LIGHT IS FREE

05 decembrie 2017

INTERMEZZO (Fragment)

. . .
Plouă. Cerul e atât de cenușiu încât norii cenușii îmi întunecă materia cenușie. Miroase a mucegai, a cărți vechi, a lemn proaspăt tăiat și a fum. Nu mai știu în care an, în ce zi și lună trăiesc. Sunt pe jumătate suspendat din timp. Poate că totul e atât de umed, de jilav, pentru că mi-au secat lacrimile. Altcineva a fost tânăr prin mine, altcineva a locuit în lumina blândă a soarelui, bronzându-se și înotând; cântecul acela nu-l mai cunosc. Nu mă vede cum îl privesc de departe, devenind ceea ce el a uitat că va fi. Lăcrimează doar lucrurile, îmbătrânind. Mă simt atât de slăbit încât nu mai am nici măcar puterea de a plânge. O pasăre mi se zbate în pieptul pecetluit, închisă într-o cușcă cu gratii cenușii, din argintul picăturilor de ploaie.

Oamenii, locuințe biologice încălzite - posibil? - doar de ceva niciodată înțeles pe deplin, numit dragoste. Altfel rămân locuințe reci, ca de piatră, de sticlă și de fier.

Vine întotdeauna o secundă unică, singura clipă în care orice ură trebuie să fie mărturisită, fără importanță cui și în ce fel. Senzația sufletului este aceea de cădere a unor solzi ascuțiți, care chinuiseră trupul o viață. În pielea goală, temător, dezvelit de apărarea iluzorie a platoșei de ură, privește cum în urmă rămâne un gol imens, un câmp sterp, neroditor pentru un veac întreg și ruine bântuite de vântul amar. Până la secunda aceea e nevoie de o continuă fugă, fără oprire, la fel de lungă cât o viață. Repausul mărturisirii egalează în greutate efortul fugii în deșert. E o sufocantă aerisire a cuvintelor, țâșnind din adânc.

Vei pleca, dragă Ana, departe, departe, fugind, sub apăsarea durerii, până vei crede că a trecut și te vei îndrepta fără să vrei către altă durere, obișnuință pe care doar omul știe că trebuie - nu poate altceva - să o învețe. Bucurii mici. Pe urmă, după toate astea, te vei întoarce aici, în casa asta cu ziduri reci, îndreptate către o câmpie lină spre răsărit și o pădure magică spre apus. Masa de lemn curat, prăfuită, neatinsă decât de timp, te va regăsi iar, ca și violoncelul, cu toate coardele rupte; masa parcă a îmbătrânit, prefăcându-se în chihlimbar auriu și mănușile mele sunt demult destrămate. Filele îngălbenite și ostenite ale vieții tale îți vor arăta câte zile au trecut de atunci, de la plecările noastre personale, fiecare către alt capăt al unei lumini. Și totuși, întorcându-te, vei afla că sufletul tău e la fel ca în copilărie, curat ca atunci, doar că înainte nu știai asta. Clipa vieții noastre durează ani lungi, Ana mea, cât ziua unui fluture; nu călătorim de fapt nicăieri altundeva decât către noi înșine, adormind o vreme între cuvinte și scufundându-ne până la urmă în cer.
. . .

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu