LIGHT IS FREE

18 februarie 2018

MAMA (Fragment 3)

. . .
„Nu”, spunea bătrânul. „A rămas doar unul, orb pentru amândoi. El nu are nume. Numele lui ar putea fi Om. Sau Frate. Poate îl cheamă Tăcere și e la fel de viu ca orice tăcere. Nu este el cel care judecă, dar este unicul martor și judecătorul nu are decât mărturia lui.” Privește fotografia veche și din ochii lui, văzând încă foarte bine, se ivește strălucirea lacrimilor. Bătrânul vede, îl vede pe Eduard, vede peste tăceri, peste celălalt, peste toate clipele. Știam că el cunoscuse, după plecarea mamei, toate tăcerile. 
Zidul a fost inundat, drumul care se redesenează de-a lungul profilului a fost acoperit de ape. Au năvălit deodată dinspre munte, într-o bună zi, primăvara devreme. Zidul s-a scufundat mult, ori poate apele s-au înălțat atât încât Eduard a trecut peste zid la fel de ușor ca peste o biată bordură de trotuar. Inundație, doar apă, numai apă. Pășise pe apă, incredibil de plutitor, ca și cum însuși Mântuitorul s-ar fi îmbătat odată cu el, bineînțeles înainte de spargerea judecății, adică nu, a paharului. „Oare paharul mi-a inundat lumea?” Nu, el nu băuse apă, de fapt băuse, trebuise să bea, dar foarte rar, mai mult lacrimi decât apă. Dincolo, fără ca el să fi știut, pădurea bătrână, umbrită de cețuri sau doar de efectele conținute în lichidele – multe și atât de diferite – din paharul lui, efecte repetate de mii de ori, ca și cuvintele celorlalți, niciodată tăcute. Eduard poartă același smoking, aceeași ținută de seară, sobră, impecabilă, prea impecabilă pentru noroiul curat al pădurii. Nu vede, el e un orb singur, căutând ceva. Un ciob ce lipsește, o clipă lipsind, clipa fără surprize plăcute cuiva, altcuiva, poate fratelui alungat în uitare, deși nu l-a uitat nicio clipă, în niciun vis. Fratele fără pahar, fără hrană, fără casă, fratele, da. Fratele pădurii. Și e ziuă dincolo de apele care nu mai acoperă zidul, ar da un regat pentru un pahar, fie și cu gheață, îi răspunde barmanului, fie și așa. Apa îngheață totdeauna la temperaturi scăzute, spune, e frig acum în pădure, domnule, sigur e frig și el nu, nu. Nu este liber, vrea să spună, n-a fost, n-a putut fi niciodată, mereu cu sabia asta a judecății deasupra capului, nu, alcoolul coboară în sânge și-l încălzește, gheața zornăie, poate sunt aceiași oameni de sticlă, aceleași statuete imobile, fragile, nu știe. Gheața asta seamănă foarte bine cu sticla, înșelător de bine. Jocul zglobiu al cuburilor din pahar, pe care mâna lui îl leagănă lent, nu însemnă neapărat mobilitate, simte și soarbe, soarbe și simte. Pășește fără zgomot, rar și încet. Tălpile lui sunt însângerate, n-ar fi putut păși pe ape altfel. Privește departe, în fața lui, știind că va trebui să vadă, știind ce va trebui să vadă după atâția ani de căutare. Dincolo de zidul inundat apele s-au scurs, a rămas de străbătut un drum drept, o potecă din care se înalță aburii ceții. Se apropie de el un castel imens de pădure care tace. Cotloane cenușii și umbre plutesc pe cărări înguste, noroioase. Eduard pășește lin, pantofii lui se lipesc fără să-i pese de asta, acolo trebuie să se afle destinația, judecata aspră, fie ce-o fi, mai bine acum, când apele au năvălit, când s-au ridicat coborând zidul, nici asta n-o știe bine, pentru că e de-abia amețit - nu e beat, asta nu, știe el bine de ce - cum e mai mereu. Mai mereu înainte de judecată.
Își amintește. Trecea mereu pe strada lor, acolo îl zărea, la aceeași fereastră, fumând încă. După atâția ani, obrazul bătrânului e subțiat, transparent ca pergamentul, de bună seamă din pricina fumului. O pisică indiferentă, aurie, îi stă câteodată alături, pe pervazul ferestrei, atentă la fiecare mișcare a străzii, la trecerea lui. În gheața ochilor ei galbeni a simțit de multe ori judecata care, pe vremea aceea, se afla încă departe, foarte departe. (Asta doar până când s-a apropiat, până când drumul s-a micșorat, s-a strâns, a devenit un punct. Stop, terminus. Aici este, trebuie să fie.) Apoi nu l-a mai văzut. Fereastra a rămas mereu închisă, nici pisica nu se mai ivi în spatele perdelelor coborâte. A găsit-o într-o zi la el acasă, în reședința cea nouă, de-abia inaugurată. Era aceeași, sunt sigur, am văzut-o de prea multe ori. Poate și ea, pisica fără nume, mă cunoștea, ca și bătrânul care s-a stins. Cred că fumatul i-a oprit inima, privirile i s-au fixat asupra străzii și a oamenilor, a timpului. Chipul și ochii lui limpezi nu se mai mișcă. E la fel de imobil ca oamenii ăștia de sticlă, statuete fragile, transparente, care se pot sparge oricând, într-o clipă oarecare de neatenție. A cui, nu știe. Nici eu. Bătrânul rămăsese doar un simplu martor, văduv de foarte mulți ani. „Nu-l judeca, frate.” O imensă singurătate, un pahar plin din plin.
. . .

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu