apartenență la aceeași biologie ce se naște mereu din timp în timp. Erau atâtea stele fără rază și atât de mulți cei fără de înger, așa cum erau și îngeri fără de om.

Există un far pe țărmul oceanului furtunos, întunecat sau luminos: este părintele sufletului meu, cel care se luptă cel mai aprig pentru sine cu mine.


O, voi, femei frumoase, fiice ale pământului, dăruiți bărbaților voștri ceea ce își doresc cel mai mult: urma trecerii lor către fii. Și atunci ei vor face mereu în lume războaie, pentru bogăția fiilor. Pentru femeile mai frumoase ale altora, pentru pământul lor mai mănos, pentru una sau pentru alta, totdeauna născocite.

Dar nu pacea. Nu în timpul acela. 

Din pricina aceasta e mereu între ei pustiul indiferenței. Uneori îl invadează cu violentă furie, ne-mai-suportându-l. Află, astfel, despre toate durerile și doar câțiva dintre ei izbutesc atunci să plângă.

Și, Doamne, fericirea omenească e altceva decât alinarea unei dureri, după cum pacea nu este sfârșitul războiului.

*

Suflet adânc, mult am rătăcit alergând să te aflu. De parcă aș fi putut să prind în palmele mele toate lacrimile și picăturile unei ploi de vară.

Și era un loc înăuntru, o ușă căreia doar eu îi eram cheie. 

De negăsit îmi părea ușa, sub clopotul fără cer al timpului. 

Bătea, bătea clopotul, ca o inimă. Bătaia aceea de clopot căuta cuvânt încă nerostit pe buzele mele însetate. Dar sfintele zile ale săptămânilor mă vegheau.

Clopotul ar fi putut fi poarta către adâncuri; ochii mei nu păstrau decât o nefolositoare cheie. Mă născusem purtând-o în mâini așa cum un copil își poartă jucăria.

Căutam lumina unui izvor și nu știam că eram izvorul luminii. Scris era în legende doar să-l dăruiesc pentru a-l găsi.


Mi-au pus pe creștet o coroană de trandafiri roșii. 

Parfumul lor însângerat m-a adormit. 

Pe frunte am simțit înțepăturile spinilor. Erau mai multe decât durerile unui singur om și ucideau puful de păpădie al cuvintelor mele.

Învățam noua limbă a ultimilor apostoli. 

Ca să nu-și mai audă urletul voiau să facă din mine un profet al tăcerii.

Eu aflasem demult că unele lucruri nu se cerșesc, ci se merită.

Erau cu toții în mine, dormind peste veacuri, ațipiți de șuieratul fără oprire al vântului molcom peste pustiu; trebuia doar să-i trezesc, tăcând.


O, da, m-am temut: fricile îmi erau ca lava unui vulcan așteptându-și erupția.

Eliberarea s-a petrecut în adânc, în întunericul fără umbre. 

Încă nu se născuseră cerurile. Nu era cer, ci doar o pâlpâire de viață în ceva ce semăna cu o inimă de prunc nenăscut.

Cuvântul meu și-a aflat acolo tăcerea.

Cursese atât de multă apă de pe streșinile pleoapelor încât mă scufundam. Carul cărților pe care le duceam se împotmolea în noroiul făurit din nisipul fără capăt al pustiului.

Uneori, deasupra mea, pe firul subțiraticului meu gând se așază păsările și cântă împăcate, fără să știu de ce. 


Cine ești? l-au întrebat.

Cum putea oare să le spună că e numai un om? 

Că omul nu poate fi decât o ființă nostalgică, învăluită în adânca tristețe de a se simți mereu nedesăvârșit, ca și cum ar avea un organ lipsă din totul său, ca și cum ar fi pedepsit să se nască fără memorie? 

Cum putea să le spună că se născuse pentru a învăța necunoscuta limbă a lacrimilor? 

Că era urmărit clipă de clipă de un imens gol și că zi și noapte se simțea ca o piatră nedesăvârșită? 

Cum le putea vorbi de prea îndelungata grea zbatere a zborului cu o singură aripă și cu o umbră crescută pe celălalt umăr?  

Buzele lui nu erau oare crăpate de săruturile sărate ale setei de trădare, de priviri care ucid, de vorbe tăioase ca briciul, de alcătuiri străine, ca mădulare crescute din trup fără voia lui și pe care nu le putea primi?  

*

Ce m-au învățat despre Dumnezeu? Nimic altceva decât ceea ce aveam înăuntrul meu, așa cum un câine sau o pasăre își cunosc Dumnezeul vieților lor. De ce au înveșmântat totul într-o perdea străină, alcătuită din mii de detalii care ascunde astfel esențialul?

Am descoperit o singură ecuație pe care să o pot numi sfântă; aceea nu are nevoie de nici o rezolvare pentru că nu are nici o necunoscută: Dumnezeu = dragoste = suflet = nemurire. 

Restul este trup. Trup de om, de câine sau pasăre. 

Sunt puține lucruri pe care câinele sau pasărea încă nu le-au învățat, de pildă a vinde și a cumpăra. Doar omul e cel ce vorbește.


...Și chiar de-ar exista, ce aș putea să fac, Doamne, cu înțelepciunea cunoașterii mele? Nimic. Ar fi dovada unui nemăsurat orgoliu dacă mi-aș dori să-i călăuzesc pe alții. Ei își cunosc fiecare calea înțelepciunii lor. Să mă las orbit de ea ar fi un păcat: n-aș mai cunoaște bucuriile simple și curate ale mugurilor și florilor, ale soarelui, ale copiilor și cerului cu zbor pentru păsări.

Pentru rătăcirea mea pe nesfârșita cale a înțelepciunii, iartă-mă, Doamne! Mă copleșește, mă doboară grozăvia și nemărginirea cunoașterii, Doamne. Nemărginirea este doar a ta. Eu nu o pot îndura: sunt om. 

Vrei să faci din mine muzeul unor pietrificate istorii, cu origini ascunse în oglinda spartă pentru veșnicie a timpului? 

Acum, puterea ta se împarte la trei, la șapte, sau la oricare număr. 

Un Tot se împarte în dreapta și stânga, în sus și în jos.

Se sfâșie lumina în osebite și înguste fâșii, potrivite după măsura ochiului fiecăruia.

Omul se desface în părți, în trup, în minte și suflet, în locul lui Unu. 

Și aceasta e numai o jumătate a unei singure respirații de-a ta și atât, așteptându-și urmarea. 

Bătaia acestei singure aripi de pe un umăr, căutând, tânjind, așteptând bătaia umbrei de pe celălalt  umăr, pentru o desăvârșire neprețuită într-o inimă vie.

Și pretutindeni, înapoi și înainte, nesfârșitul drum al rătăcirilor mele.

*

...Și tot binele făcut, răscolitor de orgolii, mi-a fost șters rostind doar un singur cuvânt. 

Am privit în mine: în adânc, soarele demult îmi era stins. 

Un altul se năștea, în ceruri, departe, într-un loc fără joc și fără arbitri. 

Încă eram cel mai dator dintre oameni, atât de multe îmi dăruiseră.

Din munții sfărâmați, din pulberea și făina lor nu mai era nimeni să plămădească o pâine. Trandafirii roșu înspinați ai coroanei mele se veștejiseră și numai rănile îmi erau vii.

Pustiul îmi era rugăciunea, grotesc încrucișată cu un blestem. 

M-a primit pustiul și am locuit în el vreme de patruzeci de veacuri. Aștepta, ca și mine, să cadă coaja blestemului și să-și regăsească iarăși rugăciunea, răbdător însoțitor al pașilor către adânc. 

Acolo nu este nimic. Un infern atât de obișnuit încât nu mai poate înțelege decât durerile. Și totuși chiar și acolo e viață: viața oamenilor. 

Paradisul este încă ceva ce nu există. 

Pustiul acela era doar un plin rămas imperceptibil.


Părinte al sufletului meu, de ce te-ai izgonit pe tine de tine până în trup? De ce nu mă botezi cu apa uitării, de ce nu te dai pe tine uitării prin mine, dacă m-ai făcut a fi om? Cum simt că aceasta nu îmi mai stă în putere acum!

E atâta de greu frigul inimilor lor încât mă îngheață primindu-l, ca un semn că moartea trăiește prin ei și prin mine.

Pătată mi-e haina de fapte, vorbe și gânduri, ca blana unei sălbăticiuni. 

O, vino, viitoare spălare, aștept, până la aur curat! Așteptările îmi sunt de-acum tăcute: am dăruit ceea ce găsisem celor ce nu căutau. Înger, iartă-mă pentru risipa care te-a îndurerat!

Părinte al apelor și al pietrelor ce vorbesc, prefă-mă în piatră de râu curgător.


Nu pot să ascund nimic din ce am în vreo umbră, dar știu că învingătorii nu mă mai pot doborî: sunt cel ce a rătăcit și ajunge, curând. 

Neînvins de nici o luptă străină, pentru că vin din pământul părintelui sufletelor, unde războaie nu sunt, cum era la-nceput. 

Acum, acești îngeri nu mai pot să-mi fie fatali: nu sunt îngeri, ci chipuri.

Acolo, lumina nu este doar ceea ce ochiul zărește împreună cu alți ochi și le este de-ajuns; acolo lumina e însăși vederea. Nici un întuneric nu mai e de trebuință ca să-și caute raza.


Între a pierde și a juca eu am ales a pierde. 

Acesta a fost jocul meu, așa cum l-au putut vedea cu toții.

Mă pot lipsi de tot ce poate fi pierdut. În felul acesta corabia care s-ar fi scufundat sub greutatea prea multor legende se ușurează și curge lin pe drumul de apă hărăzit ei.

*

Nu sunt auzite aici decât chemările cu adevărat plânse. 

Extazele sunt rare și atât de mici că se pierd. 

Toată istoria lumii este a măreței stăpâniri a morții și a luptelor omului cu omul, nesfârșit repetându-se pe ea însăși. 

Ce Dumnezeu ocrotitor al vieții ești, odată ce fiecare clipă nu face decât să grăbească și să desăvârșească moartea? 

Al  cărui  străin  popor  ești,  Dumnezeu  al ne-timpului, la care, orice aș face, trebuie să ajung și asta e siguranța mea cea mai grea?  


O, măreție funebră, o, glorie a mormântului fără fund, veșnic flămând! 

Atât de grele sunt corăbiile de mărețe legende încât se scufundă în adâncul uitării.

N-a purtat de milenii mâna mea sabie. N-am rostit de veacuri întregi vreun cuvânt care să nu fi fost minciună, ci doar crâmpeie de adevăr al rătăcirii.

Ieși în lumină, rostire de om pentru oameni, printr-o gură prea mult lipsită de sărut și cuvânt, printr-un trup de adevăr răstignit de atâtea ori fără înviere! 

Cât încă părul meu curge în albe valuri pe umeri și ochii mei încă mai pot vedea fragile sclipiri de lumină, cheamă-mă pe un nume nou, Doamne: odihnă.

Repaus tăcut este singurul pas, ultimul pas; să curgă viața prin mine, ca râu peste albite pietre de ani și tocite, în carte.

Rătăcitorii sunt singurii care totdeauna ajung și fi-voi iertat.

*

Pentru ei, ar putea fi doar balauri sau demoni cu limbile despicate de flăcări, înspăimântătoare plăsmuiri ale celor înfricoșați. Dar nu sunt decât copii ce se joacă un joc având ochii legați. Ce dacă pe o planetă jocul lor orb costă milioane de vieți?

Ei nu știu. 

Ei nu simt. 

Acolo, toate se-ntorc din floare în sămânță, preschimbate de joc. Dar jocul nu este nici măcar o umbră de miracol, oricât de mic.

Acolo, nisipul deșertului se preface-n fantasme și norii capătă chip și asemănare cu ologii, cu slăbănogii, cu flămânzii și bolnavii ce își urlă durerile către surzi. Victime sigure ale unei imaginații la care nu Dumnezeu este martor, ci omul, cel mai apropiat și recent împuternicit al său. Sau poate numai o jucărie nouă, dormind.

Toată istoria acestei lumi nu este decât o istorie a devorării, în care uneori apar mici și nefolositoare insule de frumusețe, ca pentru a demonstra contrariul. 

O, cât sunteți de orbi, observatori ai celui ce vede, trecut dinainte prin voi, profet al tăcerii!

Pacea este vederea mea și dobândită prin ea îmi este nemișcarea. 

Vă aștept, să ajungeți.


Dincolo de somn, după ce se încheie tânjirea prin vise, se ivește necesitatea uitării, singurul capăt al singurului drum. 

Nici un abis nu e mai adânc decât măsura la care poate ajunge cel ce îl cercetează.

Iartă-i, Doamne al sufletului meu, pe neștiutorii care vor știința de a te închide într-un joc și o formulă! 

Iartă-i pentru alchimiile lor prea vechi de legende, care nu fac decât să le sporească neștiința și să alunge de la ei curajul și vinovăția de a fi simplu, curat și strălucitor ca o lacrimă.

Frica de moarte nu poate naște decât curajul de a trăi.


Spuneau și scriau duhurile cronicarilor:

Să-l adormim, să nu uite de tot, să-l facem să viseze despre noi și casa lui.

Trezindu-se din vis, își va aminti, iar cândva, după mii și mii de vise repetate în istoriile lor, se va întoarce acasă, cu genunchii zdreliți de cădere, cu mâinile tremurând, însângerate de răni, de trudele crucii și cuielor, cu toate bătăliile pierdute și tocmai de aceea învingător. 

O, știm: îl vom primi ca pe eroul învins, cu mâinile golite de arme pentru că nu va mai avea nici o bătălie de purtat, adică învingător. Îl vom primi ca pe cel mai bogat fiu, care numai prin rătăcire întotdeauna ajunge, pentru că ne va aduce în dar tot ceea ce nouă ne lipsește: Omul, cel niciodată imaginat de noi, ci numai de el.

Vedea-vom oare noi vreodată ca el? Prin el nu putem. Nu ne mai vrea. De ce? Nu ne mai primește. De ce?

Cine ești tu, Omule, cel care își dă voie să se trezească din visul promis și să ne alunge din joc în propria noastră uitare de sine? 

Spune-ne, pentru că noi nu vedem, ochii ne sunt legați cu ne-vedere. 

Tu de ce poți vedea, cine ți-a dat voie, nerescunoscătorule? 

Ai tu un alt părinte decât noi? Spune-ne, cine este? 

De unde ai primit puterea să ne faci să ne amintim fricile uitate încă de pe vremea când vedeam totul clar și de sus? De la El?

*

Nu, cel mai greu de suportat nu este orbecăirea prin acest labirint al Timpului, pipăind cu mâini ostenite pereții lui aspri, în căutarea singurei sale ieșiri care este Moartea; nu, cel mai greu de dus nu este pânza lipicioasă și rece a păianjenului nevăzut al rătăcirii care prelungește această dureroasă agonie la nesfârșit; nu, cel mai greu de îndurat nu sunt inutilitatea, zădărnicia oricărei revolte și a oricărui extaz; nu, cel mai greu de suportat este înțelegerea acestor concomitente stări de Infern și Purgatoriu și acceptarea lor.

Speranța Paradisului este un drog mult prea slab.

Acest Dumnezeu indus de prea multe milenii nu-și mai regăsește chipul în mii de copii și nepoți: nu-i mai simte ai lui; ori poate ochii i-au slăbit de atâta amar de Timp. 

Nici ei nu se mai văd pe ei din pricina acelorași ochi obosiți.

Rugăciunile cărora le-am fost trup au ostenit. 

Îngerii mei suferă deja de demența senilității. 

Adierea aripilor lor îmi aduce în nări mirosul de stârv înainte de a-și da duhul. 

Totuși, înainte de vreme, adică înainte de Timp. 

*

Eu am îndrăznit să dau piept cu demonii.

Curajul meu a fost curajul unui prunc nenăscut ce-și amintește visele trăite. 

Salvarea sau moartea: sunt la fel de provizorii amândouă.

La ce bun? Îmi iau singur libertatea de a-mi fi limitată libertatea pentru a fi putut fi om.

Memoria mea este o parte infimă a Marii Memorii, respirând. 

Pe cât este de mică, pe atât de mult povara ei mă poate ucide; ori, dimpotrivă, să mă renască.

Toate acestea nu sunt decât lungul drum înapoi.


O, utopie a toleranței, cât de bine mă faci să cunosc inexistentul nimic!

Lumea: un paradis care se devorează pe sine. Totul consumă totul, până și lumina. Va deveni un imens deșert sătul, care a absorbit totul. Se va complace apoi în plenitudinea stării sale de Moarte. Eternă, pentru că acesta e punctul dincolo de care transformările nu mai sunt cu putință.


Nu-mi spuneți nimic, voi, fii ai jocului. 

Nu vedeți că niciodată nu v-ați putut găsi în mine și că semnele jocului vostru nu le mai pot primi? 

Semnul tăcerii este singurul răspuns, capătul căii rătăcirilor. 

Regăsirea semnului de foc, niciodată stins, niciodată pierdut.

Veți vedea cerul nemărginit, dar mai întâi trebuie să vă dezlegați ochii, să-l primiți pe părintele sufletului în voi înșivă, copii răi și dureros răzvrătiți ai aceluiași Tată pe care l-ați îndepărtat.

Pustiul meu înflorește sub semn. E străbătut de râul care spală pietrele albe și apa lui stinge oricare sete. 

Au trecut prin mine anotimpurile lungi ale descoperirii întunericului.         

Au trecut peste mine anotimpurile lungi ale căutării luminii.

Ogorul meu este proaspăt arat cu brazda tăcerii. 

Gândul ce mă alcătuiește crește liber și înalt către cer, din rădăcina sacrificiului unui singur cuvânt, din substanța lui dintâi.

Vasul care îmi păstrează sufletul e veșnic renăscut.

Și, când orice lacrimă și fiecare sacrificiu își vor face simțite roadele, va fi parcă deodată prea vară.

Și abia atunci, după ce își vor fi alcătuit un trup al durerilor, duhurile cronicarilor vor începe să vadă.

15 decembrie 2020

PĂSĂRI ALBE

„Je hais le mouvement qui déplace les lignes,

Et jamais je ne pleure et jamais je ne ris.”

(Charles Baudelaire, Les Fleurs du mal)

Și în toate acestea e firul de viață,

Întins între cer și pământ.

E firul cu neputință de frânt.

La jumătatea drumului către miracol - pelerinaj de bună voie, început odată cu o îndepărtată respirație - mi s-a ivit în cale un râu, un râu învolburat de ploile parcă nesfârșite ale ultimelor zile. Pășind pe drumul ud, în orele lungi, cenușii ca norii umbrind pământul, toate picăturile ploii îmi păruseră cuvinte ce se năpusteau peste sufletul meu, asemenea unor învățăminte pe care le căutasem fără să știu, pe care le chemasem în tăcere cu fiecare pas și cu fiecare oră scursă - și scăzută - din singura mea viață pe acel drum. Nu le înțelegeam însă decât căderea, murmurul și șoaptele picurând vertical pe veșmintele mele ude, muiate demult sub apele ploii. Voci mici, alcătuind un cor, un cânt îndepărtat, trimis mie, singur ascultător, din altarul înalt al cerului. Poate că numai eu trebuia să le traduc, ca și cum aș fi avut de ispășit cine știe ce neștiută vinovăție.

Simțeam apropierea unei răscruci, în ciuda faptului că nu eram în stare să deslușesc nici nord-sudul și nici est-vestul din cauza lipsei de semne; câmpia plată, netezită de vânt, fără recolte, purtând doar urma vagă, palidă a unei rectilinii poteci, pe care o creșteau mai departe urmele pașilor mei, nu lăsa privirii decât un singur și circular orizont. Undeva, liziera palidă a unei fantomatice păduri. Mai aproape, țărușii rari ai unui gard năruit. Departe, un plop singuratic. Ici-colo, bolovani bătrâni, mai mari și mai mici. Noroi peste brazde uitate, bocancii mei uzi, amintindu-i pe ai lui van Gogh. Cenușiu absurd, uniform, fără vibrația vie a nici unei culori. Nici o ființă, nicăieri în pustiul în care ploua. Nici un ajutor. („Să nu spui niciodată „Ajută-mă, Doamne”, ci spune simplu „Mulțumesc, Doamne, că mă ajuți!”, mă învățase ciobanul bătrân, la stâna căruia dormisem cu câteva nopți în urmă, lângă focul pâlpâind și sub o lună plină de mistere, ascultând suspinele oilor care visau liniștite.) Simțeam că sunt aici singura formă de viață, un om împovărat de amintiri, un călător ud care, dacă ar fi plâns, n-ar fi știut să deosebească lacrimile lui de stropii de ploaie. Poate, dacă aș fi ridicat brațele, aș fi simțit că pot sprijini cerul să nu se prăvălească de sus peste câmp. Nu făceam însă acest gest - încărcat parcă de o forță magică - pășind monoton ca ploaia, purtat pe cărare numai de pași, de corul ploii și vocile de neînțeles ale stropilor. Și, între planurile paralele ale cerului și pământului, țesătura sclipitoare a picăturilor de ploaie, cuvinte lichide călătorind spre creștetul meu. Deasupra capului, sub nori, un vârtej de ciori care îmi amețea gândurile și pașii, urmărindu-mi-le de când începuse ploaia.

Trecusem, până aici, prin orașe cu largi bulevarde mărginite de castani, pe trotuarele cărora se plimbau oameni veseli și fericiți, îmbrăcați în haine curate și noi. Ferestrele caselor luminau sărbători și ei mă salutau cu bucurie. Mai erau acolo, poate în locuri importante pentru ei, statui împodobite de istorii pe care nu mi le mai aminteam. Apoi, privisem satele mici, răzlețite pe câmpie din loc în loc, cu casele lor adunate în horă, în jurul unei biserici de lemn cu turlă înaltă sau a unei vetre, ca o adevărată familie. Le ascultasem ecourile clopotelor, le simțisem căldura și respirațiile, le privisem coșurile cu fuioare de fum îndreptându-se către cer, trecând mai departe cu amintirea lor păstrată în mine. Aici, singur, în câmp și în timp. Mai departe, mereu mai departe, chemat nu știu de ce sau de cine.

Și această dezolantă metamorfoză, poate doar o rătăcire a minții mele.

Apoi, deodată, înaintea mea se ivi râul, larg și învolburat de șuvoaiele ploii, neavând deasupra lui nici un pod. Priveam tăcut și, fără să mă întreb de ce, simțeam că nu este un râu al curgerii cu sens unic, că nu este unul fără întoarcere. Ce fel de râu întâlnisem, pe ce tărâm necunoscut ajunsesem? M-am oprit pe malul noroios, răsuflând obosit. Mă însoțiseră până aici un stol de ciori flămânde și neînțelesele semne ale mișcării lor pe cer. Se roteau pe deasupra capului meu, unindu-și croncănitul cu șoaptele ploii. (Salut, păsări albe!, îmi șoptea ploaia și eu încă nu înțelegeam). Trăiam, respiram clipa în care trebuia să nu-mi mai pese de nimic, nici măcar de oboseală, de apa de ploaie, de frig, de căldură, de foame sau de orice altceva. De nimic, cu adevărat, nici chiar de o viață alcătuită din înlănțuirea nesfârșită a clipelor. Uimit încă și ud până la piele, mi se părea că eu însumi sunt timp, cel din care se nasc toate clipele. Și înțelegeam că viața în timp nu înseamnă nimic altceva decât trecere, ofilire, uzură, ruginire, putrezire, moarte și, în sfârșit, închiderea cercului. Schimbarea planurilor paralele. Și, din nou, apa, ivită prin ploaia de sus, în râul pe malul căruia mă oprisem. Nu știu de ce, în momentul acela m-am gândit cu amărăciune că n-aveam să văd răsăritul de lună din pricina norilor, poate numai pentru că se întuneca și se apropia noaptea. O noapte de nepătruns, care mă prindea din urmă pe drum, lipind cerul de pământ cu adezivul egal și uniform al întunericului, înainte să fi apucat să traversez râul. Curând, din toate acestea aveam să rămân doar cu imaginea negativă a stolului de ciori, păsări albe cântându-și plângerea pe deasupra a toate lăsate pe lume să fie. Chiar și a trecerii mele spre noapte, în veșminte încărcate de ploaie și de gânduri.

Am simțit că sunt, ori că sunt pe cale să devin, legătura tainică a trecerii apei prin semne, dincolo de nepăsătoarea risipă a stropilor de ploaie. Știam demult că apariția apei în orice formă, chiar și în liniștea tainică a zăpezilor sau în bietele băltoace de pe trotuare, însemna o schimbare a vieții. Ajunsesem, după un drum lipsit de sfârșit, pe tărâmul unde substanța apei îmi era botezul tăcut, cunoscut abia aici și acum, după îndelungi căutări și însetări. Iar ploaia, care-și rărise stropii în ultimele ore, îmi părea că unește pentru vecie partea de sus a sufletului meu - niciodată altfel atinsă decât în prețioasele clipe ale apropierii dragostei și ale morții - cu bunul meu trup, spălat de funinginea nenumăratelor țigări, fumate dintr-o iluzorie și adâncă dorință de alungare a tristeților ce-mi păreau a fi veșnice, a melancoliei primite primite în dar la naștere din partea ursitoarelor mele. Rămase de atunci necunoscute, ele priveau, fără să fie văzute, drumul meu (oare numai al meu?) către miracol, un drum a cărui jumătate fără puncte cardinale mi se așternea înainte sub forma unui năvalnic torent, ale cărui încifrate propoziții eram dator să le deslușesc.

(Dator: cui oare? Și mai cu seamă de ce accepta această plată, în această formă neobișnuită, al cărei preț eram gata să-l plătesc?)


Și poate că nemuritorii, în veșnicia lor dintre strălucitoare și reci oglinzi paralele, fără început, fără sfârșit și fără trecere, își ridicaseră pentru o frântură de clipă pleoapele, redescoperind timpul și fisurând astfel suprafața lichidă a uneia dintre oglinzi. Poate că își simțiseră ei înșiși nimicul etern și se scuturaseră numai puțin de pulberea cenușii sub care-și mocneau în veșnicie viața, un bulgăre de jar sângeriu, arzând încă, palid sub cenușa tuturor lucrurilor, experiențelor, formelor și călătoriilor. Poate că trăiau numai pentru acest nimic nesfârșit și păreau morți pentru orice altceva, care n-ar fi putut exista fără ca ei să nu-l fi cunoscut dinainte. Poate visau drumul pe care-l cunoșteau ca fiind orice drum, de oriunde și de oricând, poate plecaseră spre o destinație la care deja ajunseseră cu mult înainte de apariția însăși a ideii de plecare. Știau, cu siguranță, de unde pleacă și unde ajung toate drumurile și de asemenea unde se revarsă toate râurile. La fel cum știau unde se arată toate imaginile închipuite sau adevărate, în spațiul lor imaterial, aflat între oglinzile care le ocroteau nemurirea.

Indiferența lor, zeiasca lor indiferență, răceala lor, revărsate asupra oricărui sânge, asupra oricărei vieți și asupra oricărui sacrificiu, păreau că se clatină din temelii.

În oglinzile lor paralele, în iluzia nesfârșitelor spații, ei zămisliseră - din plictiseală, din curiozitate sau din alte necunoscute motive - toate imaginile posibile cărora lumina le putea da naștere, toate formele vii sau nu, toate culorile și nuanțele, toate sunetele, toate virtuțile și toate viciile, orice cădere, orice fericire și orice înălțare, fiecare durere și fiecare bucurie, toate realitățile și toate himerele. Unele, neînchipuit de frumoase, paradisiace viziuni, altele la fel de dureroase, crâmpeie de infern, picături de timp și insule de pe stranii tărâmuri, zone imateriale, eterice, sentimente necunoscute și totuși întotdeauna aceleași, multe altele, fără a le socoti numărul sau greutatea, complexitatea și diversitatea. Și, deodată, iată că nu mai aveau nimic de visat, de plămădit, de imaginat. Nemurirea lor ajunsese în situația inutilității oricărei înmulțiri, la fel ca aceea a oricărui gest, a oricărui gând, formă și substanță. Trăiau încă, dar într-un cenușiu și veșnic nimic, fără foame ori sete, fără nevoi, consum, transformare, creație, descompunere, ierarhii, limite. Orice amintire, a oricărei dorințe sau imbold, fusese cumva pierdută definitiv, dizolvată în fum, dispărând fără urme, uzată de eternitatea corozivă a grăuntelui lor de viață conservată pentru veșnicie sub cenușă.

Și totul se scurgea către pământ prin fisura microscopică a uneia dintre oglinzile lor paralele și necunoscutele lor lacrimi se adunaseră șuvoi, prin apele ploii, în râul dinaintea mea. Și ei nici măcar nu știau, imobili fiind în nemurire, că ei înșiși curg în oameni, prin oameni și peste oameni, ca apele ploii care îi udase hainele traducătorului, devenind aici, din plăsmuirile lor, vinovate numai de nemurire, lacrimi, dureri, suferințe și moarte. Și nu, ei nu știau, pentru că nu mai aveau nevoie să știe și nici nu aveau de ce. (Iată păsările tale albe, ele pleacă și se întorc. Zboară tu, omule liber, pentru noi, îmi șoptea vocea valurilor râului și eu încă nu înțelegeam.)

Nemurirea lor le era singura închisoare, o închisoare imensă cât cosmosul, pe care încă nu-l puteau epuiza și din care nu se putea plămădi ideea unei evadări. Nu aveau, pentru asta, nici măcar un singur cuvânt, nici măcar puterea, nevoia sau inteligența unei limbi necunoscute, neinventate, imposibil de inventat. Nu aveau un centru al lor pentru a ființa. Dar, fără să știe, aveau - proiectând în univers - un punct al vieții. Zona nemuririi lor se situa în singura stare posibilă, în zona neutră, plasată în iluzia dintre oglinzi, singura zonă lipsită de necesitatea prezențelor, fie aceea a unui bine sau a unui rău, a vieții și a morții, a bucuriei și a durerii, a dragostei și urii, a spațiului și a timpului, pe care le învinseseră prin moartea lor aparentă.

Și eu, singur, tăcut și sincer ascultător, trebuia să primesc ruga visului lor, ca pe o spovedanie cosmică o corului vocilor lor, implorând a fi ascultată, citită și tradusă în limbile cunoscute ale pământului. Imposibile propoziții, veșnic zbuciumate și fremătătoare, unduind în apele fluviului pe care, după o noapte de luptă cu valurile, în zorii noii zile izbutisem să-l traduc și să-l traversez. O mărturisire a nesfârșitei lor dorințe de a cunoaște mișcarea, fie și una haotică, fără călăuză, striviți fiind de povara veșniciei vieții sub cenușa uitărilor și a nemuririi lor. La capătul drumului către miracol, pe celălalt mal al râului, greu de apele noroioase ale durerilor coborâte pe pământ chiar de ei, știusem că eu aveam să întâlnesc veșnicia, iar ei tainicul punct cardinal al vieții, care este acela al morții.

Și nu exista pe malul acela nici început, nici sfârșit, ci numai o nemuritoare trecere, care trăise dintotdeauna prin mine, tăcută, miraculoasă și veșnică.

Decembrie 2020

08 decembrie 2020

ACOPERIT (Din vol. „Departe de noapte”, ed. Eikon, 2018)


În lume, într-o singură clipă, se petrec infinit de multe lucruri, asupra cărora nimeni nu se poate opri pentru a le observa cu atenție. Cred că pentru asta e nevoie de forme de percepție la fel de nesfârșite și de puternice. De o memorie imensă. Ar fi zadarnic, fiind un simplu om, să-ți treacă prin minte așa ceva. Și totuși, mă gândesc: ar putea fi. Nu știu de unde știu că o asemenea memorie există în univers, dar, până la a o putea asimila, dacă acest lucru e cu putință, va trebui să mă mulțumesc, oarecum trist, stăpânit de un fel de dor, de o formă de nostalgie nedefi-nită, numai cu ceea ce îmi oferă o singură clipă, nu ore, zile, ani. Atât doar, o singură clipă. Și calea e atât de lungă, dar eu nu fac altceva decât să scriu, să scriu și când merg.

În ziua care abia începuse – părând mereu aceeași, la fel cu toate celelalte, într-un șir lung, monoton –, mă îndreptam spre serviciu, pășind, ca de obicei, cu pașii cu care eram demult obișnuit. Priveam cerul senin al dimi-neții. Albastrul curat îmi lumina privirea. Nicio umbră de nor, fie alb, cenușiu sau întunecat de umbre. Aerul era limpede, proaspăt. Îmi umplea plămânii, dezintoxicân-du-i de aerul condiționat de la birou, de resturile de fum ale nenumăratelor țigări. De urmele invizibile ale stre-sului, devenit cât se poate de normal, de coroziv. Nu mai aveam mult de mers. Mergeam totdeauna pe jos, indife-rent de anotimp, cele câteva sute de metri care-mi des-părțeau locuința de sediul firmei unde lucram. O pasăre, un pescăruș, țipă deasupra capului meu, undeva, sus, atât de sus încât n-o vedeam bine. Numai aripile-i mari, albe, deschise larg, singure. M-am oprit pe trotuar, privindu-i plutirea vijelioasă printre fațadele înalte ale clădirilor. O zbatere, căutând țărmul cunoscut, briza, marea. Locuri pierdute. Cine, cum și de ce le înstrăinase, le interzisese parcă bietei păsări, pe căi pe care ea nu le cunoștea și pe care nici eu nu mi le puteam închipui? O capcană. O colivie imensă, cu gratii atât de întinse, de îndepărtate, încât nu le mai poate zări. Le simte în aripi, în trup, în plămâni. Știe. Lipsa asta o face să strige. Mă gândeam, cu oarecare uimire, că aud foarte clar strigătul ei, ca și cum ar fi fost mult mai aproape. Mă chema? Dispăru după un colț de bloc și eu încă îi simțeam chemarea, rostită poate anume pentru mine.

Ceva mă împinse cu putere din spate, o putere ne-așteptată și cumva străină. Brusc, vântul. În rafalele lui, părul mi se zburli peste frunte, hainele mi se umflară cu un aer deodată foarte agitat, asemenea unui costum prea mare pentru trupul meu. Ceea ce m-a uimit, în clipa ime-diat următoare, a fost felul în care chipul meu cunoscut s-a desprins de mine, depășindu-mă, dus de vânt înaintea mea, ca o frunză galbenă de toamnă. Era, știu bine, chipul meu, cel pe care îl avusesem o viață întreagă, cu care mă obișnuisem, pe care nu-l puteam confunda cu nici un alt chip. Poate că îl purtasem fără să știu, obișnuit de obișnu-ința anilor. Reflex. Oricum, îl văd, dus de rafale, ceilalți nu, are riduri adânci, sculptate de nemiloasa daltă a tim-pului, e cam buhăit, – alcool, tutun, insomnii, lupte nevăzute cu el însuși, împotriva lui însuși și a mea, împotriva unui curent parcă totdeauna contrar. Fie, amestecă-te cu frunzele vechi. Odihnește-te-n pace, dacă există. (Cred că doar eu am impresia că treaba asta poartă ironia curată a întâmplărilor grave. Ei, și?) Nedumerit. Nu-mi pot imagina care mi-e chipul rămas după îndepărtarea celui cunoscut în rafalele de vânt, care se domolesc aproape imediat. Ca și cum strigătul pescărușului a trimis vântul spre mine doar cu această precisă misiune, de a-mi smulge, din spate, chipul obișnuit. (Cu exact șapte ani înainte, scrisesem o povestire – printre altele, mi-am ocupat mulți ani cu scrisul – în care eu fusesem personajul fără mască într-un oraș în carnaval, cu măști obligatorii. La jumătatea povestirii, cineva îmi dăruise și mie o mască, pentru a intra mai bine în poveste, în carnaval sau în joc. Abia spre sfârșit o scoteam de pe față, evadând, în text, către mine. Acum, când totul este real, nu ficțiune, nu poveste, ceilalți trecători, destul de mulți, toți fără măști, par să nu vadă cum chipul îmi e smuls de vânt.)

Mă privesc în oglinda ascensorului de la firmă. O, da, știu bine că trebuie, fie că vrei, fie că nu, să aparții unui sistem, chiar dacă sistemul este acela prea nervos al lumii de azi. Am de urcat douăzeci și unu de etaje până în biroul meu. Oglinda îmi arătă eu-l. Așteptam, cu uimire nouă, un altul. L-am regăsit, mirat, pe cel vechi, al poetului necunoscut de nimeni, rătăcit într-o mare firmă comercială. Același. Figura care mă privea zilnic din oglindă, fie cea a sălii de baie de acasă, fie aceasta, a ascensorului, fie, mult mai rar, aceea a altor priviri. Nu vedeam decât ceea ce cunoșteam demult, inclusiv uzura timpului, și asta m-a liniștit într-o oarecare măsură. (Trebuie să mărturisesc: inima mea a cam luat-o la fugă. Emoția, poate frica, pe care le simțisem în clipa țipătului de pescăruș, rătăcit și el, despărțit și el – în același vânt contrar – de țărmul mărilor lui. O clipă doar, una singură, rostogolindu-se printre blocurile înalte ale bulevardului, la stârnirea vijeliei, o clipă pe care ceilalți trecători păreau s-o ignore, oricare ar fi fost conținutul ei. Oare doar pentru mine se iviseră, de acolo, de sus, alunecările acestea pe vânt, aceste întâmplări, banale, de altfel?) Ușoara liniște mă asigura că nu se petrecuse nimic deosebit, cu toată nedumerirea din stradă, când chipul meu se lăsase smuls de rafale, poate numai închipuite. O iluzie, o impresie, cine știe ce altceva, trecătoare, cum sunt toate iluziile.

Cafeaua de filtru, tare, ca de obicei, fără zahăr, do-sare obișnuite și colegi intrați în priza de energie pe care le-o oferise deja aceeași ceașcă de cafea înaintea mea. Zăbovisem ceva mai mult, întârziasem puțin. Între miile de rotițe ale instituției, una care întârzie câteva minute poate trece neobservată, pierzându-și chipul în mulțime, întocmai cum pățisem eu azi. Mecanismul firmei funcționa din plin. Ceștile de cafea, la fel. Rândul unu, apoi rândul doi, undeva pe la ora unsprezece, rândul trei, după pauza de prânz; nu, nu ca final al mesei comune, ci ca unealtă de alungare a lenei de după. Normalitate mecanică. Program strict. Eficiență la max. Micile defecțiuni – întârzierea mea, de pildă – sunt corectate din mersul acestui uriaș, neoprit de nimic.

Ședință. Șefi, ordine, dispoziții. Cuvinte seci, cuvinte reci. Puține, prin sărăcia vocabularului îngust al afacerilor. Pixuri care iau notițe, ochi privind fix, oarecum în-cordați, nu suficient de atenți, după ochelari stil. O voce, fermă, cu capul ridicat sus, un păr nu prea cărunt, o sin-gură voce învăluită într-un parfum rar, scump și tulburător, deasupra lor, pretinzând liniște totală, bătând nerăbdător, grăbit, cu stiloul în sticla mesei. O voce care mă face să mă gândesc la rarele voci care îți trezesc deodată dorința arzătoare de a cânta alături de ele, cu ele odată. Dar asta e una care nu-și poate permite armonia unui cor. (Cor antic? „O, tu, frate străin, fie să nu-ți fie întu-nericul de-a pururi neliniștit, nestins și tăcut!”) Posibila armonie a vocilor. Utopie. Un șef, mare sau mic, mic sau mare, nu vreau să știu. Un chip care nu poate fi pierdut în vânt, mă gândesc, nici chiar în anonimatul mulțimii. Este important. Omul acesta nu strigă, el spune ce vrea, ce do-rește neapărat, urgent, spune clar și hotărât. Nu cântă, nu, habar n-are cum e să-ți pierzi chipul. E atât de convingător, așteptând, nervos, ecoul unei mult dorite tăceri, cum am spus, nu foarte atente, a subalternilor. Tăcerea încă nu vrea, șoptește și se frământă. Încep discuții. Rapoarte rostite sec, rece. Fără frumusețea poetică, muzicală poate, a unei limbi. A oricărei limbi a planetei. Indiferent de voce. Nu aici.

(„Au angajat poeți aici?” m-a întrebat, odată, demult, un inginer al firmei. Arogant, desigur. Nu știu cât de deasupra se așeza glasul lui față de cel al Poeziei. Nu asta contează, azi, acum, aici. Știu. Contează, din păcate, numai în peștera mea. Personală, tainică, fără nimeni. Nu.

„Naiv, credeai tu că firma asta, sau oricare alta, poate să-ți „sponsorizeze” ție cărțile, literatura, cum o numești? În lumea de azi cartea, literatura, e doar un vis, nu numai al tău. Dar sunteți din ce în ce mai puțini. O specie pe cale de dispariție, din pricina sufocării. Aerul vostru e prea rarefiat, prea fin și înalt pentru plămânii lor.”

„Poate sunt sintetici, poate respiră bani.”

„Poate. Pentru ei, asta ar fi doar o marfă. Ai crezut. Ai vrut chiar să-i arăți inginerului poeziile pe care le scriai atunci, fără să înțelegi ironia.”

„Cum putea afla că eu scriu poezii? A, da, chipul meu. Asta cred că era.”

„După mult timp, ai înțeles. Ei, și? Ai scris, de atunci, multe mii de file. Tot nu ți-a trecut durerea de pe chip? Schimbă-ți-l, fardează-ți-l sau, mai bine, caută-ți altul! Are sistemul destule.”)

Cineva cere o copie a unui act. Nu se oferă nimeni să meargă la copiator. Eu. Un minut-două, poate trei, scap de masa de cristal a ședinței. Masă umană. Mulțime ordo-nată. Strict ordonată. Alerg, nu foarte iute, spre copiator. Hârtiile, în mâinile mele. Holul, între birouri. Exact aici, imediat după ce intru, amețesc. În cap îmi șuieră rafalele de vânt din stradă, deși, aici, sus, totul este închis, totul este etanș. Strigătul pescărușului îmi așază o grimasă dureroasă pe un chip pe care tocmai l-am pierdut. Cad, alături de rotilele copiatorului. Bâzâie, indiferent, înainte. Un OZN aterizat pe pământul de la etajul XXI, cu aripioare, luminițe și butoane, toate clipind, foșnind descântece într-o limbă necunoscută. Rugăciunea lui așteaptă, calmă, comenzi. ON/OFF. COPY. ENTER. CANCEL. Am tran-spirat. Văd steluțe galbene, suprapuse peste bezna monito-rului de sub frunte. Închid. Ochii. Din întuneric și umbre ți-au fost plămădite chipurile, știu că gândesc, dar de data asta nu pot să scriu. Atât, apoi gânduri nu mai sunt. Află-le. Îndepărtate văi, îndepărtate țărmuri, te cheamă, pescă-rușule. Ne cheamă, eu zbor, tu respiri. Greu. Inima. Cafea tare, prea tare, fără zahăr, tensiunea, izbutesc să îngân, aproape vizibil. Deschid privirea pe roțile copiatorului, unde zăresc un colț de coală, îmi simt cravata, o deznod, o copie pierdută din greșeală sub el, cum sunt poate sute, mii, în locul acesta. Nu, nu le ia nimeni în seamă. Belșug de hârtie. Holde, lanuri, păduri, ei se grăbesc și nu știu cât de lungă e calea până acolo, ca și cum nu ar vrea, de parcă le-ar fi de ajuns că nu știu, de ce nu învață eu nu știu. Noaptea, oamenii de serviciu. Emigranți și giganticele lor aspiratoare. Aspiratoare de aspirații și deșeuri pierdute. Săraci. Ființe fără chip, în lumina zilei sau a lămpilor artificiale, care, aici, sunt normale douăzeci și patru de ore pe zi. Apuc foaia, mâna mea e a altui emigrant, căzut pe spate, cu fața spre nici un cer. Plafon argintiu, metalic, lângă rotilele astea uitate. Nemișcate. E acoperită de praf. Stă demult pierdută aici, sub mașina asta? Da, îmi răspunde. (Halucinație, eu?) Întreb, odată ce pe foaia – copie de xerox – văd un chip de bărbat. Fără tonalități intermediare, la fel ca toate copiile. Un chip în alb-negru distinct, poate al cuiva cunoscut, pe care doar eu nu-l cunosc. Are ochii închiși. Fața îi e liniștită. Pare că doarme, într-o stare de pace greu dobândită. (O astfel de pace au doar cadavrele generoase cu privitorii, a scris cineva. Lucrarea magică, alchimică, cea mai frumoasă și mai grea lucrare, nu e înnobilarea textului, spunea el, ci a ființei.) Împăcat, pentru totdeauna, cu sine. Eu, nu, sigur nu, eu nu mai am cap, sau chip, nu știu bine. De curând, parcă mi le-am pierdut. Îmi aduc aminte. Îl regăsesc oare acum, o copie de siguranță, sosită din zbaterile unui leșin, ale unui nou întuneric, nu ale vântului, nu ale pescărușului și nici ale aripilor lui? Mă grăbesc să ascund copia printre celelalte hârtii ale dosarului. Nimeni n-are să reclame asta. Respir aer, închis aici, parțial liber. Nu, nu sunt camere de supraveghere. Memoria copiatorului păstrează evidența miilor de accesări. Amintirile lui. Aparatul ăsta a ostenit prea repede, e doar o biată mașină. Sunt atât de multe. Nimeni n-ar mai putea spune cine, când și în ce fel a pierdut una din copii, a unei fețe oarecare. E numai un alt chip pierdut, la fel de necunoscut și atât. Sau nu. Acum suntem mai puțin singuri. Un copil trist a primit un dar mult așteptat, secret, după o lungă și tainică rugăciune. Mă ridic. Dincolo de sticla incasabilei ferestre, la nivelul XXI, pescărușul aleargă, departe de orice etanșeitate artificială, sus, mai sus, mereu mai departe, căutând. Hăituit de oraș, fără mare și țărm, nu-i pot auzi țipătul, e la fel de închis, ca și mine, afară.

Duș de seară. Ziua e scurtă, viața e scurtă, spun ei. Solstițiul frigului e foarte aproape. Noaptea e pe atât de întunecoasă pe cât de luminoasă s-a născut dimineața. Propranolol, 0,2 mg și pâine prăjită electric. Vârstă. O vârstă oarecare, un ritm oarecare, străin. Somn mic și stele insomniace. Bach: Acesta este un medicament. Ascultați cu atenție prospectul. Nesomn. Un portret – o copie străină, aproape mecanică –, al unui străin, pe dulapul de lângă biroul cu computer, eu scriu, scriu și când lucrez. Prins cu o pioneză, pe care am înfipt-o – din grabă, din neatenție ori poate de nervi – exact în locul celui de-al treilea ochi. O inimă între sprâncene. Bate. Regret, desfac. Poate doare hârtia. A rămas în loc un mic orificiu, orb. Ochiul lui, al treilea. Suprafața copiei e aspră. Pare că i-a crescut barba, văd puncte mărunte pe obrajii lui. Și mie. Merg la baie, îmi rad fața, nu chipul, pe el l-am pierdut de vreo paisprezece ore, folosesc din belșug after shave răcoritor, parfumat, revin la hârtia lui, la copia mea, acum netedă, proaspăt bărbierită. Ochii lui (ochii, mereu ochii!) se mișcă lin, sub pleoape închise. Visează. Chip cu trei ochi, doi închiși, unul deschis, din greșeală. Nu doare. Cei doi sunt deschiși în interiorul unui somn. Al unei păci oarecare, mereu provizorie, cum sunt toate păcile lumii, când sunt. Asta, pacea pe care el o stăpânește, e singura menită lui însuși, asupra căreia doar el are îngăduința de a privi cu ochii larg închiși, în fine, pacea lui personală, nu a altcuiva. Ultima și unica. Mă frec la ochi. E ireal, dar. Mă așez pe canapea, locul unde se afla, cândva, demult, foarte demult, perna viselor mele albastre, privindu-l, alături de prospectul medicamentului Bach. Nu, nu pentru atmosferă, nu aștept pe nimeni și nimic, pentru cortex, pentru împotriva stresului, a oboselii ăsteia fizice, atât de îndelungate. Ar fi absurdă de-a binelea dacă n-ar fi vie prin mine. Oboseala piesei mecanice a trupului meu. Mâine, la fel, da.

Lumina e difuză. Alb-negrul copiei nu are nuanțe intermediare, gri-cenușii, nu are decât umbre ferme, clare ca vocea zilei de azi, negru pe fond alb, incredibil de alb și peste tot e un somn, înaintea ochilor mei e doar un cadru de alb-negru uman, un frame, dormind, cu contrastul la maxim. Puțin mototolită, hârtia. În rest, albă. Genele ochilor lui, puse una peste alta, cele de sus căzute – în pace – peste cele de jos. Mici riduri, trase cu o mână sigură și cu o peniță subțire – printre altele, m-am ocupat, mulți ani, de desen. Păr negru, desigur, ca și umbra bine conturată. Contrast. Ochii lui, de o culoare necunoscută, pot avea orice culoare de ochi. (Ochii, mereu, mereu, ochii, de parcă astea ar fi ferestrele sufletului, cine poate ști ce suflet trăiește închis într-o copie xerox alb-negru?) Tu, cel uitat, tu, cel pierdut, tu, cel singur, tu, cel străin, rătăcit între aceste roți nemișcate, vei fi – ești – amintit. Amintit, nu pomenit. Acum, visezi un om întâlnit pe tărâmul unui întuneric, al unui leșin care n-a fost niciodată al tău. Un străin care nu ți-e străin, pentru că el ți-a deschis, fie cu știință, fie fără, nici nu contează, al treilea ochi, cel prin care tu, acum, vezi. Asta nu e o eroare, ci un binemeritat semn de evoluție spirituală. (Vezi? A fost doar un sfârșit de etapă, o treaptă de urcat, numai atât.) Bătrân? Tânăr? Desenul lui e prea clar pentru a afla. Știu doar că are vârsta viselor și străduințelor lui. Întunericul, odată cu vârsta, adună în el chipuri de-o clipă și clipe de chipuri. Multe chipuri. Visează. Eu nu mai pot, de foarte mult timp. O, știu – printre altele, m-am ocupat, mulți ani, de vise –, e semn de oboseală psihică, de libertate înlănțuită, strigând în van, pescărușule, tu știi, eu scriu, scriu și când gândesc, ei, și? Sau de creier spălat. Bach, da, el știa toate tainele. Bolnav al cărui organism s-a obișnuit cu medicamentul. Doza trebuie mărită, progresiv, prietene. Bach, până la saturație, până la cel mai înalt efect, până la ultima notă a maestrului, abia după aceea trecem la următorul compozitor. Pentru că mâine. La fel. La fel. La fel. Copie de zi, în alb-negru precis, la fel de sonor ca un ceasornic, contrastant, vizibil. Sigur, stabil, măcar din punct de vedere financiar.

Somnul lui, în pace. Într-o pace definitivă. Cine-ar putea spune ce văd, acum, ochii lui? Ochii. Mereu, aproape obsesiv, ochii. Nicio trezire, nicio dimineață, nici un răsărit, în zori, nu-l mai pot coborî, ca de obicei, în acest timp. Nu, el nu mai poate reintra aici. Locuiește în spațiul său interior, în peștera lui proprietate personală, zidită în taină, într-o altă formă de visare a timpului. Acum, preschimbat din fizic în metafizic, el este acolo. Plămădește forme noi, de nimeni văzute vreodată, din bezna imaterială a unui început. A ajuns până la starea de copie a unui chip. Și nu, el nu este o mască mortuară, sunt sigur, oricât de bine ar fi desenat.

De ce l-am adus acasă? O nevoie de frate? O nevoie de chip? Pescăruș. Vânt, altfel de vânt, în rafale nervoase, rătăcind după mine printre clădirile bulevardului. Un cal. O șa, un călăreț, o pălărie mexicană. Sombrero. Îl cunosc. Un polițist îl oprește, cu brațul întins către dreapta. Trecătorii privesc. Unii îl filmează cu telefoanele, e ceva inedit. L-ar trimite dincolo, înapoi, în ecranul din care bietul călăreț a reușit să evadeze în lume. Dar nu. Nu poți amenda o imagine. Îi plac – și mie îmi plac – cizmele celuilalt, cu pinteni strălucitori, nu de studio, ci de argint lustruit, el trece, trece tăcut și lumea îl privește, chiar dacă uniforma polițistului se supune unor legi moderne, altor regulamente. El e bătrân, are peste o sută de ani. Ochii lui sunt aprigi, puternici ca o istorie, ochii ăștia nu se pot filma. În vremea asta e orb, nu vede, pare că privește dintr-un ecran. Nu zărește înaintea ochilor nimic altceva decât întuneric, întunericul sălii, întunericul lumii, întunericul de cinema. Undeva, sus și departe, o rază de lumină îi mai lasă o speranță, despre care știe doar că e iluzorie. (Atenție! Copiatoarele folosesc lumina unui bec special, care dăunează grav vederii. Nu priviți direct!) Mexican, poate revoluționar, un revoluționar standard, al tuturor revoluțiilor uitate, al unei istorii uitate, nu știu, are încă la centură un Colt45, bun, foarte bun, hehehe! Americano, gringo! spune, lovindu-și cu pumnul drept și noduros și puternic și închis, cele două cartușiere cu multe gloanțe încrucișate pe piept. Zâmbește. E pașnic. Războiul lui s-a încheiat. Afișul e zdrențuit, culorile i-au pălit, după atâta vreme în soarele arzător al străzii. (De ce doar eu aud potcoavele calului tău pe trotuar, viejo, și zăngănitul pintenilor de argint, printre claxoane, imagini și motoare, printre strigătele astea noi dintre noi? De ce doar eu? De ce pescărușul, de ce vântul, de ce acum? De ce chipul meu? Am ascuns altul, sub cel smuls de vânt? Câte sunt, câte rafale, câte gloanțe, câte apariții, ce nou ecran trebuie să port sub pleoapele mele, imposibil de închis, veșnic deschise, până la sânge? Și apoi, mai târziu, unde? Acasă? Amigo, unde naiba sunt eu acasă, cu atâtea mii de chipuri și de istorii?)

Portretul. Eu scriu tot timpul, scriu când lucrez, când merg, scriu și când visez. Îmi desenez, închegându-mi, închegându-mă, semnul mic, personal și singur, în cuvânt. Dar el? Care e semnul lui, mic, personal și singur, dincolo de tăcerea vocii sale, care poate n-a cântat niciodată, cu atât mai mult într-un cor? (Cor antic?) „O, tu, frate străin, fie să nu-ți fie întunericul de-a pururi neliniștit, nestins și tăcut!” Îmi amintesc. Străinul din mine, străinul de mine, fără să vreau. Știam – de la Leonardo, bătrânul maestru – că totdeauna dăruiești ceva din necunoscutul tău chip în orice portret, al oricui ar fi. (Sau el știa prin mine? Bine, și-atunci, timpul, spațiul, unde e cheia? Visul?) Printre altele, m-am ocupat, mulți ani, de pictură. O copie nouă, descoperită din întâmplare sau nu, mi-l restituie, după mai bine de o sută de ani, pe sombrero. Cu ochi aprigi, negri, total deschiși înaintea riscului de a trăi. (Revoluția lui nu mai este și a mea, eu trăiesc de ceva vreme într-o poveste nouă, într-un scris nou, tânăr acum, dar care, peste un timp, va îmbătrâni.) Ochii lui. Acum, aici, slabi, încețoșați de vreme, într-un prezent sărac în istorii. Acolo, pe pere-te, închiși. Pe trotuar, o trupă de muzicanți peruvieni, El condor pasa. Cerșetor negru: Vete, hombre, vete! Nu vezi că umerii mei sunt prea slabi, că nu pot îndura greutatea cosmică a atâtor chipuri? Și tu îmi dai încă unul? spune. (Mă privește cu ciudă fără să înțeleg. Sunt eu prea sărac pentru a scrie povestea lui? Sunt banii mei defecți? Poate. Cine știe ce știe, ce vede el?) Un cățel șchiop, murdar. Alături, calul, trecând prin imagini. Strigăt. Alte strigăte, o lumină senină strigă spre sus, către singurul pescăruș pierdut, care strigă. (Consumul excesiv de strigăte și furie dăunează grav timpului, ori poate sufletului, nu mai știu, nici nu contează.) Printre clădiri. Oameni. Ochi de istorie, veșnic deschiși, ochi de câine credincios. Stradă, un bulevard banal și larg, modern ca orașul, cu tot ce e necesar vieții lui în anul acesta de grație. Așa e cinstit, așa este bine, să văd: oglinda unui chip pierdut. Pași, ai mei, aceiași. Sunt. Un costum vizibil, cu mult mai multe costume. Pescăruș: zbor ascuns printre ziduri înalte. Nu condor. Fără chip. Aer pur, înalt. Senin. Vete, hombre, vete! Respir. Aer. Strig, semn personal. Imaginea strigătului meu este alta: cred că am un chip nou. Copii și tineri, împreună, aplecați, scufundați în telefoane mobile. Ochii lor, captați magnetic de această nouă istorie, deja la vârste din ce în ce mai fragede. (Ochii, mereu ochii, pictore: ce culoare au, aveau? Ce vis?) Ochi alb-negru, închiși. Contrast. Cad, fără Bach, condor ne-plutind, nu leșin. Aer și bani. CD-ul: stop Bach, medicament cu prospect ascultat, vindecare, armonie, da, e posibil, cred. Pleoapele: genele (ADN-ul, amintirile, tiparele, moștenirile?), una peste alta. Cele de sus căzute – gravitațional, în somn – peste genele de jos. Singure, închizând programul. Priviri deschise spre înăuntru, prietene. Perna viselor mele albastre s-a destrămat. În vânt. Via del vento. Unde sunt? Unde le-am pierdut, ca și cum mi-ar fi fost smulse odată cu ultimul chip cunoscut? Până azi. Suflet rătăcit, pescăruș pierdut, spune-mi, sunt eu releul obligatoriu, conexiunea lipsă? Așa, fără chip? Sau sunt doar sufletul necesar, chip rătăcit, conexiunea obligatorie între strigăt și cer? Pleoapele: oricând, oricum, pentru toți spectatorii, cortine căzând. Aici, spectacolul e întotdeauna același. Acolo, da, acolo, ochii văd.

Printre altele, mulți, foarte mulți ani, m-am ocupat cu amintirile, cu amintirile tuturor. A fost greu, cumplit de greu, ani, veacuri, milenii. Osteniți peste poate, ochii aceștia sunt fără întoarcere, știu. Bolnav de o vârstă care își amintește totul, dar care nu izbutește nici măcar să țină minte numărul anilor și toate chipurile. Amintirile revin, mereu, doar înapoi. Asta e singura lor menire, doar primitorului i se par schimbate, dar ele sunt totdeauna cuminți, vizibile sau nu, egale, strict personale, cu etichete, cu cicatrici sau fundițe colorate. Peste tot, în orice stare a timpului, însoțitori credincioși, ochii. Chipul lui, portretul lui, lumina în care a fost văzut, lumina în care el a văzut, sunt schimbate. Pierdut de el însuși, între adieri sau rafale, e altul, devenind altul. Ochii, aceiași dintotdeauna, sunt închiși. Cine ești, ochi al oglinzii, veșnic deschis? Pescăruș fugar, evadat fără mare. Încă mai scriu, și calea e lungă, pace lui, dincolo de vedere, dincolo de culoare, dincolo de orice curcubeu, copie alb-negru, după un original uitat și color. Eu, rătăcitor secular, nu pot cuprinde nimic mai mult decât copiile chipurilor lui, ăsta e un semn, singurul semn călăuzitor, alături de mine, cu toate chipurile și în toate legendele – fiecare chip e o poveste. Și eu însumi. Singur. Vete, hombre, vete! Cerșetor negru, fratele meu e acum o copie xerox, tăcută, împăcată. Visează înainte, într-o altă percepție a timpului, a luminii, pe care eu o cu-nosc. Printre altele, mulți, foarte mulți ani, m-am ocupat cu visul. Chip acoperind o esență, mereu aceeași, mereu acoperită de-un chip schimbător, îmi răspunde.