06 martie 2019

FURTUNĂ DE GÂNDURI

Atâtea mii de gânduri azi fruntea îmi apasă
Asemenea furtunii, ce marea nu o lasă
Să-și cânte-n valuri pacea etern unduitoare,
La fel noaptea gândirii își caută un soare.
Și brațe lungi tenebre tot cresc în dans grotesc,
Din calea lor făptura prea mică-i s-o feresc,
De coarne s-apuc plugul inteligenței bune,
Să ar câmpul gândirii de neagra lor genune.
Însă imaginația vie este-n averi bogată
Și-o născocire, una, pe alta și-o arată,
Iar eu le sunt doar gazdă, ca vasul cel de lut,
Uimit privesc prin ele, tăcut le sunt și mut,
Cu palmele întinse le caut formă-n noapte
Și numai cele blânde se lasă prinse-n șoapte.
Privirea parcă-i alta, nu ochii mei de cer
Ce rătăcesc adesea prin gânduri și mister
Și-atâtea mii fantasme născându-se-n visare
Călătoresc prea oarbe pe-a gândului cărare
Descoperind că mintea-mi e calea ce le naște,
Un univers ce toate-acestea le știe și le paște.
Le las uimit să zburde, de-s demoni ori sunt îngeri,
Copii ce sunt ai minții, din aripi și din frângeri,
Nu știu dacă substanța li-e viață sau himeră,
Mă cheam-ades cu ele din viața efemeră
Să evadez, și-mi place, de dincolo de frunte
Să las copiii-aceștia în joacă să se-nfrunte.
Apoi, trezit cu cearcăn din nopțile arzânde,
Îmi pare iar că timpul se măsură-n secunde.
Și tristă-i revenirea din cele nenăscute
Ce fug în zori de ziuă că nu-i cin-să le-asculte.
Astfel îmi trec sub frunte lumi noi, câte o mie,
Lăsând a lor sudoare și febră-n insomnie,
Doar gânduri ce străbat prin poarta de uitare
Pe al meu chip își sapă un rid ca alintare.
Din roata lor din ceruri, imensă nesfârșire,
Mai țin doar câte-o spiță rămasă-n amintire,
Iar somnul m-ațipește în zori; și mai apoi
Doar moartea mea trăiește întoarsă înapoi.
(Din „Strigătoarele tăceri”)

EVENING 2 / ÎNSERARE 2

Ulei pe pânză, 40 x 30 cm


28 februarie 2019

ACUM

aud vocea verde
din toate izvoarele țâșnind 
limpede
îmi cântă din nou primăvara
vocea cristalelor pure
trezite din adânca tristețe a morții
din visul unui somn neuitat

tăcerea poartă veșnicia
ascunsă într-o voce albastră
în urmă rămâne doar vânt
haotic bătând
în pulberea vremii ce trece
deșeuri de cristal
ecouri de stele
departe
cor amuțit

22 februarie 2019

ȘTIU

Știu că întâlnirea cu tot
Ce ascunde mantia întunecată a nopții
Inevitabilă e, ca un răsărit.
Trebuie să mă supun ei
Pentru că am fost dăruit
Cu o moleculă din bătrânețea Pământului,
Cu o naștere vie și un spin înfipt
În ceva ca o inimă.
Știu că moartea
E o altă stare a trandafirului
Care doarme în mine
Părând, cât trăiesc, că visează.
Se grăbește numai
În fiecare clipă, respirație sau zi,
Dar încă mai doarme, așteptând să ajung.
Știu că moartea
Este decapitarea privirii,
Sau scufundarea în lucruri
Până în adânc,
Ridicarea sevelor
Din pământ către cer
Și reîntoarcerea într-o ploaie.
Știu.

17 februarie 2019

TOAMNA DIN URMĂ


Când lungile corăbii de nori plutesc în cer,
Când cețurile toamnei văd frunzele cum pier,
Când însăși respirația se face rece-n scrum,
Atunci ades îmi pare că sunt la cap de drum.

Aștept ca peste lume să cadă brume reci,
Aștept ca după viața-mi tu iar să te petreci,
Aștept zăpada clară lumina să-nnoiască,
Aștept în ram pustiul de gheață să-nflorească,

Să mă opresc deodată cristalizat în valuri
Și fără de suflare să-ngheț în alte maluri,
Uitând că-ntotdeauna corăbiile de sus
Plecau și fără mine în calea spre apus.

În drumul lor pe ceruri, egal și uniform,
Trecându-mi pe alături vedeau mereu că dorm
Și singur moartea-ntreagă în vis îmi aminteam.
Știa doar Căpitanul cum că murind trăiam.

Fântâna apei vieții e-un diamant de gheață
Și palide sunt stele ce s-au ascuns în ceață,
Corăbiile de nouri pierdute sunt în gânduri,
Azi cerul de cenușă mă cheamă în străfunduri.

Cu mâna Căpitanul corăbiei cenușii
Face un semn și-mi spune că tu n-ai să mai vii.
Mă dau atunci uitării; prea lunga călătoare
Mă-ngroapă lângă toamnă spre iarna viitoare.

Amară e-ncheierea ce piere într-o clipă
Lumina verii calde care i-a fost aripă,
Dar ea e mult mai tristă când rodul ei din cer
Adoarme-al nimănuia, uitat în frig și ger.