LIGHT IS FREE

17 ianuarie 2018

PEISAJ DE IARNĂ CU PĂSĂRI ȘI PĂDURE (Din volumul în pregătire ”ECOUL TĂCERII”)


Ferestre acoperite cu cristale de respirații, înflorite în gheață. Vânt, șuierând fără încetare, nepăsător al zilelor și nopților, povestind legende uitate demult. Foc pâlpâind fremătător în sobă, la fel ca viața. Ar putea fi o formă de pace a frigului. Pașii duc spre adăpostul crengilor pădurii. În stoluri înfrigurate, ciorile trăiesc, fără ca nimeni să mai știe cu ce se hrănesc. Din timp în timp, zboară haotic și croncănesc a jale peste zăpezi neatinse de picior de om. Copacii le privesc nemișcați. Universul alb se rotește odată cu năluca lor zburătoare în cercuri largi, iar și iar, până când ți se pare că vezi ieșind din plămânii lor negri un fel de abur. Semnele scrisului lor, o oarecare siguranță că moartea căldurii e înșelătoare. Câteodată, una din ele moare, căzând pe pământ. Copacii rămân singurii sprijinitori ai cerului prin puterea înfrățirii lor în pădure, unde zăpada doarme în albul neclintit de vânt. Undeva, în locuri îndepărtate, în lume e foarte cald. Acolo, păsările au culori de curcubeu și copacii sunt de un verde aproape crud, ca într-un vis întâmplat în nopți care au îmbătrânit, așteptând lungă vreme un cântec ori un surâs.
Aici nu e așa, dimpotrivă, totul e alb și totul e negru. Desenat cu tuș japonez. Timpul se simte înghețat în el însuși, fixat ori fărâmițat nu în ceasornic, ci în frig, părând că suportă cu greu orice formă de viață. Ziua de azi nu mai este demult viitorul celei de ieri. Uneori, în somnolența copleșitoare, răsăritul nu se mai deosebește de apus și păsările le ocolesc la fel de rotund. Orele par imense globuri de sticlă, atât de mari încât ai putea crede că adăpostesc în ele multe alte ore și multe populații de gânduri. Unele din ele sunt calde cu adevărat, asemenea flăcării pe care o aprinzi cu greu, pentru că lemnele sunt înghețate și umede. O asemenea oră ți-ar ajunge să citești toate bibliotecile lumii. Soarele e tangent acestui imens glob de sticlă. Apoi, ceaiul aburind poartă gândul către pădurea păsărilor ce respiră ger. Să-ți amintești primăvara și păsările curcubeielor, întoarse aici din îndepărtate locuri fierbinți, uitând respingerea iernii, e la fel de greu ca a-ți aduce aminte un cântec vechi. Câteodată, căldura pătrunde în tine din fericiri îndepărtate, pe care liniștea le redescoperă - neprețuite și uitate - și care își cer acum prețul lor alb. Fără căldura aceasta, inima ți s-ar opri, la fel ca timpul. Și pare zadarnic să afli că mai departe de singurătate nu poți fi alungat. Poate că a tăcea înseamnă a asculta. Nopțile șuieră din urlete de lup flămând și de vânt. Nevoia de carne, de sânge roșu, cald, crud, pulsând viu în inimi fragede, o simți alături, însoțitor credincios, ce nu vrea cu niciun chip să te părăsească. Aburul vieții palpită slab și în ei, lupi care trec și pleacă în haite repezi. Și gândurile rămân mereu la fel de vii ca foamea. Dimineața, pe zăpezile pădurii zărești petele cenușii ale trecerii lor, zugrăvite cu același tuș diluat. Uneori, roșu. Nu sunt de găsit nicăieri. Atunci, păsările rămase își iau de obicei zborul și se rotesc, dar numai pentru a se întoarce. Ziua iernii nu e scurtă. O simți imensă, albă și înfometată. Motorul mașinii se aude ca un sunet din altă lume. Urmele lăsate de roți rămân multă vreme la marginea pădurii, până când gerul se va domoli puțin și următoarea ninsoare le va acoperi. Cei care trec printre copaci au picioarele încălțate în cizme lucioase de piele și au puști de oțel rece și cartușe noi, la fel de reci. Hainele lor sunt de blană și ei seamănă cu oamenii. Focurile, pocnind sec, fără să lase nici un ecou, se aud mult mai târziu, mai departe, acolo unde nu-i poți zări. Știi că ucid cerbi, că s-au gândit la asta cu răbdare, cu mult timp înainte. Și, atunci, de pe crengi se scutură încet, foarte încet, zăpada tăcută, în așa fel încât căderea devine plutire nesfârșită. Deși sunt departe de ei, păsările fug fără să știe ce le sperie. Alb și negru. Roșu ucis. Viață și moarte. Un glob mic de sticlă se sparge în gemute ecouri și undeva, pe un drum, mașina poartă orele, frânte cu un glonț, către locuințe calde, cu ferestre luminate până târziu în întuneric. Acolo, ei cântă. Vinul rubiniu le încălzește inimile. Copiii lor îi privesc cu ochi mari, ca pe niște oameni mari. Cu toții văd ce bine seamănă coarnele cerbilor cu copacii pădurii. Se simt mândri și nevinovați. Nici un cântec nu le poate acoperi tăcerea. Ar fi zadarnic să apari la vedere. Ai putea înțelege păsările, ai putea face să se clatine de bucurie copacii, ai putea colora în mii de sclipiri tot desenul și mii de alte lucruri. Rămâi doar un gând fantomatic, înveșmântat în straie pe care ochii nu le pot vedea. Sunt straiele unui nume: Davo. Sunt la fel de albe ca zăpada cu care se înfrățește, o idee ce nu mai poate pieri, veșnic vie. Aburul îți este atât de firav încât poate părea numai un văl de ceață atunci când cerul e alb, adică senin. Căldura îți e dăruită de legendele neînțelese de nimeni, murmurate șuierător de vântul sălbăticind penele păsărilor negre. Sunt ciori în vârstă de sute de ani, aproape nemuritoare, cunoscând o sumedenie de povești. Copacii pădurii de aici nu sunt folosiți la cioplirea niciunei cruci. Uneori, ți se pare că plutești, împreună cu pădurea, cu păsările, într-un zbor pe deasupra pământului alb. Într-o lume închisă, ca într-un timp zăvorât, sub cerul la fel de senin. Sunetele sunt pure, ca de cristal, și tu, cel ce nu moare niciodată ești trist, fără putință de evadare din înfățișări nevăzute. Acolo cerbii se răstignesc pe o pușcă și adâncul suferinței lui țâșnește din priviri înlăcrimate. Cărțile, nu cele oglindind realitatea, ci doar cele imaginate, cândva, în legende, prind viață înăuntrul peisajului de iarnă cu păsări și pădure. 
În altă țară, în alt anotimp al lumii, e foarte cald și câteodată plouă cu soare.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu