LIGHT IS FREE

08 ianuarie 2018

ACOPERIT (Fragment 1)

   . . .
Cineva cere o copie a unui act. Nu se oferă nimeni să meargă la copiator. Eu. Un minut-două, poate trei, scap de masa de cristal a ședinței. Masă umană. Mulțime ordonată. Strict ordonată. Alerg, nu foarte iute, spre copiator. Hârtiile, în mâinile mele. Holul, între birouri. Exact aici, imediat după ce intru, amețesc. În cap îmi șuieră rafalele de vânt din stradă, deși, aici, sus, totul este închis, totul este etanș. Strigătul pescărușului îmi așază o grimasă dureroasă pe un chip pe care tocmai l-am pierdut. Cad, alături de rotilele copiatorului. Bâzâie, indiferent, înainte. Un OZN aterizat pe pământul de la etajul XXI, cu aripioare, luminițe și butoane, toate clipind, foșnind descântece într-o limbă necunoscută. Rugăciunea lui așteaptă, calmă, comenzi. ON/OFF. COPY. ENTER. CANCEL. Am transpirat. Văd steluțe galbene, suprapuse peste bezna monitorului de sub frunte. Închid. Ochii. Din întuneric și umbre ți-au fost plămădite chipurile, știu că gândesc, dar de data asta nu pot să scriu. Atât, apoi gânduri nu mai sunt. Află-le. Îndepărtate văi, îndepărtate țărmuri, te cheamă, pescărușule. Ne cheamă, eu zbor, tu respiri. Greu. Inima. Cafea tare, prea tare, fără zahăr, tensiunea, izbutesc să îngân, aproape vizibil. Deschid privirea pe roțile copiatorului, unde zăresc un colț de coală, îmi simt cravata, o deznod, o copie pierdută din greșeală sub el, cum sunt poate sute, mii, în locul acesta. Nu, nu le nimeni ia în seamă. Belșug de hârtie. Holde, lanuri, păduri, ei se grăbesc și nu știu cât de lungă e calea până acolo, ca și cum nu ar vrea, de parcă le-ar fi de ajuns că nu știu, de ce nu învață eu nu știu. Noaptea, oamenii de serviciu. Emigranți și giganticele lor aspiratoare. Aspiratoare de aspirații și deșeuri pierdute. Săraci. Ființe fără chip, în lumina zilei sau a lămpilor artificiale, care, aici, sunt normale douăzeci și patru de ore pe zi. Apuc foaia, mâna mea e a altui emigrant, căzut pe spate, cu fața spre nici un cer. Plafon argintiu, metalic, lângă rotilele astea uitate. Nemișcate. E acoperită de praf. Stă demult pierdută aici, sub mașina asta? Da, îmi răspunde. (Halucinație, eu?) Întreb, odată ce pe foaia – copie de xerox – văd un chip de bărbat. Fără tonalități intermediare, la fel ca toate copiile. Un chip în alb-negru distinct, poate al cuiva cunoscut, pe care doar eu nu-l cunosc. Are ochii închiși. Fața îi e liniștită. Pare că doarme, într-o stare de pace greu dobândită. (O astfel de pace au doar cadavrele generoase cu privitorii, a scris cineva. Lucrarea magică, alchimică, cea mai frumoasă și mai grea lucrare, nu e înnobilarea textului, spunea el, ci a ființei.) Împăcat, pentru totdeauna, cu sine. Eu, nu, sigur nu, eu nu mai am cap, sau chip, nu știu bine. De curând, parcă mi le-am pierdut. Îmi aduc aminte. Îl regăsesc oare acum, o copie de siguranță, sosită din zbaterile unui leșin, ale unui nou întuneric, nu ale vântului, nu ale pescărușului și nici ale aripilor lui? Mă grăbesc să ascund copia printre celelalte hârtii ale dosarului. Nimeni n-are să reclame asta. Respir aer, închis aici, parțial liber. Nu, nu sunt camere de supraveghere. Memoria copiatorului păstrează evidența miilor de accesări. Amintirile lui. Aparatul ăsta a ostenit prea repede, e doar o biată mașină. Sunt atât de multe. Nimeni n-ar mai putea spune cine, când și în ce fel a pierdut una din copii, a unei fețe oarecare. E numai un alt chip pierdut, la fel de necunoscut și atât. Sau nu. Acum suntem mai puțin singuri. Un copil trist a primit un dar mult așteptat, secret, după o lungă și tainică rugăciune. Mă ridic. Dincolo de sticla incasabilei ferestre, la nivelul XXI, pescărușul aleargă, departe de orice etanșeitate artificială, sus, mai sus, mereu mai departe, căutând. Hăituit de oraș, fără mare și țărm, nu-i pot auzi țipătul, e la fel de închis, ca și mine, afară.
   . . .

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu