LIGHT IS FREE

12 decembrie 2017

SCARA

Era întuneric. Adânc, de nepătruns. Mâinile mele căutau un sprijin. Nu aflam, înainte și înapoi, decât ziduri. Palmele simțeau tencuiala lor, aspră. Apoi, în stânga și în dreapta, la fel. Mă simțeam apăsat. Am căutat în jos, bâjbâind, pe pipăite, descoperind trepte care coborau. Atunci mi-am zis că trebuie să fie un fel de tunel, o galerie sau ceva asemănător. Am încercat să urc, cu grijă, întâi cu spatele, apoi cu fața la trepte. În mod ciudat, nu-mi era îngăduit să urc.  Picioarele îmi erau țintuite, bine lipite, cu tălpile spre treapta de sus. Mâinile, în efortul lor, apucau trepte care se aflau deasupra umerilor, trăgându-mi trupul din răsputeri, dar picioarele îmi erau înțepenite. Oboseam. Intrasem într-o stare de panică nedefinită. Nu-mi puteam imagina ce aș fi putut face să scap. Nu aveam nici cea mai vagă idee cum ajunsesem aici. M-am întors spre coborâre, după eforturi lungi de a urca, pe trepte care îmi zădărniceau urcarea și mă obosiseră. Îmi spuneam că dacă pot coborî, neștiind cât de adânc, până la ce capăt de jos al scării, trebuie să-mi drămuiesc eforturile. Eram hotărât să ies afară cu orice preț. Închisoarea asta necunoscută îmi dădea fiori de groază. Îmi repetam, aproape cu voce tare, că trebuie ca mintea și instinctul meu firav de conservare să găsească o scăpare. O ieșire, cum găsești uneori numai în asemenea situații limită, de panică. Transpirasem. Mâinile mi se răniseră în lupta cu această forță, care nu-mi permitea să urc, blocându-mi tălpile pe o singură treaptă, de pe care puteam doar să cobor. Mi-am zis că e bine să pipăi cu mâinile înainte de a coborî treapta. Am pus palmele, am simțit treapta. Era la fel, egală cu celelalte ca dimensiune, la fel de înaltă și de lată. Aflam că mâinile mele pot măsura atât de exact tot ce mă înconjoară, cu o știință numai a lor, pe care nu aș fi bănuit-o. Ghemuit, am pus un picior, apoi am încercat să-l aduc înapoi, pe treapta de sus. Imposibilă mișcare. Gest imposibil, fără sens, absurd. Se lipise pe treapta de jos. Am pus şi celălalt picior, cu o ușurință neașteptată, pe noua treaptă. Am încercat, iarăși, să urc, întors cu fața. Aceeași forță, străină și stranie, îmi bloca mușchii, îmi țintuia tălpile, voința. Încordarea mea creștea. Va trebui doar să cobor, mă întrebam, până unde? Am coborât încă vreo câteva trepte, pipăind cu mâinile. Mă temeam de un gol, de un adânc orb, pe care să nu îl simt, să nu îl văd. Încercasem să zăresc ceva, dar întunericul era de nepătruns. Închizând ochii, zăream globuri luminoase, roșii, portocalii, galbene, care-mi jucau în spatele pleoapelor. Oboseala, tensiunea, panica se arătau astfel minții mele. Puteam sta în picioare, cu mâinile larg întinse în părți. Atingeam ziduri. Le simțeam a fi rotunde, curbate spre interior, ca un cilindru. Am scos un sunet, un geamăt de efort. M-am gândit că vocea îmi putea aduce un răspuns, un ecou, care să-mi arate cât e de mare spațiul în care puteam numai să cobor. Am strigat, mai întâi cu teamă. Am urlat. Îmi parveneau ecouri înfundate, scurte, purtând cu ele umbre umede, de pivniță, de hrubă. Am renunțat. A apărut teama de șobolani, de insecte ale adâncurilor, de lilieci. De strigoi, vampiri și de alte creaturi, poate doar ale minții mele. Nevăzute, imaginate, respirându-mi aerul, apropierea. Am făcut un greu efort de voință să le alung; era mai important să fiu lucid. Și măcar să cobor, până la capătul pe care nu îl vedeam. Am simțit că scara s-ar putea să se afunde în adâncul pământului. Sau să se înfunde, într-o grotă, într-o peșteră, cine știe unde. Am mai coborât, pas cu pas, pipăind, fără să-mi dau seama că ar fi trebuit să număr treptele, știind cât de înalte erau, după măsurătoarea cu palmele. Am renunțat; ar fi trebuit să mă gândesc de la început. Care început? Unde, cum ajunsesem aici, în ce vis uitat? Fără putința de a urca, ci numai de a păși pe trepte în jos? Preț de câteva clipe m-am odihnit, cu ochii închiși, domolind luminoasele globuri ale oboselii, ale tensiunii. Mi-am propus să respir calm şi regulat. Nimeni nu știa, cu atât mai  mult eu, singur, aici, cât aer voi mai fi având în închisoarea asta ne-imaginară. Mi-am dat seama că s-ar putea să ajung, tot coborând, la pânze de apă freatică. Poate nu era decât un puț, o fântână veche, uitată demult. Părăsită, zidită cu mine înăuntru. Pereții erau vag umezi, reci. Mâinile mele, zgâriate. Tocmai de aceea, simțeau mai ascuțit asprimea zidurilor. Atunci, după cele câteva clipe de odihnă, am hotărât că e mai bine să cobor repede, ca o lighioană, care pipăie înainte cu mâinile, apoi așază piciorele, unul după altul, pe treapta de mai jos, încercând din timp în timp să urce, dar fără putință. Zbatere, preț de minute întregi, poate ore. Efort intens, sfârșindu-se doar în sfâșietoare oboseală. Odihnă, gâfâind, o clipă. Cu ochi larg deschiși în întuneric, zăream, iată, ceva: o rază subțire de lumină. Jos, înaintea mea, verticală ca o săgeată. Am tresărit, mi-am frecat ochii. Nu mă înșelam, nu era foarte departe. Am coborât, fără precauțiile de până atunci, chemat parcă de lumina îngustă, aflată jos, în fața mea, ca o posibilitate neașteptată, un capăt. Încă nu puteam urca. Încercând, atât de îndârjit, cu fiecare pas, gestul meu, la fel de zadarnic, devenise între timp - cât timp? - un reflex. Am privit îndelung, până s-au înmiit imaginile razei de lumină în ochii mei, înlăcrimați și deschiși. Apoi, am așteptat. Atunci, am auzit mai întâi zgomotul: un foșnet neregulat, ca un vuiet, nu foarte ascuțit, care m-a uimit puțin. Și, nu, nu era doar șuierătoarea mea respirație, ci altceva. Am coborât mereu, apropiindu-mi lumina îndepărtată. Aveam o certitudine: lumina aceea exista. Mai erau câteva trepte, când am înțeles că acolo era o poartă posibilă, o ușă, având în spate o lumină. Printre stropii de sudoare și lacrimile din ochii obosiți, am aflat că acolo trebuia să ajung. Vuietul de dincolo de ușă se întețea. Un vânt cu rafale rare, egale. Apoi, am simțit un curent slab de aer. Aer proaspăt. Încă puțin. Trei trepte. Două. Una. Palmele îmi ating lemnul gros al unei uși, pe lângă care văd lumina, lumina zilei. Știam: e Soarele. Am pipăit, înfrigurat, în jurul dârei de lumină. Am găsit o clanță mare, care părea din fier gros. Am tras aer adânc în piept și am apăsat-o cu toată puterea. Cu un scârțâit sumbru, ușa s-a deschis înaintea mea, izbindu-mi ochii cu lumina clară a zilei. Am tresărit. Însă, înainte de a încerca să înțeleg, am țâșnit, cu puteri înnoite, spre lumină, fugind peste pragul ușii. Am căzut pe nisip. Am rămas întins, cu fața în jos, gâfâind. Sărutam, eliberat, nisipul însorit. Pe urmă, am înțeles vuietul: erau valuri. Era o mare, albastră. Ce bucurie imensă, să cobor, fără a fi putut urca, pe o plajă însorită! Am stat nemișcat, respirând. 
M-am odihnit mult. Când m-am ridicat, am zărit în spatele meu turnul înalt, de piatră veche, roasă de vreme și vânturi, ușa de lemn gros, închisă. Am înțeles: eu singur, nimeni altul, coborâsem de acolo, de sus, de la nivelul pe care nu-l vedeam de jos. Era ascuns în nori albi, care treceau prin ceruri, purtați de briza blândă a mării. 
Apoi, am plecat pe plajă. În nisipul ud, tălpile mele lăsau urme trecătoare, pe care valul care venea, mereu venea și mereu altul, le ștergea. Am știut, atunci, că nu în adâncul pământului îmi era îngăduit să cobor, ci pe Pământ.  
București, 2005

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu