LIGHT IS FREE

07 decembrie 2017

DANSATORUL

Dansatorul se născuse ca întâiul fiu al unei familii sărmane, dar binecuvântată cu darul cântului. Îndeosebi mama îl legănase cu cântece la sânul ei pe când îl alăpta. Tatăl, obosit de trudă, cânta numai uneori, când se întorcea acasă după un pahar de vin băut la cârciumă. Cântecul său era altfel decât al mamei, mai bărbătesc și mai grav. Din pricina asta, pruncul crescu vânjos, mlădios și totodată înalt și zvelt. Însă ochii lui erau lipsiți de vedere, ca o pedeapsă pentru vreo vină neștiută a părinților sau strămoșilor lui. Părinții cântară cât se poate de trist când înțeleseră lucrul acesta, dar băiatul începu, încă la vârsta aceea fragedă, să se miște în ritmul cântecului trist al părinților cu o îndemânare  greu de înțeles. Mișcările lui păreau că îl desprind de pământ, că se ridică purtat parcă de aripile nevăzute ale cântului în văzduh, unduind mâinile așa cum nu mai făcuse vreodată alt dansator. Părinții îl ocroteau cât puteau de bine, văzându-l deosebit, fără a-l înțelege pe de-a-ntregul. Lipsit de vedere, rămase legat de  cântul mamei și al tatălui, ca și cum ar fi fost singura lui hrană. 
Dansând, băiatul vedea, în spatele pleoapelor lui închise pentru lumină, un tărâm alcătuit din raze și culori în care credea că trăiesc alături de el toți ceilalți, cântând. În raiul acela el era tăcut, numai dansul era singura limbă pe care o cunoștea fără a ști de unde. Legănat pe raze de stele, alcătuia un desen nemaivăzut de ochi omenești în strălucirea nesfârșită a cerului, mișcarea aceasta făcându-l să fie cu adevărat fericit. Trupul lui, care odată cu creșterea se desăvârșise, avea perfecțiunea unei sculpturi antice, vie cu adevărat. Părul negru îi deveni asemenea unei coame lucioase de cal și asta dădea un farmec deosebit dansului său. Mama îi ungea corpul cu rare și scumpe uleiuri strălucitoare. Dansa gol și desculț, după reguli încă necunoscute. Mâinile lui, puternice și fragile în același timp, împrăștiau semne care izbuteau să ajungă până în tainițele celor mai ascunse inimi, călăuzite de cântul care îi dăruia o viață deosebită. Tatăl privea uimit și cânta din ce în ce mai des cântecul lui grav și bărbătesc. Dansatorul fascina astfel pe toată lumea. Uneori mâinile lui păreau că răspândesc lumină în timp ce dansa și atunci oamenii simțeau că pot fi eliberați pentru totdeauna de lacrimi. 
Cu anii, băiatul deveni atât de căutat în lumea lor, încât, ori de câte ori aflau că va dansa, erau aduși cei mai de seamă cântăreți pentru sărbătoarea aceasta. Și nu izbuteau cântăreții să treacă înaintea lui, oricât ar fi fost de faimoși, atât de vrăjiți erau privitorii de dansul flăcăului cu trupul desăvârșit, parcă fermecat. Ochii lui nu vedeau, lumina îi era întunecată, dar asta nu părea să-l oprească din minunea dansului său. Maeștrilor de dans le rămânea de neînțeles, puteau doar să-l privească uimiți și atât, socotindu-l purtătorul unei magii  necunoscute. 

Dansatorul înțelegea bucuria părinților lui și a celor de față, nu însă și invidia muzicanților. Rău-voitori, cântăreții, cei care rămâneau adesea în umbră, îi sortiră o pedeapsă nemaivăzută: o mare lacrimă în care îl închiseră. Apoi, știind cât de mult îi place băiatului dansul, încetară să cânte, privindu-l, împreună cu toți cei de față, cum se oprește, cum își rotește capul de jur împrejur, căutând cu ochii lui orbi cântecul ascuns. Mâinile sale tânjeau să realcătuiască, în singura limbă cunoscută lui, cântul plecat din preajma ființei sale, iar gesturile durerosului dans păreau să dezvăluie tuturor lumea raiului său deodată pierdut. După o vreme, istovit de noul dans, chinuitor prin tăcere, se opri și plânse, închis în lacrima străină. Râseră cu toții, văzându-l împietrit, cu cruzimea pe care nu și-o cunoșteau, dar pe care atunci o aflau. Lucrul acesta îi împinse către vin, umplură căni mari, băură cu toții. Freamătul gălăgiei îl trezi pe dansator. Cu mâinile tremurând, în mișcări stranii, pipăind pereții lacrimii în care stătea închis, dansul lui viu dădu dintr-o dată o altă putere luminii cenușii pe care judecătorii o așternuseră asupra lui. Strălucirile de vis nu opriră larma pe care o făceau cu toții, dar pereții închisorii se topiră în lumina văzută pentru întâia oară. 
      Trupul dansatorului se descoperi vederii lui.
      Cu cine te lupți? îl întrebară batjocoritor. 
      Cu nevăzutul vostru, le răspunse. 
      Sfârșind, dansatorul se topi și se scurse, odată cu lacrima închisorii sale, printre lespezile de piatră și picioarele amorțite de băutură ale judecătorilor. Se spune că de atunci părinții lui au dispărut cu desăvârșire, lăsând în urma lor o avere fabuloasă.
                                                                        Târgoviște, 2011 Septembrie
Publicat în revista Climate Literare

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu