LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

18 decembrie 2017

SPIRITUL LUI KEZO

Kezo se născuse în familia unui brutar și poate că din cauza căldurii cuptorului de pâine pielea sa a fost întotdeauna mai închisă la culoare, ca și cum ar fi fost arsă sau bronzată de soare. Asta îl făcea să fie deosebit dar, indiferent de frații lui, care aveau pielea albă ca făina brutarului, Kezo se aplecă din cea mai fragedă vârstă spre citit. Învăță cu mare ușurință să descifreze literele, pe care le simțea ascunse în gălăgioasa joacă a fraților săi, în toate cele ce se rosteau în brutărie și poate că și în gândurile lui. Învăță singur să citească, întâi în limba tatălui său, apoi altele și altele, străine și îndepărtate graiuri în care fuseseră scrise cărțile pe care le citea pe nerăsuflate. Tot ce ar fi putut semăna cu o carte îl atrăgea și îi sorbea filele cu sete, dar nu numai asta îi era bucuria. I se părea că pulberea albă, așternută peste tot în brutărie, sunt foi de carte și scria adesea cu mintea lui zvăpăiată tot felul de povești care se ștergeau deîndată sub pașii cumpărătorilor care se așezau la rând pentru pâinea caldă după truda zilei lor. Uneori, seara, când toți se odihneau, scria cu degetul lui de copil pe jos, pe făina bătătorită, povești în ciudatele semne ale limbilor deslușite curând și nu avea bucurie mai mare decât să știe că semnele vor trăi o noapte întreagă scrise astfel, în timp ce toți ceilalți dormeau, pentru că a doua zi lucrul brutarului le făcea să se stingă în pulberea făinii. După ce citea o carte, fie că era una de povești, un almanah vechi, o carte de istorie sau de orice fel, o împărtășea cu cea mai mare dragoste celor din apropierea lui, fraților și părinților, copiilor cu care se juca puțin de altfel, fiind ocupat mai toată vremea cu treaba de la brutărie și cititul. Asculta cu multă răbdare tot ce istoriseau căruțașii care aduceau sacii de făină la brutărie, morarii mustăcioși cu burți mari, clienții veniți de departe să cumpere pâinea tatălui său, care se mândrea cu cuptorul moștenit de la părinți și bunici. Soldații, care trecură într-o vreme prin țara lor, îl speriaseră, dar se obișnuise repede, mai ales că unul din ofițeri, oprindu-și calul semeț la brutărie, îi dărui o carte străină care îl făcu să învețe limba țării din care soldații veniseră.
Kezo avea minunatul dar al descifrării sensurilor, al înțelegerii tâlcurilor pe care poate că nici chiar cel ce scrisese cartea nu le-ar fi putut străvedea. Crescu scufundat în adâncul cărților împrumutate, dăruite sau chiar furate din librărie și puse la loc fără să știe nimeni. Și cartea citită de Kezo se împrăștia ca semințele semănătorului pe ogorul celor apropiați, povestită cu harul său, preschimbând-o parcă într-un nestemat.
 Trăi copilăria, apoi adolescența în familia brutarului, care se întrista adesea din pricină că nu l-a putut trimite la școli, simțind în sinea lui că nu ar fi dus mai departe facerea pâinii, așa cum și-ar fi dorit. Brutăria se afla acolo unde se aflase mereu, la răscrucea drumurilor. Încărunțise tatăl, încât ai fi spus că făina i se așternuse în păr odată cu trecerea anilor. Pentru fiul său cu pielea smeadă, vârsta se număra până acum în mii de cărți. Când se simți tânăr, pe la treizeci de ani, Kezo se gândi să înceapă să scrie, văzând că cei din preajmă nu-l mai ascultau la fel de fericiți, poate din cauza culorii pielii sale ori cine știe din ce alte pricini. Crezu, în mintea lui, rămasă la fel de curată, că poate se plictisiseră de el și poveștile lui, care nici măcar nu erau ale lui, ci ale cărților citite de el. Dar tocmai când se hotărî să scrie, un accident nefericit se întâmplă la brutărie și Kezo muri, uitându-și trupul într-o pată mare de sânge pe covorul de făină al brutăriei. Atunci părul tatălui albi dintr-o dată și mai apoi lăsă facerea pâinii în mâinile fraților lui Kezo. Asupra lor se așternu o cortină de tăcere adâncă, întreruptă numai de focul viu al cuptorului, care părea să nu se stingă niciodată, ca și amintirea lui Kezo, care nu lăsase în urma lui niciun cuvânt scris.
L-au înmormântat cum se cuvenea. La masa de pomenire, cei mulți aflați de față vorbiră de el. Fiecare povestea celorlalți ceea ce Kezo îi spusese cândva, în așa fel încât noaptea aceea de pomenire se prelungi peste zori și apoi în alte nopți. Ascultară rând pe rând toate cele rostite de Kezo până se hotărâse să scrie și se întâmplase nefericitul accident. Erau deopotrivă posomorâți și bucuroși, înțelegând că fără el poveștile nu le-ar fi fost niciodată povestite; doreau parcă - dacă acest lucru ar fi fost cu putință - să-l aducă înapoi din negura grea a pământului. Știau că odată cu Kezo nu dispăruseră cărțile, care încă se aflau în camera băiatului, rânduite cu miile pe rafturi de lemn nevopsit, ci poveștile lui pentru ei. Se gândeau că nici nu apucase să scrie, că nu-l mai puteau chema nicicum înapoi, tocmai când băiatul se înălțase până la tinerețe. Tatălui i se umeziră ochii: fiul nu își cunoscuse bunicul, nu trăise cât să iubească o femeie, cât să aibă un fiu. Nu gustase apa amară a banilor, nici mirosul sângelui proaspăt al morții, nici războiul. Poate că era mai bine așa. Mai avea încă trei frați. Alături de el, mama lui Kezo suspina încet. Își auzea aievea fiul povestind. Când cel din urmă vorbitor tăcu, încă mai aveau impresia că printre ei se află Kezo al lor și încă mai trăgeau nădejde că el va veni din nou, la fel ca altădată, deși înțelegeau bine că asta nu e cu putință. Nimeni nu mai știe cine a pus pe mormântul lui un caiet cu foi albe lângă o singură floare. Apoi au plecat cu toții la casele lor.
Auzind toate aceste povești, târziu, în miezul uneia din nopțile următoare, spiritul lui Kezo se înduplecă să se nască din nou, în casa și familia unui renumit caligraf de pe alt continent, unde știința lui era de mare preț. Caligraful creștea porumbei în curtea casei și alcătuia deseori adevărate opere de artă din literele ascunse în penele și în zborul porumbeilor. La naștere, spiritul lui Kezo i-a uimit pe toți: culoarea pe care o avea pielea lui era albă ca făina. Ursitoarele au ridicat din sprâncene a mirare pentru că, în jurul lui, trupul plăpând al pruncului părea că împrăștie lumină.
                                                                                                  Lui J.L.B.
                                                                                  Târgoviște, 2012 Martie

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu