LIGHT IS FREE

27 februarie 2018

DEPARTE DE NOAPTE (Fragment)

. . .

...Dacă aș fi putut să gândesc, totul semăna foarte bine cu viața de pe pământ. Și acolo, prietenii se lipseau unii de alții tocmai la nevoie și se trădau unii pe alții pentru tot felul de interese, totdeauna zâmbind; și acolo iarba era retezată la fel de brusc și necruțător; și acolo moartea se repeta tot atât de des ca și viața, în aceeași perfectă simetrie; și acolo iubirile se stingeau în minciuni și lacrimi la fel de amare; și acolo părinții ispășeau păcatele copiilor și mult mai rar invers; și acolo artiștii erau lăsați să îndure foamea, sărăcia, în timp ce operele lor erau prețuite după moarte de către cei mai nepricepuți în a le făuri. Nu mai fuma, te rog... Ceea ce vedeam cel mai des acolo era cum fiecare, toți, erau constrânși să aibă mereu dorințe, să vrea fiecare neapărat ceva la care uneori ajungeau, alteori nu. Când ajungeau, continuau mereu cu altceva, în același fel, devenit un mod firesc de viață acolo, ca și pe pământ. Vasul acesta frământat de dorințe, de nevoi, de lipsuri însumate, făcea să fie cât se poate de clar că și acolo, în acel loc, ceva era lipsă dintotdeauna, ca și cum lumea ar fi fost incompletă, fără ca niciunul din oameni să poată spune clar ce lipsește. Poate că din cauza asta oamenii acelui loc - ca și locuitorii de pe pământ - erau atât de triști, de profund întristați pentru vecie. Câinele, ai grijă de câine, John! Părea că unii dintre ei nici măcar nu știau asta, atât de copleșiți fiind de obligatoriile lor dorințe, nevoi sau lipsuri, toate parcă predestinate. Însemna că în locul acela - ca și pe pământ - nu puteai trăi fără a vrea ceva, a dori ceva, a-ți lipsi dintotdeauna ceva, fără să aibă vreo importanță prea mare ce anume. Acestea toate - și cine poate ști câte altele încă - le-aș fi putut vedea acolo dacă aș fi fost în stare să gândesc.
America, America mea și a lor, vaporul acesta la fel de posibil pe cât e de imposibil. Ei, bine, și, mai departe? Nimic, dragul meu, nimic, nimic... O cortină parcă acoperea cerul, așa cum se întâmplă în timpul unor eclipse; și aici doar cei sărmani, de mii de ani aceiași veșnic înfometați, la fel de mulți, ori poate mai mulți, înțelegeau că acolo - aici - este stratul cel mai adânc al deșertului, uscatul de sub ape, la fel ca acasă. Lasă toate bazaconiile astea, pentru Dumnezeu, încetează!... Lipsea cu adevărat ceva, poate o anumită cumințenie a pământului sau apele limpezi și cristaline ale râurilor și mărilor. Deși își făceau simțită frământarea, strălucirea le lipsea din cauza atâtor mii de umbre care se așterneau peste valuri. Așa se dovedește oare că cel mai slab este cel mai puternic? Erau întunecate, reci și lipicioase; o mlaștină care cuprindea în curentul ei trupurile de umbre, neavând altă putere decât de a se supune. Desigur, doamnă...
. . .

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu