LIGHT IS FREE

05 februarie 2019

„TIMPUL DE PIATRĂ” (Fragment din viitorul volum)

. . .
„- Don Marcelo, am să-ți fur meseria până la urmă! spunea băiatul, ori de câte ori îl duceam la bazinul olimpic. Era simpatic, plin de viață. Îmi vorbea despre sportul lui, despre campionatele lui internaționale, interplanetare, intergalactice, de înot. Dorea din tot sufletul să ajungă campion. Nu se înțelegea bine cu ai lui. Din cauza asta, îl simțeam clocotind de energie, dar, câteodată, și de nervi. Îl ascultam. Se descărca vorbind cu mine și apoi în bazinul de înot și ăsta era poate norocul lui. Nu-i plăcea prea mult școala, dar era în clubul ei de înot. Încercam să-l înțeleg, să-l ajut cu câte-un sfat, bineînțeles nepotrivit, și puștiul se bucura. Îmi spunea don Marcelo, cu respectul pe care l-ar fi avut pentru un unchi. De multe ori unchii sunt mai apropiați decât tații. Îl chema Toni.
Îi spuneam, cu o undă de complicitate, să fugă în America.
- Să știi că am s-o fac, răspundea repede, entuziasmat de idee. Învață-mă să conduc, don Marcelo.
Și eu l-am învățat, cu răbdare, tot ce știam, inclusiv regulile de circulație din New York și micile trucuri ale taximetriștilor de pretutindeni. Cum să „simtă” clientul, cum să-l ocolească fără să-și dea seama, fără să abuzeze, căci asta ar fi avut consecințe dintre cele mai neașteptate.
„Easy come, easy go, spun americanii, așa că fii șmecher, dar cu bun simț!” I-am mai spus cum să îndrume pe un rătăcit sau pe un străin în oraș.
- Fă-o totdeauna cu inima curată și încredere în Dumnezeu. Nu peste tot e așa de liniște ca în orașul ăsta. Nu ocoli niciodată munca, mai ales în America, dar stai cât mai departe de necazuri. „Stay out of troubles”, spun americanii.
Asimila foarte bine, era tânăr, inteligent și puternic, iar treaba asta îi plăcea cu adevărat. Avea impresia că astfel e propriul său stăpân, sau măcar că poate deveni.
Peste un an, avea deja o medalie, carnetul de conducere și un atestat pentru taximetrie. Ai lui nu știau decât de primele două. Era taina noastră și îmi mulțumea.
- Plec, fii sigur! În America, don Marcelo! O să-mi fie dor de taxiul ăsta roșu. Cred că nu mai există altul nicăieri în lume.
- Nu, majoritatea sunt galbene, îi răspund.
Ar fi putut să ne fie nepot, mie și Monicăi, mă gândeam.
Crescuse, îl cunoșteam de pe când avea șaisprezece ani. Împlinise, de curând, optsprezece. L-am învățat, deși o studia și la școală, engleza pe care o învățasem și eu. Și a ascultat, împreună cu mine, uimit, Mozart, Beethoven, Bach și alții. Habar n-avea despre ei. I-am deschis și dorința de a citi, cu bucuria unui unchi mai de departe. Sau a unui bunic.
Mama lui murise, dar am aflat asta mult mai târziu, cu toate că lumea mea e o lume mică.”
. . .

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu