LIGHT IS FREE

19 iulie 2018

UN TAXI SUB FEREASTRĂ (Fragment)


. . .

S-a trezit când am oprit la benzinărie. „Mi-e foame”, a spus și atunci i-am auzit glasul. Articula greu cuvintele, deformându-le din pricina bandajului. Era ostenit. Am luat de la restaurant o porție de supă concentrată, ca să o poată bea, și chifle cu susan. Și am mai luat o sticlă de apă, una de lapte, o bucată de cașcaval și câteva cornuri. Voiam să i le bag în sac fără să știe. Cred că în sac avea haine vechi sau alte obiecte de-ale lui. 

A mâncat chinuit. L-am ajutat cu o lingură de plastic și un șervet de hârtie. Ar fi avut vârsta băiatului meu, mă gândeam. Ochii lui erau inteligenți, fruntea largă și părul șaten, însă cei care-i făcuseră dușul nu i-l pieptănaseră. Am simțit, când a terminat de mâncat, că îmi mulțumește din cap. Zâmbind, i-am arătat oglinda retro, să se privească. S-a încruntat și a plecat apoi capul. Cred că își amintea foarte exact totul. 
„Ce s-a întâmplat?”, am întrebat încet.
„Nimic. Un accident”, a scris pe foaia de agendă.
Eram aproape de țărm. Ploaia se oprise din timpul nopții. Acum era ziuă și senin. Pescăruși mari se roteau pe deasupra noastră, în ocoluri largi. Ne-am apropiat cu mașina mai mult. Bătea un vânt nu prea rece.
A coborât pe plajă și s-a dus cu pași hotărâți către valuri, care se zbăteau neliniștite la mal. Am crezut că va intra în apă și nu va mai dori să se întoarcă. M-am speriat, ca întotdeauna, fără să știu de ce. L-am strigat:
„Hei, don Quijotte, vino înapoi!”
M-a auzit și s-a întors, făcându-mi un semn cu mâna. Nici nu știu de ce am pornit muzica, dar simțisem deodată nevoia asta, în vânt, cu mașina oprită pe țărm. Mozart l-a făcut să se apropie. A scos din spate sacul și l-a luat pe umăr. Avea înăuntru alimentele și cele două sticle, apa și laptele. Bine că sunt de plastic, m-am gândit. Pe urmă l-a pus iarăși jos, a luat foaia și a scris:
„Mulțumesc pentru tot. Aș vrea să rămân aici. Nu vă supărați. Doar atât, să mă lăsați aici. Sunt bine.”
Am citit. Scrisese cu litere de tipar, mari și rare, ca și cum ar fi vrut să transmită ceva important. L-am privit lung. Avea o privire de o rară luciditate, care m-a liniștit întrucâtva. Și, nu știu de ce, am înțeles că era exact ceea ce aveam să fac. Am scos niște bani și i-am întins. 
„Pentru alimente și bandaje”, am spus. 
A stat un pic pe gânduri, dar a acceptat.
„Mulțumesc, frate”, a rostit greu, stâlcind sunetele. Aș fi putut să-i fiu tată, dar el îmi spunea frate. Nu știa. Apoi a luat iar sacul pe umăr. Părea în regulă.
Am pornit mașina și m-am îndepărtat, privindu-l apoi prin oglindă. Stătea, liniștit, pe țărm.
Mai departe, la șosea, am luat o pereche de francezi, probabil rătăciți aici în noiembrie.
. . .

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu