LIGHT IS FREE

22 decembrie 2017

„ANUL TĂCERII ȘI ALTE POVESTIRI”: O recenzie a scriitorului N. Ionel (rev. Litere, nr. 11-12/2017)

CONSTANTIN P.  POPESCU, 
UN SCRIITOR  ÎNCĂ  NECUNOSCUT

Bucureștean (născut în 1956), scriitor mai întâi și pictor, Constantin P. Popescu, după cât l-am cunoscut, e un trăitor cu rară discreție într-o lume alternativă, viețuind întrucâtva după modelul literaturii. Este aceasta, gândesc, o modalitate de a trăi esteticul, fără dram de ostentație, ca pe un mod de existență. Cu ceva ani în urmă, și-a găsit un mediu  mai  liniștit în Târgoviște, unde, sprijinit de editorul Mihai Stan, și-a tipărit la editura Bibliotheca volumele: „Oameni de lângă noi” (proză scurtă, 2008), „Marmură neagră” (povestiri, 2011), „Marmură albă” (povestiri, 2012), „Anul tăcerii și alte povestiri” (2016). Tot în 2016, și-a mai tipărit, pe cont propriu, un mic roman de 136 pagini, „Douăsprezece nopți”. Comunicativ, de obicei în șoaptă și melancolic, prozatorul își prezintă cartea, la lansare, în puține cuvinte, ca pe o îndrăzneală mai degrabă nepermisă, timorat și aproape cerându-și scuze. Prin urmare, evenimentul nu lasă urme. Cei care se întâmplă să susțină valoarea cărții, chiar insistând cu căldură, par a menaja o vulnerabilitate. Însă cine are prilejul să-l citească cu răbdare, poate avea surpriza unei însemnate descoperiri scriitoricești.
Ultimul volum tipărit, „Anul tăcerii și alte povestiri”, impune, pregnant, o anume participare mistică, un control susținut al scriiturii, potrivit cu perspectiva lumii interioare a autorului, una a achizițiilor sale arhetipale îndeosebi. Un fior romantic, în primul rând, o emotivitate bogată, fără nimic exaltat totuși, fără a covârși limitele raționale, conduce, prin structura de totalitate a unui complex mental, cu totul  singular, la interiorizare, la formele vieții subconștiente. E afirmată astfel valoarea intuiției și fanteziei, în temeiul unui fantastic ce-și acoperă întreaga recuzită, de la Eminescu (cu idealismul său magic, având infiltrații mistic-religioase), trecând prin Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Ștefan Bănulescu, A. E. Baconsky și atâția alții, până la Ana Blandiana din „Cele patru anotimpuri”. Sunt incluse în această carte teme și motive ce se raportează la un evantai larg de credințe, de la animism și mitologie până la un pietism cu puternice accente ortodox-creștine.

Captive ale clipei fără durată, personajele acestor proze  sunt  atrase  spre înălțări fără limite, precum fluturii spre lumină, de o existență presimțită. Pentru Constantin Popescu, profanul nu reprezintă un topos juxtapus ori opus sacrului (ceva ce s-ar traduce prin opoziția real-ireal), ci mai degrabă o lume amnezică, hibridă, fatalmente livrată ambiguității din care s-ar cere salvată, ca din ghearele răului. Un rău care a contaminat binele până ce acesta a devenit din ce în ce mai obnubilat. În viziunea scriitorului, profanul se arată a fi un spațiu încă însuflețit, însă sărăcit de har, aproape cu totul secularizat. De aceea, fantasticul său capătă, oarecum, sensul unei exorcizări, a unei salvări pe calea de sus, întărindu-și așa semnificația fundamentală că tot ceea ce se întâmplă cu omul se leagă nu numai de cauze la vedere, dar și de o altă cauzalitate, cu mult mai profundă și atotcuprinzătoare, bine ascunsă.
În „Anul tăcerii” (prima povestire a volumului, mai extinsă decât celelalte), nefericirea se prinde de ideea folosirii tuturor forțelor morții pentru a proclama primatul vieții celei adevărate. Convins (semn al inițierii) că moartea e ultimul refugiu metafizic, și sigur, inginerul M. se hotărăște să treacă prin viață prin tăcere consecventă, prin muțenie, în fond. Soluție stranie pentru cunoscuți, dar și pentru cei din poliție și spital (omul, dezlegat de toate, fără acte, e suspectat și supus la probe, un calvar). Tăcerea, se știe, este o cale a deschiderii prin revelație, muțenia dimpotrivă. După regulile monastice, tăcerea e o postire, o mare ceremonie. Dumnezeu pătrunde în sufletul omului tăcut și îl lasă fără grai pe cel dedat la limbuție, dar, pe cel ce se ferecă în muțenie, îl părăsește. Totuși, personajul e rânduit, după cum se vede, într-un scenariu salvator, întrucât apar, spre sfârșit, semnele harului ceresc. Timp de patru anotimpuri (simbolic, o viață), începând din martie, inginerul M. se desparte de hainia lumii tăcând, până când se pierde fără urmă (ceva de natura unei răpiri): „Doctorul Z. trage sertarul morgii. Privește suprafața de metal rece, inoxidabil, curat. Cadavrul nu mai este acolo. (...) De pe frunte, sudoarea îi picură printre degetele palmei, ca un sunet straniu, pe placa metalică. (...) Sertarul morgii rămâne deschis și gol, îndreptat către un loc neaflat al cosmosului.” Nu însă înainte de a simți, ca pe o binecuvântare, mâinile blânde ale Mariei, medicul stabilimentului de sănătate (trimitere la Sfânta Fecioară). În „călătoria fără capăt, care începe unde ar părea că se încheie și se termină acolo unde ar putea să înceapă”, este reiterat motivul scarabeului, simbol al martorului moral, al însoțitorului nedespărțit. Scarabeul inimii (al conștiinței) călăuzește omul și îl cenzurează până la stingerea stării conflictuale a sinelui.
Și celelalte povestiri oferă cadavre generoase de interpretare, urmând o poetică a fantasticului, bine statornicită în literatura universală. Intensa preocupare a personajelor cu problema forțelor destructive ale timpului întăresc un nuanțat și subtil sentiment al fatalității. „Linia albă” e o istorioară onirică, în care, sub apăsarea sorții, revolta domnului Domn, dentist fără voie, pare pornită din principiul demonic însuși, capabil să destabilizeze ordinea, să tulbure  chiar  și  haosul  și  să  aducă neliniștitoarea incertitudine. Traumatizat, medicul se chinuie să descurce complicatele ițe ale liniei sale de viață, de la început trasată de către altcineva (de socrul său, mai cu seamă). Linia albă, metaforă deopotrivă a alienării și reperului, este reiterată, de fiecare dată, cu noi simboluri. Într-o altă povestire, „Unsprezece mii”, Alessandro, Zburătorul, cum i se mai spunea în circ, un trapezist (salt mortal împreună cu Maria), acceptă, împăcat, un număr fatidic. Scriitorul țese un minuțios joc psihologic, ca și în „Straniul caz al doctorului T.” (tot o așteptare a morții, după o scrisoare premonitorie), sau în „Decăderea lui Tom B.”, unde protagonistul, îmbrăcând paltonul unui defunct, își așteaptă sfârșitul într-o permanentă teamă, care îl destramă. Sunt narate așa nu  doar întâmplări, cât obsesii, curajul în acceptarea fatumului sprijinindu-se pe ideea că „trebuie să crezi ca să vezi” lumea cealaltă.
La nivelul întregii cărți, tematica contrastantă își regăsește unitatea în farmecul discret al originalității stilistice. În „Ploaia din mai”, „Ușa roșie”, „Ochiul nopții” sunt simbolizate pre-închipuiri subpământene, pământene și celeste, pornite neîmblânzit ca din ne-diferențierea lor primordială și intrate, scriptural, în registrul sugestivului, misteriosului sau terifiantului. Însă, mai clară, tezistă aproape, narațiunea „Copiii lui Geo” ilustrează, cu acuratețe, metempsihoza. În „Obiectul și umbra”, s-ar zice, pictorul Iacob caută prin tablourile lui („mâzgăleli de evreu corcit”, în ochii răutăcioșilor) o umanizare a incomensurabilului și neînțelesului. Pentru el, umbra obiectului „nu putea avea niciun alt Dumnezeu conceptibil decât lumina”. De aceea, pictura, în genere, ar reprezenta un mod de viață cu adevărat trăită, artistul fiind scutit de a se mai confrunta dureros cu complexitatea nelimitată și neînțeleasă a lumii. Umbra este, deci, o mistică a obiectivării, dar și o intempestivă apariție a „dublului” (cum rezultă din proza „Dualism”). Iacob, în casa armeanului Luca Nazarian (colecționar): enumerare de obiecte dispărute, aglomerare ce ascunde o angoasă existențială, un fel al achizitorului ori al privitorului de a se proteja de agresiunea realului, dar și a spațiului și necunoscutului fără margini.
Se simte, pretutindeni, plăcerea de a povesti așezat, probabil din copilărie desprinsă, din puterea desigur pe care o au basmele toate, cu neobișnuitul lor cu valoare simbolică. Conținutul prozei „Profeția” e reprezentat de o fantezie teologică iscată din credința blajinului Filo, un pacient al doctorului psihiatru Mihail Gavril Vasilievici („M.G., pentru prieteni”), un rus emigrat în America Latină. Acesta, părăsit de iubită, s-a dedicat bolnavilor lui. Cu Filo însă, întreține o relație inversată, în care el, medicul, devenise, în mod foarte ciudat, pacient. Pentru că Filo, s-ar spune, pare să aibă o fărâmă din „nebunia” lui Dumnezeu, aceea mai presus decât rațiunea și înțelepciunea omului, și, prin urmare, nebunul e înzestrat a-i provoca medicului deschideri nebănuite. Iată o întâmplare, sugerând paranormalul, prinsă într-o descriere saturată de detalii și ridicată, cu pricepere, la demnitatea artei literare: „Așteptând clipa lui, își lipește paharul cu bulgări de gheață de fruntea asudată și contactul cu sticla rece îl înfioară. Aerul tace, încremenit. E straniu, nimic nu se mișcă, firele de praf pe care soarele le face să pară luminoase stau pe loc, perfect imobile. Apoi, brusc, în clipa exactă, singura clipă cu această putere, cristalul candelabrului își lasă făpturile de lumină să-l atragă în visul lor albastru, ca și cum ar face un salt pe tărâmul lor, dezvăluit dintr-o dată vederii lui. Nu, nu e de vină coniacul, deși e al doilea pahar, nici aerul așteptând, fără respirație, fără substanță și greutate, arzându-i fierbinte în sânge. Clipa mult așteptată, drogul care-l ține într-un fel de vrajă de ceva vreme, îl fascinează, ca și cum ar atinge cu adevărat undele eternității, dansând în jurul încăperii, lăsând umbre de lumini albastre până și în strălucirea paharului cu lichid auriu. O liniște de dincolo de lume, de deasupra scoarței unui trup, fără nicio altă vibrație în afara jocului hipnotic și viu. Respirația i se oprește, inima la fel. Luminile îl caută, ademenindu-l cu raze albastre să le fie alături, trăind în alt fel, într-o nouă pulsație, pe care M.G. n-o cunoștea.” Spusele „nebunului” sunt, pentru doctor, terapie și inițiere. Izbucnite ca din patosul proorocirii, clamările sale de jale sunt expresia deșertăciunii datorată lipsei de dragoste a celor ce nu văd cu ochii lui: „Câte cadavre de flori însoțind un alt cadavru pe ultimul drum, spune Filo, drumul rarefierii. De parcă gândurile ăstora care-l duc n-ar putea să fie altele, ci puse numai în florile astea ucise. O durere înmiită cu alte mici dureri, nevăzute, tăcute, la fel de triste ori poate mai mult... O, mică moarte a florilor, ce bine însoțești moartea omului! strigă Filo aproape omenește, cu riscul de a fi auzit. Eterne regrete, egoiștilor! Să vă renașteți flori, spre a înțelege! Există și «ceva»-ul florilor, nebunilor! Ca și acela al păsărilor, al atâtor viețuitoare! Mult vă iubește moartea, de-abia vă așteaptă!... Ăsta a trecut pe tărâmul lui «eu sunt», nu știe decât că a fost o întrupare a respirațiilor unei zile. Dac-am putea iubi viețuitoarele pe cât de tăcute ne iubesc ele, numai atât și ar fi de-ajuns... Câtă simplitate, Doamne al respirațiilor!” exclamă în final nebunul și moare. Aici, poezia fantasticului ia o turnură de S.F.: „Ochii îi erau limpezi, larg deschiși, cu privirea împietrită peste ultima respirație a ultimei zile, ca și cum ar fi putut vedea acolo «ceva». Deasupra trupului său se legănau câteva lumini albastre. Aceleași lumini albastre, în același dans trist. Peste puțin timp s-au îndepărtat, risipindu-se ca și când n-ar fi fost.”
„Nopțile oglinzii”, ultima povestire din volum, aduce o notă distinctă de exotism. Liu Po, un chinez artizan, știa, încă de la o vârstă fragedă, să alăture tot felul de obiecte mărunte în lucruri noi („în Liu Po trăiau, adormite, armonii rare”). După un periplu prin America, chinezul închiriază la Paris o prăvălie veche, unde trăiește modest din arta sa. Trec anii și viața lui, devenită dramatică (declinul micii afaceri, moartea mamei, dorul de casă...), se reflectă, bizar, ca într-un joc de oglinzi (un labirint de embleme ezoterice). Final de exemplară literatură fantastică, amestec de fantezie și experiență trăită, dar și livrescă, cu înțelesuri simbolice. Într-un cuvânt, proză care, cum și celelalte din prezenta culegere, corespunde rigorilor ce țin de „credibilitate” și de logica internă a povestirii. Psihologic vorbind, multiplicitatea arhetipurilor angajată în aceste povestiri, raportată la entitățile vremurilor vechi (zeități și demoni), s-ar percepe ca fiind politeistă, însă mereu supusă de un sine supraordonat monoteist. Visul (manifestare riguroasă a varietății lumii interioare) pătrunde în conștiință, întinde aripile fantasticului, iar muzicalitatea învăluie totul într-un nimb al eternității, sentimentul suferinței și al deșertăciunii terestre sporind astfel aspirația spre lumea de dincolo.
„Anul tăcerii și alte povestiri” poate fi socotită o carte venită la vremea ei, în urma unui firesc proces de maturizare creatoare. Încă  necunoscut  publicului  larg, Constantin P. Popescu este, fără îndoială, un scriitor dăruit și ar fi păcat să rămână înecat în uitare.

Niculae Ionel – Revista Litere, nr. 11-12 (212-213)/2017

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu