LIGHT IS FREE

26 iulie 2018

UN TAXI SUB FEREASTRĂ (Fragment)

. . .
Lumina soarelui era de cristal și nici nu știam când ajunsesem atât de departe. Părea că de-abia plecasem. M-am oprit și m-am așezat pe rucsac, fumând o țigară parfumată de aerul muntelui. Păsările de pe ramurile brazilor priveau curioase și tăcute fumul care se ridica alene spre nori. Inima îmi era împăcată și o simțeam bătând cu putere doar din pricina frumuseții neasemuite în care mă scufundasem, departe de agitația și zgomotele orașului. O stare de pace, de armonie deplină cu mine însumi; o stare pe care crezusem că n-o voi trăi niciodată.
Pe calea ferată, ruginită din ce în ce mai mult, mă încăpățânam să pășesc pe șina îngustă, ca un copil care abia își ține echilibrul. Înaintam vioi, când pe o șină, când pe cealaltă. Simțeam, cu oarecare uimire, că în spatele meu nu se află trecutul, că înaintea mea nu se afla viitorul, ci, surprinzător, cele două momente opuse îmi erau deopotrivă alături, parcă încifrate de o mână necunoscută în fiecare din cele două șine paralele. Pe oricare aș fi privit-o, sclipirea celeilalte îmi atrăgea atenția asupra ei și eu aveam strania senzație că mă încadrau pentru a-mi călăuzi pașii, că mă pot sprijini pe ele, pe trecut și pe viitor, în fiecare parte a drumului meu. Mi se păreau legate inseparabil în făptura mea și, la fel, prin traversele pe care simțeam nevoia adâncă de a păși. Și înțelegeam că nu pot trece de limitele lor.
Nu-mi păsa deloc de trecerea vreunui tren, l-aș fi auzit cu siguranță cu destul timp înainte. Și apoi, ar fi apărut el din trecut, odată ce trecutul îmi era alături, nu înapoi? Sau din față, fără să-l pot pierde din vedere? Bocancii mei pășeau ritmic pe traversele bătrâne. Erau ele oare anii mei, zilele și lunile pe care le trăisem? Nu știam, absorbit de liniștea tulburată numai de ciripitul păsărilor în crengile dese de brad, nu știam decât că trebuie să trec peste traverse până... Până unde? Undeva, departe, calea asta ferată trebuia să aibă un capăt, o gară. Sau nu?
Trecând prin pădure, nu băgasem de seamă că muntele se înălța din ce în ce mai mult înaintea mea, iar calea ferată părea că-l va întâlni cât de curând. Nu greșeam: destul de aproape, zidul muntelui deschidea o intrare într-un tunel, acolo unde carnea de piatră îi fusese străpunsă pentru drumul de fier. Ziduri circulare înconjurau intrarea întunecată, unde cineva pusese un anunț mare: ATENȚIE LA TREN! Ajuns aici, trebuia oare să intru, amintindu-mi gândul ciudat care-mi șoptise la plecare să iau cu mine, pe lângă hrană, pe lângă bidonul cu apă și o lanternă?
Am băut cu sete o bere. Am așezat cutia goală pe una din șine, intuind că nu va trece pe acolo nici un tren; sau, dacă va trece, asta mi-aducea aminte de jocul periculos din copilărie, când așezam pe șina trenului cioburi, pietre mici și chiar monede, așteptând apoi strivirea lor sub roata de oțel a vreunui accelerat, cu riscul de a fi loviți de posibilele schije. Încă o amintire, ajunsă la mine pe calea asta ferată, care parcă-mi însoțea trecutul. Apoi, am pornit înainte. Privirea stâncoasă a muntelui mă chema.
Gând neastâmpărat, hai cu mine acolo, înăuntru, mi-am spus și am intrat în bezna din tunel, urmărit de lumina clară, care încă se răsfrângea pe șinele paralele de fier. Ecourile adâncurilor se făceau deja auzite și aerul era umed. Culoarul era larg, avea câțiva metri de-o parte și de cealaltă a căii ferate. Un singur drum, abia acum observam, ca și cum o cale de retur nu fusese gândită pentru ruta aceasta. Trenurile care treceau în sensuri opuse trebuiau să se aștepte unul pe celălalt undeva, de bună seamă în afara tunelului. Cu o oarecare îngrijorare, mă vedeam depășit de un tren dezlănțuit de viteză în locul care mă ademenise să intru. Calea cobora lin, spre adâncul luminat încă doar de ultimele pâlpâiri ale intrării. Să merg înainte, mi-am spus, tunelul acesta are cu siguranță un capăt. De fapt, de ce m-aș fi temut? Era liniște, doar bocancii mei scoteau sunete metalice peste traversele care, aici, erau din metal, fixate cu șuruburi mari de terasament. Ecouri slabe răspundeau pașilor mei. Lanterna se dovedi folositoare: pereții erau asemenea galeriilor de metrou, formați din imense inele de ciment legate unul de celălalt. Printre ele, plante întunecate, firave, țâșneau către întuneric, către o lumină niciodată cunoscută. Așteptau ele trecerea trenurilor? Nu puteam ști. Înainte nu vedeam decât bezna, pe care raza lanternei o urmărea pe șinele strălucind în lumina ei. 
Aveam o senzație ciudată, ca și cum aș fi intrat de bună voie, curios din fire, într-o altă realitate.
. . .

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu