LIGHT IS FREE

10 februarie 2018

MAMA (Fragment 1)

. . .
Televizorul d-lui Eduard este așezat dintotdeauna cu fața la peretele alb, strălucind prin reflexele luminii ecranului. Nu-l privește niciodată, nici când sunt concerte. Alături de televizor, într-o parte, colivia cu corb. Pisica, în cealaltă parte, la locul ei preferat. Partea magică, o numește el, pentru că știe virtutea ei tăcută, nemărturisită, de a prelua vibrațiile negative ale locului. Poate acolo s-au rostit blesteme, vrăjitorii, pe vremea când castelul nu fusese demolat pentru a face loc noii lui reședințe. (Nu s-a gândit destul nici la pajiștea din față, la parcul întins la picioarele scării de la intrare. Plopii și aleea lungă le-a păstrat, îi plăceau așa cum erau. Plopi bătrâni și înalți, oferind perspectivă unui orizont nou pentru el, deși locul avea deja câteva secole de viață.) Nici nu a meditat îndeajuns pentru a-i da un nume nou, reședinței, desigur. Nici pisicii. Seara, când el soarbe liniștea ultimului pahar în fotoliul de lângă fereastră, înaintea aceluiași vis, ea se spală ore întregi și d-nul Eduard are impresia stranie că-i sunt spălate și lui toate păcatele odată cu operația asta zilnică, delicată, fragilă, ca oamenii-statuete de sticlă. Inevitabili, de altfel, mai ales când ești bogat. Scrinul cu douăsprezece sertare, o mobilă rară, veche și lustruită de fostul proprietar, un conte din alt veac, un inițiat în mistere pe care bătrânul l-a cunoscut bine. Fiecare mâner auriu e semnul unei zodii, fiecare sertar conține fișele oamenilor de lângă el, clasificate meticulos; ușa din dreapta are pe ea semnul cu raze al soarelui, cea din stânga semnul magic al lunii. „Semenii mei”, spune misterios Eduard, celor care nu știu ce fișe zac dincolo de mânerele simbolice ale sertarelor. „O lume întreagă privește televizorul acesta de jos în sus și din spate, adică invers”, glumește adesea pentru ceilalți, invitații care se pot bucura de noua lui reședință, de veselia pe care o poartă pe chip. O mască folositoare, dincolo de care nimeni nu-i poate vedea lipsa esențială, nici adevăratul dor, niciodată mărturisit și adevărata lui căutare. Într-unul din sertare, într-o zodie știută doar de el, stă fotografia, singura mărturie păstrată peste ani de la tatăl lui, fotograful. În fotografie sunt părinții lui, bătrânul tată și mama, izvorul ursitei și al tăcerii. Și el, copil de 7-8 ani, singur. Alături de el, într-o parte, găsește dintotdeauna în fotografie o formă luminoasă, imprecis conturată, la fel de înaltă ca el. Cu toate că lumina fotografului - tatălui - vine din partea opusă, acolo unde ar fi trebuit să se afle o umbră, umbra lui, el văzuse încă de pe atunci o fantomă luminoasă. Eduard știe bine, acum, când a încărunțit, când s-a depărtat și s-a apropiat, când fotograful bătrân nu mai este, că o umbră e albă doar într-un întuneric negativ.
Alcoolul, oare? Descoperea, după atât de mulți ani, chipul bătrânului sortit lacrimilor, și pe acela al mamei, sortit tăcerii. Bătrânul fuma la fereastră, după mulți ani, iar el nu mai era același copil, crescuse, învățase, devenise bărbat. Acum poate să bea liniștit, oricând, oricât de singur ar fi. Toți îl văd ca pe un om părând fericit, pentru că îl purtaseră, unul după altul, valurile norocului. E noapte, acum nu sunt musafiri care să-l asculte. Șoptește, calm, cu același pahar în mână, pentru sine sau pentru fratele lui necunoscut, poate închipuit, poate inventat. Fratele lui lipsit de noroc, trăind ascuns după un zid; știe că e acolo, niciodată n-a scăpat de ochii lui iscoditori, însă luminoși, părându-i poate invidioși pentru norocul lui, obținut neașteptat de ușor, surprinzător chiar, dar viața e plină de surprize, unele plăcute, altele nu, din păcate. Fratele care nu are casă, nici bani, nici familie, care e un vagabond flămând dincolo de zid, dar e liber, fir-ar să fie, da, e liber!
. . .

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu