LIGHT IS FREE

06 septembrie 2018

FRAGMENT 1 (Din viitorul volum)

. . .
Acolo, în adâncul unei secunde, visasem că am primit o lovitură în plină față. Nu știu dacă o meritasem sau nu. Durea la fel ca orice durere vie, poate în vis mai mult decât în realitate. În somn, știam că atunci, demult și totuși acum, nu mai am nimic de pierdut. Doar viața, chinul omniprezent. N-aș fi putut uita: o seară în care priveam pe fereastra unui restaurant, unde lumea mânca. Înghețat și flămând, priveam înăuntru prin vitrina de la stradă. Poate doream să simt gustul mâncării odată cu cei de dincolo, nu știu. Încercam din răsputeri nu să îndur foamea, ci să mă bucur pentru cei care mâncau acolo, la căldură și lumină. Poate că ei meritau asta. Eu, nu. Chelnerii nu pridideau să servească la mese tot felul de bucate. Știu doar că în clipa aceea, un copil mi-a dăruit o monedă mică și o privire de înger, în lumina care ajungea dinăuntru pe trotuar. Nu cred că era singur, era noapte, el era micuț, n-am văzut cine îl însoțea. Bănuțul acela era singurul meu ban. Nu mai avusesem demult unul. Pâinea pe care mi-a oferit-o a fost cea mai gustoasă hrană din viața mea. Panis angelicus, i-am spus și mi se părea fără sfârșit. Și încă mă credeam într-un vis. Dar visul s-a sfârșit, ca orice vis. Nu știam ce aș mai fi putut face împotriva foamei, a frigului, a lipsurilor. N-aveam slujbă, nici locuință; trăiam zadarnic, nimeni nu mă voia. Nu trebuiam nimănui. Trăiam, dar fiecare zi putea fi ultima. Mă obișnuiam deja cu ideea unui sfârșit. Nu mai aveam nici o speranță, fără ca atunci să înțeleg păcatul greu al disperării. Mă simțeam eu însumi eroul din „Foamea” lui Knut Hamsun. În afară de a fura - habar nu aveam cum -, în afară de a căuta haine vechi și resturi de hrană prin pubele, îmi rămânea, totuși, o posibilitate umilitoare: să cerșesc. Știam, din experiențe triste, de la prietenii străzilor pe care hoinăream, de la cine trebuia să o fac: de la cei cu bani, cu mașini, cu case. De la cei bogați. Și, în loc de ceva bani, am primit, într-o seară, un pumn în figură. L-am simțit în trei planuri: întâi, ca o lovitură de grație, care mă termina brusc, însângerat; al doilea, ca pe o izbăvire, cu o durere împotriva altor dureri; și, în fine, ca pe un sacrificiu. Visul îmi părea clar ca lumina zilei, deși era seară și ploua: durerea mea ar fi putut fi bucuria altora. Era normal: cei care aveau ceea ce eu nu aveam își apărau „avutul” cum credeau de cuviință. Prin toate mijloacele, stăpâniți de frica de a pierde; ori, eu, cel de pe străzi, nu cunoșteam frica asta. Nu aveam nimic de pierdut. Doar viața. Eram pentru ei un intrus, un paria care trebuia îndepărtat și, dacă în seara aceea fusesem doar eu, ei știau, în siguranța lor arogantă și temătoare, în stare de orice, că sunt mulți cei asemenea mie, dezmoșteniți de soartă sau de noroc. Noi, oamenii nimănui, oamenii degeaba. Ajunsesem lângă niște oameni care erau lângă o mașină: n-o pot uita, era albastră ca cerul senin, deși strălucea întunecat în lumina fluorescentă a parcării, iar ploaia o făcea să pară magică. Bărbatul care m-a lovit ținea în mâna stângă o umbrelă deschisă. Se adăposteau sub ea două femei, păreau mamă și fiică. Familia, desigur, se întorcea de la cina în oraș. (Am să explic, pentru a fi înțeles. Cuvântul cină, în vis, nu exista. În locul lui se ivea o imagine luminoasă, clară, în cele mai mici detalii, cu o masă încărcată de farfurii pline cu mâncare, mirosind ca în vis, aburind ca în vis și în jurul mesei nu era nimeni, nimeni.) Nu a fost rostit nici un singur cuvânt. Nici eu. Țipătul scurt, strigătul ascuțit ca al unei păsări, al uneia dintre femei. M-au privit o clipă, după ce m-am ridicat, ochii fetei. N-aveam să-i uit. Erau, înainte de tot ce ar fi putut să se întâmple, ochii Ei. În vis, o puteam recunoaște oricând.
În ciuda loviturii primite, nu eram personajul nici unei cărți. Credeam în literatură. Credeam în cărți. Dar, în jocul vieții de aici, cărțile din mâinile mele erau perdante și atât. Nimeni nu le-ar fi deslușit misterul în etalarea lor pe masa magică de ghicit; era imposibil, soarta mi-era nulă, cartea unui mâine nu exista. Rămâneam doar un strigăt, nerostit.
. . .

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu