16 noiembrie 2018

„ANUL TĂCERII” (Fragment)

. . .
Omul Duminică stă lângă el pe iarbă. Privește cerul cu ochi larg deschiși și lumina îi face barba albă mai luminoasă. Vorbește încet:
- Odată, de mult, am omorât un om. Plecasem cu desaga goală în spate, să-mi iau lumea în cap. După un timp am ajuns la o casă și am bătut la ușă. Îmi era foame. Omul care mi-a deschis ușa m-a primit, m-a ospătat cu bucate alese, iar eu l-am omorât. Am umplut iute desaga cu mâncare și când să ies degrabă pe ușă, mortul mi-a spus: 
- Îți puteam da ție toată mâncarea, dar dacă mi-ai luat viața, trăiește-o tu pentru mine. 
Și am plecat, luând cu mine în desagă nu mortul, ci omorul. Am mers mai departe, cu desaga în spate și am ajuns la o pajiște de pădure în care trei femei frumoase dansau sub lumina lunii. 
- Vino și desfătează-te cu noi, mi-au spus ele. 
O săptămână întreagă m-am desfătat cu cele trei femei, până când luna a trecut în celălalt pătrar al ei. Dar la plecare le luasem cu mine în desagă. Nu pe ele, ci desfătările cu ele. Desaga era din ce în ce mai grea în spatele meu, mâncarea se sfârșise și atunci a trebuit să fur bani de la cei întâlniți pe drum, mințindu-i în fel și chip. Mă minunam și eu de cele ce spuneam. Dar ei nu știau. Luam în desagă cu mine și banii lor, mulți de tot, de teamă să nu rămân vreodată sărac. Mergând mai departe și ostenit de câte duceam după mine, am ajuns la niște soldați care păzeau drumul, pentru că acolo începea o altă țară. 
- Arată ce ai în desagă, mi-a spus soldatul cu pușcă. 
M-am temut ca de moarte când l-am auzit, iar el a luat desaga și a deschis-o. 
- E goală, a spus el mai departe căpitanului. 
- Atunci, lasă-l să treacă, a spus acela. 
Și eu am trecut dincolo, în cealaltă țară. Dar și acolo desaga mea era la fel de grea. Am înțeles că țara aceea nu era altfel decât cea prin care trecusem. Oamenii pe care îi întâlneam îmi păreau la fel, dar niciunul nu vedea greutatea pe care eu o purtam în desagă. Am trecut după asta prin multe țări, ocolind pământul în lung și în lat, făcând aceleași lucruri pe care mă învățasem a le face. Omoruri, desfătări, minciuni și furtișaguri, pentru că nu știam altceva și doar așa puteam trăi bine în anii aceia. Peste tot treceam cu desaga mea, care lor li se părea că e goală. Dar eu știam cât de grea se făcuse pe măsură ce timpul trecea. Trăiam viețile celor omorâți și ostenisem greu de atâtea desfătări și mâncăruri scumpe din banii furați. Odată, pe înserat, stăteam pe marginea unui drum. Voiam doar să aflu și altceva decât știusem până în clipa aceea, pentru că mă cuprinsese o tristețe de moarte după toate cele pe care le trăisem, ca și cum nu eu le făptuisem, ci altul care trăia în trupul meu. Mă temeam de osândă, fără să știu decât că trebuia să vină. Știam, vezi bine, că o dusesem cu mine în desagă atâta amar de vreme. Atunci a venit la mine cel dintâi omorât și mi-a spus: 
- Dă-mi drumul acum, mi-ai dus destul timp viața în locul meu. Eu te-am iertat. 
 Apoi a plecat. După el au venit cele trei femei, dar erau bătrâne și îmbrăcate în negru. Din cele ce mi-au zis am înțeles că își cereau înapoi desfătările și că m-au iertat. Eu le-am dat și ele au plecat pe drumul lor. După ce a mai trecut un timp, am zărit pe toți cei cărora le furasem banii, mulți, mulți de tot, cerându-și plățile lor de la mine. Spuneau și ei că m-au iertat. După toate astea, eu am rămas gol ca desaga pe care o dusesem atât de mult timp în spate. Abia atunci am simțit, ca și cum ar fi fost glasul unui gând care zăcea demult adormit în mine, cum îmi vorbește Dumnezeu. Ostenit de povara desăgii mele, care fusese goală, tăcuse vreme îndelungată. În cuvinte pe care acum le înțelegeam, pentru că fusese surd și mut, mi-am spus: 
- Pentru că nu ai știut de mine, te-am iertat prin oamenii aceștia. Dar acum știi. 
- Cum să fi știut, Doamne? am întrebat. Ești atât de necuprins în cuvintele oamenilor încât nu puteam ști. 
- Da, mi-a răspuns Dumnezeu, așa este, dar te pot cuprinde pe tine și pe oamenii iertărilor tale, așa cum cuprind tot ce se vede și nu se vede. Vorbește oamenilor despre zilele mele și atât.
Omul Duminică tace. Privește în sus, spre Dumnezeul cerurilor lui, apoi în jos, către același loc. Inginerul îi găsește o oarecare asemănare cu polițistul cumsecade, mult mai bătrân, dar știe că doar i se pare.
- Înțelegi? De atunci nu mi-a mai vorbit niciodată cel de necuprins în cuvinte, Dumnezeu. Dar știu că poate vorbi prin oameni. Și că vorbește mai limpede și mai clar prin omul care tace. Ochii tăi nu sunt orbi și poți să vezi tot. Acum nu ți se mai poate ascunde nimic. 
Bătrânul tace. În ochii lui sclipesc vechile clipe ale amintirii. Rostește:
- Am aflat odată, de mult, pe când ieșeam clătinându-mă dintr-o cârciumă din care nu putusem păstra decât fum, gălăgie, scandaluri între golani, miros de băutură și sudoare, femei grase, râzând din toată inima sub mângâierile flăcăilor veseli, că numele lui Dumnezeu este un cuvânt simplu: cer. Caută, acolo, în cuvântul acesta, care se arată ca un soare pe zăpadă. Azi e Dumnică, ziua Domnului.
Bătrânul dispare din vis, șoptindu-și lui însuși cine știe ce alte povești. Inginerul află că omul Duminică e chemat de tăcerea lui. Înțelege. 
Aude, îndepărtându-se, vocea unui om.
. . .

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu