LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

05 august 2017

RĂTĂCIRILE MĂȘTII

     Dincolo de toate, pașii îl duseseră numai până la dezamăgiri, fără însă ca asta să-i fi zdruncinat convingerile, dobândite nici el nu știa bine de unde. Pași, mereu pași. Ore și așteptări lungi, întrebătoare, monotone ca ploaia. Meditații și uneori discuții (riscante prin caracterul lor surprinzător) cu prietenul scriitor. „Du-ți personajele în alt timp”, îi spusese, „în vremea când păsările știau tot ce noi am uitat. Zborul, din care a mai rămas doar gândul, ideea de zbor. L-am abstractizat atât de mult încât a dat cu noi de pământ și ne cuprinde dorul doar văzând aceste creaturi cu aripi cum își caută tainele pe care noi credem că le poartă”. Părea simplu, dar durerea din călcâi îi amintea de încălțăminte în pragul iernii. Micile examene ale micilor dureri, pregătiri pentru cele grele. Înainte, pașilor, înainte... Oare acum e necesară arma cuvântului sau cuvântul este constrâns să devină o armă? Armă a cărei lupte, în mâinile căror învingători, împotriva căror învinși, fie toți aceștia reali sau născociți?

      Și abia atunci, ridicând privirea din pământ, înțelese: deasupra orizontului, înaintea lui, sub valul gros de nori cenușii se făcea văzut tărâmul cerului senin, albastru și curat în asfințit, așa cum demult nu îl mai văzuse. Nu, nu era greu, trebuise doar să-și ridice ochii și să nu mai meargă aplecat, urmărindu-și mereu pantofii care îl strângeau – pentru că scriitorul care-i dăruise avea picioarele mai mici decât ale lui - și pe care îi pusese să umble mult, mai ales pe ploaie; ploile îi udau și hainele, primite la fel în dar de la alții, în așa fel încât adeseori se rușina din cauza asta, deși nu-i putea refuza pentru că i-ar fi jignit. Tristețea îl învăluise de-a binelea când află că exista mai totdeauna cineva care vedea cât e de ponosit și când se simți uimit că el nu era în stare să-și cumpere haine noi, la fel ca toată lumea. În tainica lui filosofie, își spunea că nu haina îl reprezintă pe om, ci ochii, uneori cuvintele și foarte rar ideile, care niciodată nu păreau să fie noi cu adevărat, ci doar biete repetiții fără alt merit decât acela de a fi fost descoperite și redescoperite (mult mai rar înțelese) iar și iar în viața fiecăruia. Nu ar fi fost asta o tragedie, desigur, dar îi simțea pe ceilalți (ca și el) închiși într-o nevăzută cușcă a unei iluzorii libertăți. Nu căutau mai departe de gratiile – invizibile – ale acestei cuști, ca și cum evadarea ar fi fost un lucru riscant și înfricoșător. Închisoarea i se părea a fi un spațiu în care inimile se îndepărtau unele de altele tocmai când ar fi trebuit să se apropie. Ce ar fi putut păți în locul acesta mic al planetei? Nu știa, deși se întreba adesea. Numai gândurile și visele sunt libere cu adevărat, așa i se părea că i se răspunde. Hainele de pe trup, ca și haina trupului însuși, erau lăsate vederii și confuzia asta devenea o realitate acceptată de toată lumea. Își purta amărăciunea nerostită de a nu se fi putut dărui celor dragi, celor care îi dăruiseră fie un strop de dragoste, fie pantofi, haine, o bucurie, o durere sau o bucată de pâine. Oare știau că își dăruiseră lor înșile toate astea? 
     „Poartă-ți cuvântul atât de departe cât vrei să ajungi înainte de sfârșit”, îl sfătuiește scriitorul. „Exilează-te pe tărâmul făurit de tine pe temelia a ceea ce a fost la început, pe vremea când stelele nu erau doar aceste mici și îndepărtate focuri. Apoi dăruiește-te până la ultima suflare, asta e greu sau simplu, depinde, dar ei vor ști. Ce-ți pasă ție de teoriile lor? Ești cu siguranță în stare să rezidești o lume întreagă, chiar dacă asta te sperie”. Ușor de zis, el e scriitor... „Privește, privește, privește, de trei ori privește și abia atunci vei începe să întrevezi. Și să evadezi, dar nu uita să asculți și să te asculți. Sufletul tău știe deja tot.”

      Nu, nu există o apă vie care să hrănească acest gol al indiferenței. Această moarte invizibilă și reală. Asurzitoare liniște: a simți oceanul de timp pe care navighează ca orbi. Lumea, acest loc cuprins în gânduri străine și haotice, devine la fel de haotică și celui care a imaginat-o cândva îi e din ce în ce mai greu să-i păstreze echilibrul și armonia de la început. Pare că i-a scăpat din mâini, pare că aceste creaturi care se revoltă împotrivă-i nu mai au organul necesar ascultării, ca și cum ar pluti fără busolă pe oceanul de vreme care le stă înainte. Temeri și frici, din ce în ce mai multe, viruși bine plantați sub ape ce par limpezi; pești otrăvitori și substanțe toxice, asta culeg, asta pescuiesc. De ce nu pot înțelege că toate astea le-au semănat? Vinovățiile uitate își primesc totdeauna recompensele. Numai cele uitate.

      Tu, misterioasă voce, ce veste îmi aduci? Care suflet mă vizitează călătorind în aburul cafelei de seară și prinde contur în inelele fumului de țigară? Oare în întuneric ești la fel de vizibil ori lumina e cea care îți dăruiește viață? Sau poate ochiul? 
      Salut, necunoscut călător care îmi ești alături! Când oare te-am chemat?
  
      E ora când fantomele simt că se îneacă și caută un țărm, un liman. E miezul unei zile – al oricărei zile - care seamănă ca două picături de apă cu miezul unei nopți. E ceasul care bate numai jumătăți de oră, cu limbi frânte pe din două, fără aripi, ca și cum fragmentarea în bucăți a unui timp ar putea face ziua mai lungă. Încă o invenție și atât. 
     „Din gândurile tale se alcătuiește un alt corp, încă nou-născut. Nu cunoaște nimic în afara oxigenului din gândurile tale și e la fel de nepriceput ca un copil. Nicio oglindă nu ți-l arată, dar el orbitează jur-împrejurul tău și abia așteaptă să scape de rătăcirile acestor măști care se întrupează la nesfârșit. Știai că toate se cristalizează într-un fel misterios din aceeași substanță veșnică a luminii, a unicului gând străfulgerând prin tot și toate? Chiar și corpul ăsta nou al tău, al meu și al lor... E ciudat, nu-i așa? Da, da, vezi bine că este...”, îi spune scriitorul, mereu surprinzător, cu atât mai mult cu cât dorește a fi crezut ateu. Nu știe de unde știe toate astea, dar sinceritatea cu care îi vorbește aproape îl convinge. Sinceritate, încredere, lucruri rare; un prieten, uneori dur, alteori ciudat, întotdeauna scriitor. „Știi că doar corpul ăsta ne rămâne? Are ochi care văd în altă lumină, în alte culori. Înțelege totul cu o claritate pe care noi o simțim dormitând și din cauza asta nu-i dăm atenție. Sunt fantomele noastre, proprii și personale, izbutind să alerge dincolo de orice hotar al închipuirii. De asta oamenii se tem de ele ca de orice lucru necunoscut. Dar ele sunt libere în libertatea gândului care le naște, fără limite, vezi?”

     Dacă ai venit, atunci rămâi, făptură tristă. Îți voi asculta tăcerea și voi înțelege tot ce îmi spui. De ce simt că nu eu, ci tu ai nevoie de o călăuză? Dar unde aș putea să te însoțesc eu, odată ce nu pot ajunge mai departe de mine însumi?

      Penița scârțâie plăcut pe coala albă a scriitorului. Chiar dacă pe lume au fost inventate mașini de scris, calculatoare și multe altele, el scrie ca acum o sută de ani. I se pare că e mai romantic astfel într-o lume și așa destul de metalică. Se adună colile unele peste altele pe masă, apoi se îngălbenesc prin vreme ca frunzele toamnei. Încă mai are naivitatea de a crede că se pot păstra peste timp. Acest sunet e acela al unui foc plăpând, luminos, supus mâinilor lui. Cheamă glasuri tainice și știe că i se vor face destăinuiri. 
      Sunt trist, prietene. Mărturisesc ție, neprețuit ascultător, că niciun fel de spovedanie nu e mai amară decât aceea a singurătății. Ei vor mereu aceleași scrieri, aceeași luptă, furie și răzbunări, repetate până la uzură, până la obișnuința unei vieți fără naturalețe, de mii de ani, iar eu trebuie să le dau toate astea pentru o bucată de pâine. Mă vând, mă prostituez și tu ești singurul meu ascultător. Ei se luptă, adună, strâng și frâng, dar mâinile lor sunt pătate de sânge și oricât de multe ar vrea să apuce le sunt din ce în ce mai goale, întinse ca ale unui cerșetor care se ascunde sub o mască de cuceritor. Trupul gândului lor e bolnav și uneori îi doare, dar li se pare că știu tot. N-am mai spus nimănui toate astea; o fac pentru că nu pot păstra doar pentru mine aceste mici taine deslușite; poate pentru că nu mai am mult de trăit, poate corpul meu de gând a ajuns la maturitate și nu va mai trebui să rătăcesc sub masca unui trup dureros. Da, însă chiar și în durere am avut conștiința adâncă a vieții, prietene. Tu să le duci mai departe, punând alături tainele deslușite de tine și lumea ar putea fi astfel mai frumoasă.  Apoi va fi pace. Rămâi cu bine.
      Misterele scriitorului, o neîntreruptă ardere în sine și în cuvânt. Poate sunt darurile binemeritate ale unei tăceri.
      Ai fost totdeauna aici, însoțitorule, numai eu nu te zăream...

      „Aceste fantome sunt purtătoare de doliu alb. Costumele lor nu există, deși oricine le poate vedea în nori, în tăceri încordate sau în somn. Ele cheamă, biete făpturi aerisite de trup, un singur fior într-o singură inimă, greu de găsit, tare greu... Rătăcitoare și veșnice sunt fantomele, dar ne așteaptă credincioase ca o rugăciune înaintea pașilor noștri pe podul în spirală al nopții. Aproape că îmi vine să râd când mă gândesc că eu sunt tatăl fantomelor mele! Au mare nevoie de noi, iar cei ce le pot privi în ochi primesc drept răspuns o blândețe atât de curată că devine de necrezut, fiind pururi trează. Puțini sunt cei care simt aripa ocrotitoare de lumină pe care ele le-o așază pe umăr. Nerostita lor milă se află într-o revoluție permanentă. Pe chipurile oamenilor se așază sub formă de riduri și mult mai adesea de lacrimi. Glasurile lor grăiesc în toate limbile pământului într-o vălmășeală care oamenilor li se pare îngrozitoare, deși ele rostesc mici adevăruri – unele ascunse în unghere foarte întunecate – alcătuind adevărul cel mare, care poate orbi un om cu lumina lui necruțătoare. Shakespeare știa toate astea, vezi Hamlet... Și noi nu facem altceva decât să re-creăm adevărul șchiop al unei lumi mici... Fantomele nu seamănă cu oamenii, dar știu multe despre oameni. Numai pisicile și copiii, poate nebunii și poeții le văd. Vezi trupul lor din silabe de poezie, atât de plâns și de neînțeles? Nu, nu trebuie să îți fie teamă”, spune scriitorul, „asta le îndepărtează și se duc totdeauna spre alții. Despre ele noi putem doar să scriem. Cine altcineva le-ar putea învăța noua lor libertate și mai cu seamă de ce, când nu-i e de trebuință nimănui singurul lor veșmânt de doliu tăcut și alb? Cel mai greu lucru nu este să trăiești, ci poate să încerci să înțelegi ce trăiești. Și mai cu seamă de ce. În orice limbă s-ar rosti durerile, vocea lor este întotdeauna aceeași, din ce în ce mai asurzitoare și în același timp din ce în ce mai greu de auzit. Fantomele plâng înaintea plânsului, în litere și în semne neînțelese. Cel ce le înțelege e condamnat în felul acesta la o anumită lungime de undă a vederii, fără însă a-i desluși vreun tâlc, oricât de mult s-ar strădui”.
                                                                              Târgoviște, 2013 Octombrie

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu