LIGHT IS FREE

01 mai 2018

PRIETENUL MEU, JOSEPH (Fragment)

. . .
(...până la aceste notițe, încă vii; sunt pedepsit, da, tocmai eu, Davo, cel care a primit de la Joseph știința tainică a veșniciei clipei, când Timpul nu este, când gândul este alb ca un ecran de cinema încă neluminat de proiecție, ca o coală de scris, Joseph, tocmai eu sunt pedepsit să fiu captiv în această buclă, în această secvență rămasă ascunsă, pururi vie înăuntru, deși nu i-am fost martor; un fulger care poate lipsi, pentru un alt spectator, care n-ar fi cu totul orb, însă eu trebuie să văd, iar și iar, mâinile care strâng până la sfârșit gâtul delicat, firav, al unui trup de femeie. Un model perfect pentru orice pictor, nu și pentru acesta de aici și de acum, logodnicul ei, Timpul nu este, trup al femeii Alma, trup de femeie însuflețit de o fecioară, neatinsă, pângărită de sălbaticul pictor, care își pictează fapta cu ochii fulgerând pătimaș. Un alt Othello, dar el e alb, un tip alb, nordic. Cântărindu-l după demonul căruia îi e numai un biet rob, o unealtă, ai putea să-l crezi grec sau, oricum, ceva cu sângele arzându-i în vine, latin, dar el e doar un sacrificat care săvârșește un sacrificiu ritualic, fără să aibă habar de asta. Buzele ei rostesc cu glas frânt, cu răsuflare frântă, numele meu, numele mut, Davo, Davo cel liniștit, cuminte, împăcat și tăcut, care abia acum ar urla, cu toate că știe că e prea târziu, deși nu e niciodată prea târziu, mai cu seamă aici, pe tărâmul acestor uitări, Timpul nu este, secunda asta mi-e mult prea dilatată pentru orice fel de urlet, fie el transferat sau nu, altă știință inițiatică, o veritabilă anestezie, de spiritul acesta straniu pe nume Igor, sufletul acesta pe care Davo l-a primit cu toată inima lui. Secunda se deschide în adâncimi de haos negru, în văgăuni care zădărnicesc orice strigăt, orice suspin, orice șoaptă. Hăuri în care, aici, poți vedea cumplit de clar. Clar până la durere. E secunda care nu lasă să curgă pe mâinile pictorului culorile picturii, nici ale sângelui ei, ci ale întunericului sau poate ale luminii, depinde. Alma, lipsită acum, prin aceste mâini, pentru totdeauna, de oxigenul care purta numele meu. Știu, când timpul este veșnicie, timpul nu este, știu, se află undeva o Lux Aeterna care orbește, orbește, orbește pe oricine nu are puterile ei, chiar pictor fiind, ca Vincent. Însă acest pictor, pictorul ei, sortit ei, ucide la fel de orbește și buzele ei tac încă o dată numele meu. Tac pentru ultima oară și sufletul ei fragil, curat, se topește cu aceeași ușurătate cu care se topește un fulg de zăpadă. Alma, o mână întinsă către un nume, o făptură transfigurată de sacrificiu și doar eu sunt cel singur, cel de-al treilea, cel care știe, suspendat de firul sângeriu al unui fulger, de această clipă vie în mine demult, trezită de vrăjitorul acesta de Igor, poate multă vreme așteptat, căutat. Un biet condamnat la memorie, ca noi toți. Un condamnat frumos, distins, înțelept. Pictorul ei: omul, poate geniul necunoscut, care și-a stins cu propriile lui mâini scânteia sufletului în alt trup, un trup de fecioară. O dramă care se petrece acum, în adevărul faptei, al nesfârșitelor ei gesturi și în secunda mea, în secunda-martor a numelor noastre. Și Alma, izvorând dintr-un portret. O rostogolire a clipei, a acestui timp în Timp, într-un întuneric în care eu pot vedea, în care Alma nu poate dispărea, n-ar avea cum: Alma trăiește.
Respirație închisă.)
. . .

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu