LIGHT IS FREE

31 martie 2018

FÂNTÂNA

Am fost de când mă știu, ca și tata, miner. De la o vârstă fragedă, însoțindu-mi părintele, am scormonit măruntaiele pământului, la început după cărbune, apoi, după ce am plecat de acasă, după aur, cupru sau diamante, pe diverse meleaguri pe unde m-au purtat pașii de-a lungul vieții, în căutarea unui trai mai bun. Am încă o sănătate bună, deși, după atâția ani în adâncul pământului, lumina zilei e câteodată greu de suportat pentru ochii mei, obișnuiți cu semiîntunericul galeriilor și cu praful de minereu. Pulberi de toate felurile mi-au pătruns în plămâni, în piele și în oase, de parcă și eu ar fi trebuit să-mi primesc planeta în trup, așa cum mă primea ea pe mine. De la o vreme însă, oricât aș crede eu că m-am obișnuit cu munca asta grea, am senzația că n-o mai pot duce mai departe, ca și cum pântecul mamei-pământ, a tuturor, de altfel, m-ar simți ca pe o înghițitură greu de mistuit. Cred și eu, noi, oamenii minelor și nu numai, îi scotocim măruntaiele fără milă. Știu că acolo, jos, în pământ, nu se află infernul; dimpotrivă, e mult mai mult loc pentru el la suprafață, în plină zi chiar. Pe cei de acolo, din galerii, pământul îi primește cu o blândețe caldă, pe care noi, nu toți, o simțim. Tot așa, săpând în carnea lui, am început de ceva vreme să-i aud respirația domoală. Apoi, din ce în ce mai des și din ce în ce mai aproape, o tuse pe care o auzeam parcă în mine însumi, deși știam că e a mamei-pământ. Ortacii mei nu-i dădeau importanță. Râdeau și-mi ziceau că aud voci. Vocile inspirației, ziceau ei și eu nu-i luam în seamă, dar, după cei peste douăzeci de ani  în adânc, chestia asta cu vocea m-a făcut să iau hotărârea de a mă opri, de a lăsa mineritul pentru alții, mai tineri. Însă nu înainte de a fi coborât pentru ultima oară în cotloanele minei, în căutarea plămânilor planetei, pe care-i auzeam cât puteam de clar tușind cu adevărat.

Așa, într-o seară, la ieșirea din schimb, am rămas singur în galerie, ascultând atent. Intrarea în mină se închidea noaptea, ventilația se oprea până în zori și pentru câteva ore se făcea liniște deplină. Era o seară cu lună plină, când vocile camarazilor se îndepărtau, dar celelalte, care erau sursa glumelor lor, se uniseră parcă într-un cor. Nu mai era nimeni acolo, deși n-am exclus posibilitatea unei farse pusă la cale de ei. Ascultând, urmam instinctiv glasurile răgușite, ecourile pe care le revărsau galeriile pustii și care mă înfiorau. Eram deopotrivă trist și curios. Flacăra felinarului pâlpâi și am rămas deodată în întuneric. Nu fusesem suficient de prevăzător să iau cu mine altă sursă de lumină, dar, din pricina beznei, auzul îmi deveni mai ascuțit. Respirațiile mi se uneau cu cele ale pământului. Nădușisem și îmi era sete. Am luat o gură de rachiu din plosca pe care o aveam întotdeauna cu mine acolo, jos. Nu eram singur, simțeam asta cu certitudine, dar prezența ce mă însoțea nu se lăsă văzută, nici nu aș fi avut cum, fiindcă era întuneric. Pipăiam pereții unor galerii neexplorate sau lăsate în paragină. Scânduri putrede și umede păstrau tunelele încă nesurpate, dar aerul se putea respira. Șobolanii sau poate alte lighioane îmi dădeau târcoale în adâncurile rămase în părăsire, deși nu mă temeam de ele. Curenți de aer îmi răcoreau fruntea și eu i-am urmat, călăuzit de o chemare venită din adânc. Apoi, după pași nenumărați prin galerii care se lărgeau – îmi dădeam seama de asta din ecouri și curenții de aer – am simțit că încep să urc și că nu mai era decât un singur tunel de străbătut până la nu știam care capăt. Hotărât, zărind o geană palidă de lumină, am pășit înainte, fără a uita gândul că timp de atâția ani nu fusesem decât o înghițitură amară pentru măruntaiele bietului pământ.
Urmam lumina palidă a tunelului, care părea să coboare odată cu mine din cerul către care urcasem greu din subsoluri uitate. Lumina creștea cu fiecare pas pe care-l făceam și izvora dintr-o pardoseală strălucind la fel cu cea mai netedă oglindă posibilă, cum e poate numai cea cosmică, singura oglindă a consecințelor din univers. Lăsasem în urmă noroiul din mină, umezeala și răcoarea care mă pătrunsese. Am ajuns într-o sală mare, rotundă, lipsită de plafon, cu o fântână și statuia unei zeițe necunoscute în mijloc. Ziduri de piatră, înalte, închideau castelul acesta fără alte intrări din afară. Îl simțeam a fi ascuns între copacii bătrâni ai unei îndepărtate păduri, greu de descoperit. Sunetul apei curgând lin, lucitoare de stele, era singura muzică pe care o auzeam și zâmbetul parcă etern al statuii dăltuite în piatră albă, șlefuită, îmi părea de-a dreptul amețitor. Am pus surpriza asta pe seama emoției și oboselii.
În urma mea se închise, fără să bag de seamă, fără zgomot, ușa pe care intrasem, chemându-mă după îndelungate căutări; ușa care, odată închisă fără știrea mea, mă rupsese de un întreg trecut pe care-l purtasem ca pe o povară mulți ani. De jur-împrejurul sălii de sub cer zării alte douăsprezece uși care, deși închise în orfevrăriile lor de argint bogat, strălucitor, mă chemau prin semne care-mi păreau încărcate de o magie străveche. Știam însă că abia aici evadasem din trecut. Nu-l mai aveam; păstram numai cicatricile unor răni nevindecate, din vremea când zeii tăceau cu desăvârșire și când rugăciunile încă se rosteau în cuvinte. Ajuns acum până aici, nu aveam decât un cer de stele deasupra și altul - același - așternut la picioarele mele, oglindindu-se în lumina care curgea ca un izvor blând. Pluteam lin, fără să simt oboseală și greutate, către zeița fântânii, plămădită în sala rotundă de mâinile binecuvântate ale cine știe cărui geniu necunoscut. În sala aceasta largă, imensă, nu mai simțeam apăsarea unui trup, după nesfârșitele treceri prin greutățile picioarelor, ale mâinilor și câteodată, destul de des, parcă prea des, ale frunții. Ochii mei nu se acoperiseră încă de ceața uitării celei veșnice; îmi aminteam de oamenii-meduze din mlaștinile de pe drum, de oamenii-șobolani din subsoluri, de oamenii-tigri, de oamenii-lupi, întâlniți prin birourile și instituțiile planetei mele, și a lor, de altfel, îmbrăcați ca și mine, vorbind ca și mine, fără să izbutească să-mi spună nimic. Foarte rar, de oamenii-oameni, ca și cum ar fi fost o specie pe cale de dispariție. Și, oricât de bine știam eu că și acolo fusese cândva primăvară, ei încă nu vedeau. Forme noi în tiparele vechi ale vieții, ei nu puteau ști cum soarele descătușase atunci pământul și mugurii din ghearele înghețului, care părea nesfârșit și atotputernic. Da, fusese și pentru mine primăvară, în anii de demult, acum din ce în ce mai mici, mai mărunți, pe măsură ce se adunau în urma mea, ca vagoanele unui tren lung. Anii nu mai aveau durata unei singure zile pentru un nou-născut, de exemplu, și aveam senzația sigură că trenul meu ajunsese la destinație, că aici trebuia să se oprească pentru vecie, odihnindu-se, iar ei trebuiau să treacă peste largi baraje de timp, dincolo de care eu izbutisem totuși să trec, mai departe, mereu mai departe. Mă vedeau, mai mereu, însă nu și aici. Mă căutaseră și mă vânaseră cu toții la fel, dar eu scăpasem întotdeauna, până acum, până în locul acesta unde nu mai existau cuvinte și muzica nu mai era aceeași. Îmi lăsaseră din belșug amintirile lor, ca pe singurul lor reflex, ori de câte ori mă întâlniseră: gheare, dinți ascuțiți, mușcături și lovituri și furii fără sfârșit, mereu aceleași, reînnoite în fiecare primăvară. Cuvinte care se însemnaseră pe pielea trupului meu, îndemnându-mă totdeauna să plec. Semnele rămăseseră numai acolo, nu și în spirit, pe care ei îl voiseră ca pe cea mai rară și dulce hrană, ca pe cel mai jinduit vânat, căutându-l dedesubtul hainelor mele de carne, la fel cu a lor; reușiseră să-mi sfâșie numai pielea, ne-fiindu-le îngăduit să ajungă la ceea ce ei nu puteau recunoaște, ci doar adulmeca. Era cât se poate de simplu: nu-mi puteau lua ceea ce eu le dăruisem, de parcă semințele lucrării mele pentru ei căzuseră pe un ogor sterp, fără a rodi. Deși erau lacomi și iuți în mișcări, ei nu mă puteau prinde. Fusesem totdeauna în mișcare, cel mai adesea una rotundă, ca sala în care ajunsesem. Înțelegeam asta abia acum. Anii mei, vârsta mea, lungile veacuri pe care le trăisem în adânc, nu clintiseră stelele oglindite aici decât cu mici fărâme, cu imperceptibile firimituri de spațiu și timp. Era liniștitoare această înșelătoare certitudine a cerului, mai ales în nopțile lungi, cu lună plină, când zeii tăceau. Încă mi se păreau nemișcate, din perspectiva clipelor mele scurte, atât de apăsătoare prin numărul de vagoane ale trenului meu, căruia nu-i mai puteam zări locomotiva, nici gara sau semnalul pornirilor. Știusem dintotdeauna că nu este așa. Ei erau oamenii-tigri, oamenii-meduze, oamenii-șobolani și alte specii de oameni, dar eu nu iubisem niciodată clasificările, cu atât mai mult cele umane. Oricât de multe veacuri le-aș fi vorbit eu în felurite semne, obosisem căutând, la rândul meu, o cât de măruntă formă de înțelegere în aceste făpturi zidite în trupuri fabuloase, complexe până la perfecțiune, fără ca ei să fie conștienți de asta, dar bine cunoscute mie din călătoriile pe meleagurile anilor și ale planetei, din vise pe care ele, ființele acestea stranii, pe care poate chiar eu le plămădisem în somn, mi le întinseseră drept capcane. Știu bine că nu poți visa decât ceea ce cunoști deja. Vise pe care oamenii, pe jumătate ceață și pe jumătate cruzime liberă, instinctivă, mi le trimiseseră ca pe niște săgeți otrăvite, ori ca pe cântece ademenitoare, hipnotice. Ca pe cântecele sirenelor, deși ei nu sălășluiau în ape. Da, le ascultasem chemarea, cântul trist, împărtășisem odată cu ei setea și foamea nemărturisite, le urmasem fără teamă de riscuri. După mine, pentru mine au venit ei, până am hotărât să tac, mulțumind tuturor graiurilor și cuvintelor pământului, pentru că-mi fuseseră dragi și mă ascultaseră cuminți și supuse și să merg mereu înainte, dincolo de orizontul barajelor de timp, sursa tuturor dramelor omenești.
Am ajuns, în sfârșit, deși nu există sfârșit. Mă odihnesc pe marginea de sub stele a statuii zeiței necunoscute, privind pe rând, curios încă, cele douăsprezece uși, așezate circular alături, care mă așteaptă după o călătorie istovitoare și dureroasă. Mă întreb care din ele e ușa camerei păcii, care e ușa care deschide camera mărturisirii, a tainelor, a liniștii sau a expresiei. Și încă atâtea altele. Semnele magiei celei vechi se vor a fi deslușite și abia acum și aici mă simt în stare să le cunosc. Ascult liniștit poezia pură a izvorului nesecatei fântâni și mă gândesc că am destul timp să aleg, pentru că aici timpul adoarme odată cu mine.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu