LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

09 ianuarie 2018

IANUARIE

Foamea – ori setea – de scris, această ciudată nevoie, care îmi strânge câteodată sufletul ore întregi. O idee trecând prin mintea mea, lăsând doar urma pe care o poate lăsa zborul unei păsări, fără putința de a-i regăsi plutirea. Un fel de vânt alb, care îmi bântuie prin trup. Uneori, uscat ca o fierbinte curgere prin sângele meu. Ceva neatins și totuși acolo, înăuntru, tânjind spre ființă din mine însumi. Pași rătăcind, oameni în jur, mulți oameni, o sumedenie de singurătăți călătoare pe lângă peticele mele de hârtie cu notițe, care nu ajută la nimic și cerul care își păstrează stelele atât de departe încât în cosmosul arătat astronauților este totdeauna întuneric. De ce este atâta întuneric acolo, printre miliardele de stele, pe care le-am crezut a fi doar lumină? Dacă soarele și toate stelele au un număr exact de raze, eu am impresia că îmi lipsește una din ele, că într-un fel sau altul am pierdut-o, sau poate mi-a fost retezată, amputată printr-o necunoscută operație în anii care nu-și mai pot dezvălui amintiri pentru mine. Ce fel de strălucire șchioapă mă poartă prin lume? Oricât de puternică mi-ar fi fost vocea, raza, a izbutit să facă întunericul să fie doar mai puțin beznă, pentru o fărâmă de clipă. Și ei toți vorbind, vorbind întruna, mult și cu multe cuvinte. Alții, citind, la fel de multe cuvinte. Și foamea mea de raza lipsă, aceeași foame de scris, o boală greu purtată în zonele mele de tăcere a memoriei. În acest ianuarie, care mă constrânge să privesc înainte la fel de egal cum privesc înapoi, nu mai am puterea dumnezeiască de a zămisli oameni din cuvintele mele. Nici întâmplări, destine ori meditații fără scop. Sunt ca un infirm înfometat și păsările care îmi duceau gândurile către alte zări nu vor mai veni curând. Au plecat toamna trecută și însemnările mele de atunci sunt biete cicatrici uitate pe trupul zborului lor. Să încerc măcar să înțeleg că mă îndrept cu pași mari către țărmul celălalt al nașterii. A dărui înseamnă a avea fără a poseda. Am avut. Am dăruit. Ei, și? Întunericul nu poate fi decât egal cu el însuși, la fel ca tăcerea. De ce mă ascund printre ele?
Acum, deși e un început de an, impresia de sfârșit se strecoară în gânduri pe nesimțite. Da, sunt contrariul meu însumi. O umbră a unui frate uitat își aduce aminte să trăiască, pe când zorii mei sunt mult întârziați în depărtarea unei îndelungate nopți. O noapte lungă cât o hibernare, din care poate că nu mă voi mai trezi. El, însă, fratele care nu are și n-a avut niciodată cuvinte, își simte foamea de ele prin mine, cel care înlănțuiam cândva cu ușurință cuvintele în cărți. Oceanul acestor cuvinte mă va îneca. Și nu e nici o pasăre, nici o pasăre albastră, din cele pe care de atâtea ori le-am imaginat, să-mi vină în ajutor. Fratele întunecat, ascuns atâta vreme în întuneric, va trăi. Eu, nu. Rația timpului meu se încheie; nu mai pot prelungi contractul cu dumnezeul imaginației mele. Și știu că nu va fi niciodată pace între oameni și timp. El nu curge, ci pulsează în sfera lui infinită, fără viață, dar veșnic flămând de ea.
Cenușa mi se împrăștie și nu mă va mai renaște. Pasărea Phoenix și-a trăit ultima ei moarte. Șuieră vântul alb, șoaptele lui curăță valurile oceanului de cuvinte. Privesc lumea - poate doar un sărman produs al imaginației mele, având cândva îndrăzneala de a o recrea - înfometat, fără să vreau să știu de câte ori am fost îndestulat de beția bogăției scrisului fără a plăti niciodată nimic. Vântul acesta nu poate umfla pânzele niciunei corăbii. Unde s-au topit razele purpurii și strălucirile albastre? Unde sunt șoaptele calde, ca o atingere adevărată? Nu mai sunt ochi care să vadă. Fratele meu se naște din această stranie geneză, din furtuna aceasta, care nu mai este un glas al îngerilor, ci un cor tragic de strigăte de zei. E atât de tânăr, nu știe că va trebui să ia totul de la început. El, da. Eu, nu.
Acum sunt numai un cuvânt durut. O altă picătură în oceanul pe care nu-l poate vedea nimeni, unduindu-și apele în bătaia vântului alb. Întunericul, stăpân al cosmosului, îmi va devora trupul cu o foame care nu seamănă în vreun fel cu foamea mea de scriere, de descriere. Întunericul e veșnic flămând: nu poate trăi decât prin ființe de lumină vie, numite oameni. Astfel e lăsat pe lume de gândul neînțeles al marelui necunoscut. 
Și nu mai există acum. Nici început. Nici sfârșit. Nici înapoi.
Nici înainte, la întâlnirea cu fratele meu, Ianus.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu