LIGHT IS FREE

02 decembrie 2017

VALEA ÎNĂLȚĂRII

E o pasăre mică, cenușie, deosebită de o vrabie mai mare doar prin lipsa de agilitate a celei din urmă. Își are cuibul într-un cavou părăsit din cimitirul bătrân al orașului. La marginea cimitirului, în locuri demult părăsite, acolo unde mormintele se afundă și se confundă cu pământul, printre pâlcuri de mărăcini, de flori sălbatice și ochiuri de apă ivite după ploi, se întinde o vale lină. Oamenii o numesc valea plângerii, fără ca nimeni să știe când și cum a primit numele acesta. Mai totdeauna, pe vale se iscă un vânt ciudat, care urcă de jos în sus, în așa fel încât cel care ajunge pe culmea de sus a văii simte aerul urcând mai repede ori mai încet, mai calm sau mai furios, după anotimp. Vântul pare să adâncească tristețea care te cuprinde dacă ai avut răbdarea să traversezi întreg cimitirul și liniștea lui. Pasărea are mult de zburat peste întinderea largă a cimitirului, până când, străbătând valea, i se pare că e mai aproape de cer. Obosește, apoi se așază pe un ram, răsuflând greu. Dacă treci pe acolo, din întâmplare sau nu, nici n-ai vedea-o, atât e de cenușie și asemănătoare cu peisajul dezolant, trist prin pustietatea lui de viață. Îndeosebi vara, când arșițele pârjolesc întinderea văii, când toate ale pământului par să foșnească de uscăciune, de sete, cântecul păsării se pierde, pentru că nu e decât o șoaptă. Ea, pasărea, nu cântă atunci. Ascultă, printre tufișuri uscate, șuierăturile vântului, care urcă mereu, de jos, din plângeri vechi și uneori e deosebit de aspru. Își amintește de originile ei îndepărtate, când se înrudea cu păsările scumpe și rare, numite de oameni privighetori, mierle sau altfel. Acum, privindu-și trupul care pare sărăcăcios, se închipuie a fi o cenușăreasă din povești, însă e atât de sigură că nu va găsi niciodată stolul de păsări-surori care să-i ofere ajutorul, nici pantofii fermecați și rochia care să o ducă spre prințul din poveste, încât tace. Nu e tristă, poate din pricina trecutului drag ei. Ca și pentru mine, poate că singura ei salvare vine din memorie, din amintiri și nu se plânge niciodată. Zboară singură, niciodată în stol. Nu ar avea cu cine, pentru că toate păsările o ocolesc. Societatea lor născocește o sumedenie de lucruri neadevărate despre ea și asta o face să tacă din nou.
Pare să fie prizoniera unui labirint cu pereți nevăzuți, cu o la fel de nevăzută ieșire, din care singura evadare cu putință e zborul. Nu mai crede demult într-o imaginară ieșire de siguranță, de rezervă. O ieșire de serviciu, cum am putea-o numi noi, oamenii. Și, urmărind-o tăcut, de atât de multă vreme, am simțit că pasărea e o întrupare adevărată, vie, a singurătății. A singurătății aici, a singurătății oriunde.
Mi-e dragă, fără să știu de ce. De câteva ori, seara, am văzut-o în apropierea văii, alături de ciorile puternice, supraviețuitoare înnăscute. O chemau alături de ele și pasărea nu părea să creadă că asta e o chemare adevărată, omenească aș putea spune, dacă nu ar fi vorba doar despre câteva obișnuite păsări. Sau poate, dimpotrivă, despre una singură, deosebită, rară și cenușie, ascunsă în tăcerea ei timidă. Odată, uitat de timp în capătul dinspre vale al cimitirului, am simțit cum pasărea se așază pe umărul meu, ca și cum m-ar fi cunoscut - recunoscut - demult, ca pe un prieten la fel de tăcut ca și ea. Și eu, ca și ea, am un cântec șoptit, cel mai adesea dorit a fi neauzit, pentru că este un cântec al singurătății. Însă tocmai când aceste gânduri nu-mi dădeau pace, pasărea a început să șoptească la urechea mea, să cânte cum nu mai cântase de multă vreme și am înțeles deodată adânca tristețe a unui suflet înveșmântat într-un trup mic, cenușiu. Tristețea ei poate e aceeași cu tristețea mea, deși exprimată în altă formă, dar eu mă socoteam a fi - într-o zonă de orgoliu care cred că aparține educației pe care am primit-o - un om.


„În cimitirul acesta toate visele dorm”, îmi șopti. „Eu sunt plămădită din cenușa vieților mele trecute, am ars înaintea focului, înaintea înălțării din labirintul acestor somnolente existențe părăsite.” Aflam, în clipele acestui cântec-șoaptă-spovedanie, că și eu locuisem până acum într-un labirint cu ziduri reale, la fel de nevăzute ca cele din labirintul păsării. Locuiam închiși în labirinturi diferite și totodată asemănătoare, eu și pasărea; zidiri nevăzute și având, oarecum logic, o ieșire nevăzută din ascunzătorile lui: cum să găsești o cale în nevăzutul care te înconjoară? Oricât de bună ți-ar fi vederea, nu vei vedea ceea ce e menit să nu poți vedea decât cu ochii minții, mă învățaseră, nu fără o solidă temeinicie. O evadare prin zbor, dar eu cred că sunt om, nu pasăre, ca ea. Un labirint alcătuit din anii educației primite, care interziseseră frumusețea misterelor, a căror bogăție se găsește pretutindeni și care se cere a fi cercetată la nesfârșit. Poate că, fără a greși prea mult, unii ar putea numi educația un fel de disciplinare a copilăriei, iar eu beneficiasem din plin de aceasta. Fusesem ceea ce se cheamă un copil cuminte, adică ascultător. Însă acum ascultam un glas șoptit, la fel de cuminte în înțelepciunea lui, pe care nu se putea să nu-l înțeleg. Un singur și mic mister, din imensa, nesfârșita mulțime a misterelor, mi se dezvăluia numai mie, în cântul șoptit al păsării-surori. Când glasul ei a tăcut, când n-a mai șoptit nimic pe umărul meu, am știut: aripile i se vor topi în flăcările de argint ale lunii pline, către care ea tânjea, neștiută de nimeni, în fiorul chemărilor fermecate ale reginei nopții. Ca mine, care, fiind om, înțelegeam neputința zborului înalt până la lună în alt mod decât acela al visării, ea, sora mea de tânjire, îndrăznea zborul pentru că avea aripi, chiar dacă mici și cenușii. Știa bine că îndrăzneala asta o va plăti cu topirea aripilor ei, așa cum uneori își ard aripile fluturii care se apropie prea mult de flacăra unei lămpi. E cântecul pe care l-am auzit o singură dată, în timp ce luna își înălța pe boltă lumina ei regească, nepământeană. Șoaptele păsării păreau din ce în ce mai fierbinți, grăbite, arzând, cu o nerăbdătoare pasiune, pe care nimeni n-ar fi bănuit-o într-o făptură ca ea. Dar poate că asta se datora, din nou, educației mele. Așa fusesem învățat. 
Seara, coborând parcă prea iute, deveni deodată noapte. O noapte albastră, stelară, strălucitoare și magică din pricina ei, a păsării-surori sau poate a lunii. A fost prima și ultima noapte în care am simțit că eu am fost ales să ascult bătaia de inimă, cântul și mărturisirea bietei păsări. „Voi, oamenii, sunteți creația propriei voastre memorii, victimele propriilor voastre temeri și uitări, robii propriilor voastre slăbiciuni. De-asta, aici, în locul ăsta pustiu, toate visele voastre adorm. Adorm definitiv”, îmi șoptise. Nu puteam face nimic altceva decât să-mi plec fruntea înaintea acestei înțelegeri, a tainei ascunse într-o șoaptă cenușie. Apoi, s-a desprins de pe umărul meu, fâlfâind aripi care-mi păreau gigantice, ca de înger, deși n-am văzut vreodată unul, încurcându-mi părul cu aerul răvășit de saltul ei spre astrul nopții. O clipă, lumina lunii a pălit, întunecată de umbra păsării. Apoi, liniștea s-a așternut pe cer și o stea a căzut, pierzându-și pentru vecie lumina și cântul șoptit în spațiul fără sfârșit, unde vederea și înțelegerea dobândite de mine prin același proces al educației nu ajungeau. Poate, totuși, cândva. Pasărea cenușie a plecat. S-a dus în singura ei călătorie, refuzând, negând brațele toamnei, aspre și reci ca singurătatea ce vine. Apoi, a continuat să fie la fel de noapte ca înainte. Am plecat și eu, pe valea numită de alții valea plângerii. Din acea noapte, numai eu aveam să-i spun valea înălțării, cu o siguranță interioară a cărei sursă nu o puteam descoperi decât în cântul păsării șoptit doar pentru mine. O neștiută cale de a zdruncina, măcar în parte, temelia rigidă a unui labirint nedesăvârșit, incomplet și dureros prin limitări. Am plecat, spun, cu siguranța că aripile topite de focul argintiu al lunii îmi creșteau mie în trup, în suflet, ca o supremă ofrandă a unui sacrificiu care nu putea avea altă urmare decât aceasta. Singur și tăcut, am pășit spre ziuă în zori, la fel de trist ca noaptea de octombrie, lipsită de greieri. Strălucind, fără să știu dacă din pricina stelelor care se stingeau sau a lacrimii care șoptea în colțul ochilor mei un cântec pe care nu-l voi uita niciodată.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu