LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

29 octombrie 2017

„O colecție de bijuterii” - Recenzie a scriitoarei Vasilica Ilie la volumul „Douăsprezece nopți”

         O viaţă dublă - între vis şi realitate -

Constantin P. Popescu este deopotrivă artist plastic şi scriitor. Ceea ce îl caracterizează este sintagma: „pictează când nu scrie şi scrie când nu pictează”. Ca scriitor, a debutat în 2008 cu un volum de proză scurtă, „Oamenii de lângă noi”. În anul 2011 se face cunoscut cu un volum de povestiri, „Marmură neagră” publicat la editura Bibliotheca, Târgovişte. Urmează, în 2012, „Marmură albă”, tot la  Editura Bibliotheca, Târgovişte şi în 2016, la aceeaşi editură „Anul tăcerii şi alte povestiri”.
În anii când nu a scris, a pictat, anii cei mai prolifici fiind cei în care a locuit în Târgovişte, simţind o vibraţie aparte faţă de acest oraş liniştit, ca şi cum ar fi locuit dintotdeauna acolo, deşi s-a născut, a copilărit şi a trăit mulţi ani în Bucureşti. A pictat, şi prima sa expoziţie pe care a avut-o la Târgovişte s-a intitulat „Imaginaria”, în ton cu lucrările sale. Ca şi în scris, Constantin P. Popescu îşi foloseşte foarte mult imaginaţia în pictură, exprimându-şi trăirile „într-un spaţiu intens colorat” aşa cum se exprimă scriitorul Ştefan Doru Dăncuş într-o recenzie.
În anul 2016 îi apare la Editura „Zip” romanul „Douăsprezece nopţi”, un roman care se întinde pe 133 de pagini şi este dedicat părinţilor săi. Autorul mi l-a dăruit în acest an, 2017, mi-a părut foarte interesant, l-am citit şi m-am hotărât să scriu despre el.  
Personajul principal, de profesie contabil, Ştefan Sol, visase o călătorie pe care trebuia să o facă, drept care, îşi ia concediul de odihnă, toamna, la sfârşit de septembrie şi pleacă la mare pentru douăsprezece zile. „Minunat sfârşit de septembrie, un pic neliniştit, dar totuşi bland, îşi spuse Ştefan. E doar emoţia acestei zile, cu începutul şi apusul ei”. Tot sejurul îl va petrece la Pensiunea Flor, singura pensiune deschisă în acel sezon, pregătit cu hârtie, stilou şi cerneală să-şi scrie cele douăsprezece visuri de la malul mării. Ca un paradox, în portofel avea „exact douăsprezece bancnote de o sută, parcă anume câte una pentru fiecare zi şi pentru fiecare noapte”. 
Dacă ne gândim la semnificaţia numărului doisprezece, ea este complexă şi plină de mistere, legată de conceptele religioase majore din Cartea Sfântă. Apoi, dacă ne gândim bine, sunt 12 ceasuri într-o zi și 12 luni într-un an, 12 zodii în zodiac și 12 apostoli care au răspândit învățătura lui Iisus. Şi nu departe de valenţele divine, numărul 12 este suma celor 4 virtuți creștine: smerenia, cumpătarea, dreptatea și curajul. De asemenea, multiplii lui 12 sunt folosiți pentru exprimarea timpului, dar și a spațiului. 
Dacă este să tragem o concluzie despre cum a reuşit autorul să folosească semnificaţia acestui număr, a ştiut să folosească misterul şi imaginaţia, captând cititorul prin mijloacele sale de exprimare, prin redarea timpului dar şi a spaţiului dintre cele douăsprezece visuri. „Nu timpul e neliniştit, ci omul… Timpul curge în vârtejul lui rotund, egal sieşi, nesfârşit în propria lui linişte, tăcut şi indiferent, gândi Ştefan Sol.” Întotdeauna era pregătit pentru întâlnirile sale cu visul, era tema lui de acasă, prin aceste visuri voia să-şi aducă aminte de durerile, de trecutul lui, pregătit, de asemenea, să le aştearnă pe hârtie. „Şi-a dorit întotdeauna să ştie cine îi fusese tată şi cine îi fusese mamă. Răscolise arhive. Căutase date, nume, rădăcini şi urme, fără rezultate sigure.”
Primul vis îl înfăţişează la vârsta de 24 de ani, în 1923, ca marinar care navighează din port în port. Sigur, după atâtea aventuri, ca orice marinar, şi găseşte, în sfârşit, o iubită pe care o cheamă Maria de care se îndrăgosteşte, iar când se trezeşte din vis este atât de pătruns încât îşi doreşte să fie cu ea şi în viaţa reală, el, care acum era un bărbat la 40 de ani căruia nu i se întâmplase până atunci nimic deosebit: simţea că este începutul unui alt drum în viaţă. Nu am intenţia să povestesc cartea, care este vis în vis şi nici fiecare vis în parte, dar toate au legătură cu viaţa şi trăirile lui, personajul din vise fiind chiar tatăl lui, cu care se identifică. Personajul Ştefan Sol scrie la un moment dat: „Poate că eu însumi sunt tatăl”… Cert este că, din aceste visuri, află iubirea profundă dintre Ştefan şi Maria, armonia dintre ei, cum a fost conceput, cum tatăl său îşi descoperă talentul de a picta. Iată ce scrie Ştefan Sol în visul din a noua noapte: „Cât a ţinut iarna Ştefan a pictat multe mări pe care le purta în suflet. În cele mai diferite nuanţe de albastru şi cu valuri mereu neliniştite, fără furtuni.” În visul al zecelea, Maria naşte un băiat, dar este prea slăbită şi moare. Băieţelul poartă numele de Ştefan, numele tatălui. Foarte impresionat de acest vis i se păru că timpul lui se opri. „Ar trebui poate să contopesc visul cu gândul, sau gândul cu visul, într-un tot complet, solar, se gândeşte privind Luna plină. Eu cobor din viitorul lor şi ei urcă spre mine din trecutul meu. Ne întâlnim în acelaşi timp intermediar, între hotare care nu există, ca un spaţiu crepuscular pe care omul poate să-l cunoască, dar unde nu e încă obişnuit să trăiască”. Botezul copilului are loc în ziua când este înmormântată Maria. Ştefan se îmbolnăveşte, iar copilul este dat în grija unei doici. Cu ajutorul doctorului care o asistase la naştere pe Maria, se face bine, apoi merge la Muzeul Regal cu toate tablourile sale, la îndrumarea prietenului său, George al II-lea şi le lasă acolo spre păstrare. Copilul Ştefan este dus la o mănăstire la îndrumarea doicii, iar el pleacă pe mare. Ştefan Sol trăieşte prin celălalt şi începe să-şi construiască viaţa lui din „cioburile unui ulcior spart”, vrând să-şi scrie viaţa, „o istorie asemenea unui arheolog.” Îşi aminteşte copilăria, războiul prin care a trecut, suferinţele trecutului.”… „Ştefan Sol simte că în acei ani a avut alături un înger tăcut, viu, pe ca oamenii îl numesc întotdeauna speranţă”. Ultimul vis i se arată când Ştefan, tatăl lui, în timpul unei furtuni pe mare este săgetat de un fulger . „Simte că în clipa aceea, eliberat de dureri, desprins, urcând către dincolo, mai sus de orice răstignire a vieţii, reînvie. Undeva, sus şi departe, deasupra mărilor, deasupra vieţii, el şi Maria îşi topesc trupurile într-o singură fiinţă, plină de lumină”. 
Această descoperire a lui prin visuri în timpul celor douăsprezece zile petrecute la mare, că a avut un tată şi o mamă care s-au iubit şi l-au zămislit, a pus capăt misterului. Îşi adună toate filele scrise sub braţ, şi, acolo, la marginea mării, pe nisip dădu foc manuscrisului. Plecă de la pensiune luându-şi la revedere de la cei care l-au găzduit, Andrei şi Maria şi „plecă de acolo cu un mister desluşit, spre un alt mister, deja zămislit dar încă nenăscut. Înţelegea cu adevărat ce înseamnă a făuri şi a trăi un vis”.
În Epilog, autorul reuşeşte să facă o magie. Aflăm că  Ştefan Sol primeşte un plic în care se afla o carte, câteva fotografii şi o scrisoare. Cartea se numeşte „Douăsprezece nopţi”, fotografiile îl înfăţişau pe tatăl său tânăr privind spre el cu ochi senini. Coperta cărţii reprezentă o corabie cu pânze plutind pe marea albastră. Scrisoarea era de la Andrei şi Maria, proprietarii pensiunii unde el a stat cele douăsprezece zile: „Te rugăm, primeşte această carte pe care ne-am îngăduit să o edităm după ce am scris-o împreună cu tine, telepatic aproape. Şi totul să se dovedească astfel a nu fi numai zădărnicie, glăsuind, dincolo de ardere, în file renăscute din cenuşa focului. Să nu fie cu supărare, acesta e misterul Pensiunii Flor, pe care l-ai simţit împreună cu noi în toate cele douăsprezece zile şi nopţi, plutind în aerul care te înconjura. Îngăduie-ne doar să fim, noi şi marea, mereu aproape de tine. Cu drag, Maria şi Andrei.”
Sigur, această carte este o imaginaţie a autorului, al cărui personaj principal poate fi chiar el, denumirea cărţii şi a coperţii sunt ale cărţii sale adevărate. Să nu uităm că personajul Ştefan Sol este un tip timid, care nu doreşte să i se afle visele personale, drept care îşi arde manuscrisul. Ca şi personajul din carte, autorul este un tip timid şi reuşeşte să debuteze târziu aşa cum spune şi Dan Gîju: „Poate că datorită timidităţii, poate că datorită altor cauze, Popescu a păşit târziu în literatură şi în lumea literară a Cetăţii prin Societatea Scriitorilor Târgovişteni, dar destul de ferm şi dintr-o dată, cu două „marmure” una după alta, dar la care se vede că trudise mai demult (ştiu că în „forţarea” debutului său literar un mare merit îi revine şi editorului Mihai Stan, altminteri cine ştie când ar fi îndrăznit!)”. 
În orice caz, acest roman este unul aparte, care se citeşte cu atenţie sporită datorită imaginaţiei bogate ale autorului, care, uneori se „pierde” în pasaje prea explicite, dar, care captivează pur şi simplu şi face în aşa fel ca tu, cititorul, să fii curios până la capăt.
Îl felicit pe Constantin P. Popescu şi aşteptăm alte cărţi tot atât de interesante ca şi aceasta. 
Vasilica Ilie 
28 octombrie 2017

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu