22 februarie 2020

OARE

Oare vom sfârși
prin a fi numere toți?
Azi fără număr
nimic nu mai poți
Și numerele
automat comunică
vocal perpetuu
matematic
irațional-zgomotos
digital-electronic
fără pârghii și fire
și roți
între ele
E trist
pentru cel fără număr
și singur
trecând peste numere
el încă mai are
timp liber să cânte
misterele antice
pierdute în grabă acum
Pentru cel fără număr,
doar pentru el,
nu pentru toți,
frumoase,
nepăsătoare și libere,
din ele însele,
se nasc misterele
și cresc

07 februarie 2020

PEDEAPSA LUI MAGUS

Magus nu era un nume obișnuit, în așa fel încât preotul căruia îi fusese adus pruncul pentru botez se miră. Tatăl își frământa pălăria în mâini și spuse doar atât:
- Magus o să-l cheme.
O fi visat cine știe ce voce smintită, își spuse preotul în sinea lui, fără a fi departe de adevăr. Pentru că omul visase cu adevărat, dar nu o voce smintită, ci multe file scrise cu semne ciudate, plutind prin fața ochilor săi. Când s-a trezit, a știut că singurul cuvânt citit pe filele acelea plutitoare fusese numele pruncului aflat în pântecul femeii lui. 
- Magus o să-l cheme, îi spuse soției.
Femeia îl privise tăcută și apoi își fãcuse o cruce mare peste pântecul rotund. În noaptea aceea născu.

După paisprezece ani, Magus era un băiat sănătos și zdravăn. În orașul de la poalele muntelui izbucni în anul acela o molimă grea. Băiatul simțea o uimire soră vitregă cu teama în fața morții care își așezase aripile ei peste oraș. Oamenii erau cuprinși de un delir peste măsură de îndurat în fața bolii care le secera viețile, asemenea coasei care taie necruțătoare iarbă, flori și buruieni laolaltă. Căruțele pline cu morți treceau însoțite de fumul înecăcios al focurilor spre locuri lăsate spre ardere și îngropăciune. Drumurile către oraș fuseseră închise. Cei mai înstăriți putuseră pleca, bătrâni și tineri se fereau de boală făcând zi și noapte slujbe la răscruci, iar Magus trecea de la o casă la alta căutându-și prietenii de joacă, plecați din lume unul după altul. Uimirea îi sporea curiozitatea, apoi, când mama lui, cu fruntea plină de broboane de sudoare de febră îi întinse usturoiul cu mâna ei și își dădu duhul, Magus simți că durerea îi copleșește uimirea. Usturoiul avu pentru el puteri miraculoase, care îl scăpară de boală, dar el punea lucrul acesta pe seama gândului de pe urmă al mamei sale. Tatăl îi părăsise cu vreo două zile înainte și umbra amurgului întunecat de fumul focurilor îl ajută pe Magus să plece spre munte, dincolo de soldații care păzeau de la depărtare orașul.
Muntele, aspru și tare în piatra potecilor, îl lăsă mult timp să urce. Magus nu avea decât dorința de a plânge singur și apoi să moarã. Credea că dacă va urca iute pe munte, inima lui se va frânge deodată, dar nu se întâmplă așa.

25 ianuarie 2020

NEBUNUL

„Eram nebunul fără nimeni,
aşteptându-i pe toţi
și plata regelui de la palat
niciodată plătind
pentru mat.
Mă ascundeau cuvinte
rostite în tăcere
întotdeauna în gânduri în vers
îmi era plină inima și Luna
când chipul meu râdea plângeam
și când visam prea mult
mă judecau prea mult
iar eu izbuteam
totdeauna să iert...”

O, voi, treziţilor din vise,
nebunul fără nimeni,
vă aştepta pe toţi,
vă iubea pe toţi!
Niciodată de rege plătit 
la palat pentru mat,
pentru el vă-ntâmpina
totdeauna
zâmbetu-i plâns
și versu-i neuitat.
(Din „Lunatice”)