LIGHT IS FREE

28 aprilie 2018

FĂRĂ ÎNTOARCERE

Acțiunile, gesturile mele - cele care în lumea asta nu costă bani - sunt acțiuni și gesturi deznădăjduite. Acum mă simt a fi zădărnicie pură. Nu mai am bucurii, nici sărbători. Nu mai sunt – presupunând că am fost vreodată – senin, deși poate aici se află cheia unui mister. A fi senin, a-ți păstra cugetul clar, orice s-ar întâmpla? Nu, îmi pare imposibil. Aerul, atmosfera, mediul uman al lumii sunt parcă prea toxice pentru sufletul, mintea, trupul meu. Spațiul și timpul îmi sunt neprielnice, purtătoare de suferință. Energiile lumii îmi sunt ostile. Lupta a fost – încă este – oarbă, îndreptată cu toate armele împotriva mea. De ce? Am dorit întotdeauna să caut, să descopăr, nu să lupt. Crezi că ești pregătit să pleci din viața asta, din existența ta fizică? Nu, desigur. Pentru asta nu ești niciodată suficient de pregătit. De aceea, uneori, e mult mai bine să vină pe neașteptate. Am însă de prea mult timp numai așteptări, aspirații care, astăzi, îmi par imposibile. Mi-au dilatat timpul și viața peste măsură, deși nu am așteptat stând, ci dimpotrivă, acționând întotdeauna, chiar prăbușit, cu toate riscurile. Mai am oare semne de lăsat pe lume, semne adevărate, sincere, puternice care ar putea să facă lumea măcar cu o clipă mai frumoasă? Am senzația unei rătăciri fără sfârșit, care lasă urme și în semnele mele, unde înfrângerea (socială și nu numai) devine foarte ușor de detectat. Senzația unei bucle spațio-temporale din care mai e cu putință doar ultima evadare: evadarea din timp, singura evadare posibilă.
Cred că pe planeta asta frumoasă am făcut tot ceea ce puteam face. Cu tot regretul că aș mai fi  avut încă mult de dăruit oamenilor, poate ceea ce este mai bun și mai frumos în mine, plec din acest timp care va adormi odată cu mine. E un zid rece pe care îl am înainte și pe care l-am simțit totdeauna în calea mea: zidul dur, înalt, de netrecut, al indiferenței. L-am lovit cu capul, cu putere, de multe ori, indiferent la dureri. A rezistat capul, zidul la fel. E totdeauna acolo. De aceea, zidul primește lovituri și mă privește rece și lovind ca un berbec încăpățânat și eu primesc multe lovituri și una din ele va fi cea de pe urmă cea de grație sunt sigur. Zidul e totdeauna puternic și rece.


Există în mine un cânt niciodată cântat.
Probabil că voi mai trăi un timp în acest fel inerțial, purtat de un tipar de gândire despre care îmi place să cred că este numai al meu, deși acum îmi devine străin, un străin față de care suferința mă face să fiu nepăsător. Da, eu, indiferent față de mine: e acesta un semn? Tiparul meu a fost unul al durerii; m-am obișnuit cu el atât de multă vreme, dar știu că nu este adevărata mea natură, că este doar un obstacol în calea ei, o suită de încercări și cam atât. Cine decide dacă le-am trecut cu bine ori nu? Asta n-o știu, iar oamenii, cei mai apropiați, sunt pentru mine cei care tac cel mai mult. Poate, ca și cântul necântat vreodată, îmi voi dezvălui mie însumi adevărata natură abia când nu voi mai fi om.
Timpul rămas: cât mai am? L-aș vrea binecuvântat cu pace, stare care mi-a fost interzisă într-o luptă necunoscută, nedorită, oarbă, surdă, la care m-au silit să iau parte fără să știu. Să nu conteze durata, ci starea în care-mi voi trăi resturile de clipe. Fie, să doară. Dar îmi doresc (fiind conștient că dorințele înrobesc, mai ales cele ne-libere, prefăcute în dorințe din lipsuri și nevoi vitale) să fie un timp al iertării, care nu mi-a fost dăruit niciodată până acum. Am trăit neiertat atât de mult timp încât cred că iertarea a devenit imposibilă. Fie, accept. Poate pentru asta am călătorit pe aici. Poate pentru orgoliul de a mă fi crezut în stare să port păcatele altora, adunând astfel mai multe păcate. Poate pentru tot ceea ce nu știu. Poate pentru tot ceea ce ei știu și eu încă nu. Dar între ei, oamenii, cel singur sunt acum eu: cine m-ar ierta? Mai mult, sunt străin: cum m-ar putea recunoaște, cu toate că am un trup ca al lor? Mi se pare că n-am trecut examenul lor. Sau al vieții, cine știe? Nu știam că există unul. Fiți, deci, cu toții, învingători.

Acesta este sfârșitul unui început prea îndepărtat, un frumos și curat început al libertății, al cărei preț l-am plătit cu viață și ale cărui roade nu sunt cu desăvârșire inexistente. Și tot acesta este începutul sfârșitului, începutul marilor dureri: obișnuiește-mă, Doamne! Orice altceva este pentru ceilalți, nu pentru mine. Da, sunt învins, învins de iluzia propriei mele victorii. Sunt respins pentru că acum - după toate visele - sunt gol și pustiit, străin, singur și lovit. Alungat pentru că sunt, pentru că am fost. Pentru că în viața aceasta nu am luptat, nici măcar cu mine. Nimeni să nu plângă; mulți dintre cei puțini care mă cunosc se vor simți ușurați, eliberați de nerostita povară a milei.
Paradoxal, înfrângerea mă liniștește. E păcat că învingătorii nu știu. Zbuciumul sufletului se oprește. Poarta unicei consecințe se deschide din ce în ce mai larg cu fiecare clipă. (Clipa este întotdeauna duală și cenușie: ascunde în întuneric trecutul ieri și luminează alb, posibil curat, mâine-le. Clipa, punctul care este prezentul, este întotdeauna dublă în însăși ființa ei vie, dăruită omului ca unitate de timp. De obicei, prezentul tace. Câteodată, rar, urlă mut.)

Pentru alt început, energiile necesare ar fi poate cele virtuale, posibile - inaccesibile mie - ale banilor. Poate și o reparație capitală a sănătății, la fel de inaccesibilă ca și banii. Un alt spațiu-timp și alt fragment de destin, doar atât. Analizele doctorilor îmi arată capătul acestui drum: doar asta. În trupul meu, în rărunchii mei, s-a cuibărit demult un gol vital întunecos, rece, friguros, fără fund: prea multul m-a copleșit. Orice cheltuială – de bani – ar fi zadarnică, orice „investiție” la fel. Trebuiesc făcute economii, e mai bine, mai folositor. Totdeauna sunt alte datorii, alte urgențe de plătit. Banii nu ajung niciodată, nimănui, fie miliardar, fie sărman. Dreptatea nu există, e numai un drog mental. O idee pură, nobilă, frumoasă și absolută: impecabilă în străduința ei - și a oamenilor - de a nu exista. În ce mă privește, dreptatea a fost totdeauna stângace. De aici, dureri de inimă, cardiologie etc. Fiecare încercare de a-mi plăti datoriile, fie de bani, fie de altă natură, m-a lăsat mai sărac de viață. Poate n-aveam nimic de plătit? Azi știu numai că străduința de a fi încercat să fiu liber a fost un eșec, o ratare, un lucru imposibil mie, interzis. Cum la fel de interzis îmi este și traiul modest al decenței. Trebuie neapărat să mă vând, iar și iar, la nesfârșit, pentru asta, doar pentru asta? Nu mai pot, am cheltuit ani cât secole pentru a nu avea de fapt nimic. Doar înfrângere umană și o cumplită stare de oboseală. Zădărnicie. Cu toate astea, frumusețea a trecut pentru o vreme și prin sufletul meu, iar eu n-am încercat decât să restitui ceea ce mi-a dăruit. Mult sau puțin, acum eu nu știu. Poate, mai târziu, voi afla.
Da, sunt bogat în pierderi, fără a fi cunoscut izbânda, despre care un proverb antic spune că e purtată pe aripile străduinței. Nu simt să-mi fi aparținut vreodată surprizele. Poate le-aș fi recunoscut.

Aici liniștea s-a sinucis. Pacea urmează aceeași cale. Speranța e vidă. Dumnezeu a rămas doar o vorbă, un cuvânt rostit pentru surzi, în loc de a fi o revelație rară. Lumea a fost, este și va fi haotică. Se duce spre nicăieri, purtată pe orbita-i din ceruri de iraționalul colectiv, incontrolabil. Eu sunt numai un om: împotriva acestui demon, palida mea viață e dinainte învinsă.
Cineva a spus: Eu am biruit lumea. Eu, nu. Am fost, și eu, o lumină înlănțuită în timp. O altfel de lumânare pe un petec de pământ. O mână de lut însuflețit. Dator să mă elibereze, să mă dispară din el, este stăpânul atotputernic al propriei sale cristalizări în mine: Timpul.
Am făcut eroarea de a spera.
Am înfăptuit păcatul de a crede.
Am avut naivitatea de a visa.
Iată-mi vinovăția.
Am fost atât de imatur încât am îndrăznit să vin aici bătrân ca un vechi nou-născut, ca un prunc: la fel de gol, despuiat, fără haine și memorie, dar nici orb, nici surd, nici uituc. Pentru toate acestea mi-am îndurat pedeapsa.
Vârsta celor mai sincere și curate intenții a trecut pentru mine: pășesc deja pe pavajul infernului personal. Flacăra arde. Pâlpâie slab, însă nu pot renaște. Nu-mi simt încă propria cenușă.
Fie ca stingerea să-mi fie semnul iertării.
2018 Aprilie

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu