LIGHT IS FREE

30 septembrie 2018

Fragment 2 (Din viitorul volum)

. . .

Pașii mei răsună metalic: am senzația că dăltuiesc riduri adânci în carnea bătrână a muntelui, deși asta au făcut-o, înaintea mea, cei care l-au străpuns.
Mă opresc și respir. Trebuie să fac economie de efort, de apă și hrană, de lumină. Încep îngrijorările, una câte una; tunelul acesta ar putea să nu aibă nici un capăt, să fie la fel de închis ca un cerc vicios; risc într-adevăr să-mi las oasele să putrezească aici, de-a lungul acestor șine paralele, care nu sunt, pentru mine, acum, nimic altceva decât o scară orizontală. Înaintea mea, în fascicolul lanternei, văd un fluture mare, galben-auriu, zbenguindu-se jucăuș în raza de lumină. E un fluture de noapte, atras de lumină, aici, unde el izbutește să trăiască, în beznă? Am senzația unei halucinații, dar zborul lui în spirală îmi lasă pe față, pe păr, pulberea fină a aripilor lui, strălucind ca o ploaie de aur. E o mângâiere neașteptată, palpabilă, în singurătatea rece, metalică, a tunelului. Aud foșnetul catifelat al făpturii lui în adânc. Așteptând în liniștea muntelui, acesta e singurul sunet, apoi nu-l mai simt. Încă nu sunt surd, mă gândesc. Zboară, zboară departe. Nu știu dacă înainte sau înapoi. Adâncul e unul singur.
Mă întreb: care sunt porțile prin care pătrund în mine atâtea gânduri? Acolo, afară, înaintea intrării, pacea și armonia sălășluiseră împreună, în lumina zilei; nu aveau nevoie de nici o poartă. Vedeam, auzeam, simțeam, eram eu însumi o poartă deschisă. Acum, nu. Poarta de intrare s-a închis, departe, în urmă. Sunt ca și orb, ca și surd; însă, deodată, toate lucrurile, chipurile, întâmplările pe care le-am văzut, le-am auzit, le-am trăit cândva, dau buzna în mine într-un vârtej amețitor, fără să știu prin ce porți. Mai mult, fără să știu nici de ce. Locuiesc în întunericul ăsta, care nu e cel dintâi, dinaintea facerii lumii, ci e doar o beznă capturată, o fărâmă locală, un ciob din cel dintâi. E singurul material energetic din care trebuie să refăuresc totul, ca și cum aș putea, știind că întunericul primordial, pur, cuprinde în el toate luminile, tot ceea ce nu are încă o formă, o culoare, o umbră.
Parcă m-aș întâlni cu misterul care mă călăuzește, cu muntele meu de Timp, ascuns în adâncul lui, deși, într-o dimineață luminoasă, voiam doar să urc pe cel mai înalt și luminos vârf. Aici e însă un adânc artificial, o lucrare omenească. Nu e nici măcar o peșteră cu desene vechi pe pereți sau un labirint de grote. Mă întreb dacă toți avem un munte de Timp pe care trebuie să-l ducem pe umeri, asemenea unei cochilii de melc, îngreunându-se mereu tot mai mult și încetinindu-ne pașii pe măsură ce Timpul trece.
Oamenii trec, muntele rămâne. Dimensiunea mea umană, aceea a unei furnici alături de măreția pietrei statornice, înainte de a intra în tunel. O fărâmă de om în măruntaiele unui munte.
Sunt nevoit să respir un oxigen întunecat. Să simt că sângele meu ar trebui să devină electric, poate magnetic, pentru a nu se infecta cu beznă. Magic, luminos, fosforescent. Să îmi impun să rezist, să trăiesc, atât timp cât instinctul de conservare încă îmi este activ. Voința de a nu muri nu e aceeași cu voința de a trăi, îmi spuneam.
. . .

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu