LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

06 august 2017

O ANIVERSARE LA MINISTER - Din vol. „Marmură albă”, ed. Bibliotheca, 2012

Nu puteam să înţeleg de ce aleseseră ca loc al aniversării clădirea ministerului. Nici nu îmi mai aminteam de câţi ani plecasem de acolo pe drumul meu. E drept că acolo îmi descoperisem rădăcinile vechi, care creşteau în mine pe atunci, ca mlădiţe de cuvinte, cu care mă jucam în sarcinile atribuite acolo. Acum, când cei din minister îşi aduseseră aminte de mine şi hotărâseră să facă din ziua mea un prilej de reîntâlnire după mulţi ani, clădirea ministerului se putea bucura de o aripă nouă, zidită de curând în partea stângă a clădirii principale. Lucrul acesta dădea o impresie de nesimetrie întregului şi noile timpuri nu ţineau cont de vechea biserică pe care clăditorii noii aripi o acoperiseră vederii. Poate datorită acestei extinderi, cei care treceau pe bulevard ar fi luat mai bine seama de importanţa ministerului, aflat în plină activitate în anii din urmă. Oficialii de acum se înmulţiseră tot mai mult, pe măsura trecerii anilor. În tinereţea mea, actele pe care le întocmeam la minister aveau încă forma colilor acoperite cu un scris de mână, cu creioane cu vârful bine ascuţit, în liniştea biroului înalt. Doar foşnetele hârtiilor se puteau auzi, la intervale destul de egale, împreună cu cel al teilor de pe bulevard în vântul primăverii, când ferestrele erau deschise. Locul acela îmi deschisese căile încă nepătrunse ale scrisului, iar clădirea, cu mii de încăperi, holuri largi şi scări de marmură albă, îmi stârnea curiozităţi ale tinereţii pe care le trăisem deopotrivă în explorarea acelei lumi mărginite de ziduri şi în nesfârşirea cuvintelor. Sute de scrisori, cu ton cât se poate de protocolar şi curtenitor, către diverse cancelarii din întreaga lume, mă făcuseră să fiu apreciat de şefii de birou ai acelor timpuri. În mine însă, după ce înţelesesem că locul acela era doar un prim pas pe calea hărăzită de destin, desluşisem puterea de a scrie. Hotărârea de a părăsi locul uceniciei mele, după numai câţiva ani, o luasem nu după puţine nopţi de nesomn. Nu era uşor să las stabilitatea venitului destul de important pe care slujba în acel loc mi-o putea asigura, pentru aventura pe care o simţeam arzând în mine în anii tinereţii. Actele alcătuite din mii de cuvinte, în diferite limbi, pe care dactilografele trudeau să le descifreze (aveam un scris aproape ilizibil), mă puseseră în situţia atletului aflat în poziţia de start, aşteptând focul de pistol pentru a-şi începe alergarea. În primăvara următoare, demisia mea de pe acel post a venit ca o urmare firească, lăsându-i pe toţi cu gura căscată. Dar decisesem să scriu, liber de programul fix şi precis ca un mecanism de ceas elveţian. Ministerul acela mi se păruse cândva a fi o lume întregă.

De ce aleseseră seara, atunci când lucrătorii ministerului pleacă, grăbindu-se spre casele lor, era un alt mister. M-am gândit că seara avea parfumul primăverii şi poate îşi doreau cu adevărat să petreacă întreaga noapte. Soţia mea se îngriji de ultimele detalii ale costumului şi cravatei mele şi de rochia ei. Taxiul ne lăsă în primele acorduri ale apusului la intrarea principală a ministerului. Ştiam că nici ei nu-i plăceau de fel agitaţia şi sporovăielile stupide ale celor adunaţi, mai ales după ce se lăsau purtaţi de aburii ameţitori ai vinului. Mă urma ca să-mi dăruie curajul teatrului pe care trebuia să-l joc, dar făcusem un legământ nerostit de discreţie şi tăcere, atât cât puteam, cu privire la noi doi. Eram destul de cunoscut ca scriitor şi nici după atâţia ani nu mă obişnuisem cu mulţimile în mijlocul cărora trebuia să mă aflu şi să vorbesc. Păstram în fiecare clipă starea deosebită în care îmi ascultam gândurile şi toate aceste fiinţe adunate în jur, cu gălăgioasa lor prezenţă, parcă mă îndepărtau de obişnuinţa mea. De aceea ne întorceam acasă amândoi obosiţi, dar liniştea noastră împreună restabilea echilibrul pierdut.

Poarta veche şi impunătoare din anii trecuţi, brodată în fier forjat, fusese înlocuită cu o barieră electronică. Invazia noilor tehnologii se simţea peste întrega clădire. Fire de comunicaţii, împletite în mănunchiuri grosolane, atârnau pe stâlpii intrării. Niciun paznic nu ne mai deschise poarta salutând, ca în anii trecuţi, doar ochiul vigilent al unei camere de luat vederi, rotindu-se ameninţător peste barieră. Curtea interioară, rotundă, cu minunata fântână înconjurată cândva de plopi înalţi, feriţi de vânt între ziduri, era o imensă parcare. Maşinile negre şi strălucitoare ale ministerului înconjurau fântâna rămasă fără apă. Plopii fuseseră retezaţi, buturugile triste purtau ghivece din plastic cu flori, așezate exact la înălţimea ţevilor de eşapament ale maşinilor. În curtea redecorată astfel de cei care trecuseră prin minister în toți acești ani, zefirii de aprilie erau altfel, mai reci. Scara cea mare pe care am urcat amândoi îmi dezvălui schimbări şi mai adânci, sub forma ferestrelor cu geamuri mate, în giurgiuvele de metal strălucitor şi rece. Era frig acolo, aşa cum nu îmi aminteam să fi fost. Covorul care altădată mi se părea foarte viu colorat era acum cenuşiu, iar paşii ne păreau grei pe el. Urcând, simţeam braţul soţiei mele tremurând uşor, în preajma unor imprecise temeri, ca acelea ale unor alte cuvinte. Lumea acestui minister mi se părea schimbată în însăşi substanţa ei. 
De sus, din camerele mari, se auzea rumoarea celor adunaţi. Ne-am privit o clipă unul pe celălalt în ochi şi legământul nerostit ne întări pe amândoi. Păşirăm în sala unde se adunaseră cei aproape cincizeci de vechi colegi şi unde mesele purtau sticle de şampanie şi fursecuri. Angajaţi necunoscuți, probabil noi administatori, îmbrăcaţi în uniforme ţepene, care adăposteau burţi proeminente, ne priviră aproape dispreţuitor. Câţiva din cei prezenţi se apropiară şi ne-au urat bun venit. Oricât m-aş fi străduit, nu-mi mai aminteam niciunul din chipuri şi cu atât mai mult vreun nume. Îmi spuneam că vor fi devenit poate personaje în cărţile mele şi simţeam ceea ce cred că trebuie să simtă un ucigaş. Le-am mulţumit, zâmbind oarecum încurcat, iar în clipa aceea muzica se făcu auzită. Începură să danseze şi noi ne-am aşezat la una din mesele de pe margine. Reuşisem cu greu să recunosc doar vreo doi sau trei foşti colegi. Schimbați în înfățișări de anii trecuți peste chipurile lor, ca și peste al meu, probabil. Simţeam că ne privesc pe furiş cu toţii, curioşi, ca şi cum am fi fost vedetele care apăreau în ziarele de scandal. Tremurul uşor al mâinii soţiei mele se făcea simțit în paharul strălucitor, iar impulsul de a pleca imediat de acolo părea a fi întemeiat. 
Simţeam dorinţa tuturor de a petrece, lucru pe care doream să-l evităm. Fiind sărbătorit însă, trebuia să le dau cumva acordul să înceapă. În pauza dintre cântece, m-am apropiat de microfon şi le-am adresat mulţumiri. Au aplaudat, apoi am făcut un gest de salut şi am coborât de pe podium, dar transpirasem. M-au abordat colegii vechi, rămaşi în ierahiile ministerului, dar nu reuşeam să îmi aduc aminte numele lor şi m-am scuzat. Mi se păreau cu toţii foarte necunoscuţi. Erau probabil încă ascunşi prin cotloanele memoriei mele. Mi-am dat seama că niciuna din cărţile scrise de mine în anii trecuţi de la plecarea din minister nu le devenise cunoscută. Dar se puteau arăta oricând mândri că m-au cunoscut.
M-am aşezat tăcut lângă soţia mea. Mă gândeam la omul acela care cândva, nopţi la rând, făcuse găuri mari în asfaltul perfect al străzilor. Numai după lungi pânde poliţia l-a putut ridica, iar când l-au prins a spus că făcuse toate găurile acelea ca pământul să poată respira aşa cum trebuie. L-au dus cu ei, apoi au astupat la loc toate găurile cu asfalt proaspăt. 
- Hai să colindăm prin cotloanele casei, i-am spus, cred că încă mi le mai amintesc.    
- Hai, mi-a răspuns ea bucuroasă. Puteam scăpa.
Am mai aşteptat un dans şi al doilea rând de pahare de şampanie. Sub dezgheţul produs, ne-am furişat tiptil pe holul principal. Un funcţionar păzind uşa ne privi nedumerit, dar i-am arătat un deget la buze şi a zâmbit, clătinindu-şi corpul de pe un picior pe altul. Eram sigur că nu-şi putea părăsi postul. Părea a fi un paznic al unor celule de închisoare.
Mână în mână, am început prin a cerceta aripa din dreapta, acolo unde erau cândva biroul principal al ministrului şi secretariatul. Schimbaseră uşile, erau încuiate cu strălucitoare mecanisme de tip nou. Holul ne absorbea, părea străbătut doar de umbrele noastre şi de ecouri şoptind despre alte timpuri. Mă obişnuisem cu sunetele acestea, deşi uneori mi se părea că izvorăsc din imaginaţia mea.
- Auzi? mă întrebă soţia mea în şoaptă.
Am înclinat din cap şi i-am strâns mâna o clipă. Ceva îmi spunea că ne vom rătăci prin clădire şi nu ăsta ar fi fost lucrul cel mai neplăcut. Mult mai neplăcut ar fi fost să participăm la cheful care abia începuse.
La colţul holului, ne-am apropiat de o fereastră şi am deschis-o larg. Am respirat împreună seara de aprilie. Mă strângea cravata şi mi-am dorit în clipa aceea să simt primăverile tinereţii. Dar am plecat mai departe. Am descoperit un mare birou descuiat, cu o lumină de veghe aprinsă. Ca doi  spărgători, am privit birourile, dar, în loc de binecunoscutele călimări şi mapele de dosare ale ministerului, am descoperit monitoare sticloase de calculator. Păreau străine de noi. Am ieşit iar pe hol, închizând uşa încet. Mai departe am întâlnit un loc cu scaune şi o scrumieră mare, un loc pentru fumat, având pe pereţi tot felul de afişe împotriva incendiilor. Era trist, mai cu seamă că îmi aminteam cum primul meu şef, în anii aceia, parfuma biroul cu havanele lui scumpe. Până şi hârtiile căpătaseră aroma fumului, dar de atunci trecuseră ani şi miniştri, care cu siguranţă adăugaseră fiecare paragrafe noi și lungi regulamentelor de funcţionare ale ministerului. Soţia mea şi cu mine am împărţit aceeaşi ţigară, dar fumul avea alt gust în locul acela.
- Unde ai lucrat tu? mă întrebă iar, în şoaptă.
Simţeam că intuiţia ei avea dreptate, era chiar ceea ce căutam fără a-mi fi dat seama. A trebuit să mai urcăm un etaj şi apoi să trecem în aripa din stânga a marii clădiri, pe un hol lung şi drept, luminat doar de lumini ca de veghe. Peste tot, erau postate siluete păzind fie holul, fie uşile mai importante. Stăteau nemişcate şi ne priveau atent cum treceam, mână în mână, făcându-ne să ne simţim intruşi. Ştiau că suntem musafirii invitaţi pentru petrecere şi parcă ar fi aşteptat ceva de la noi. În birourile pe unde am trecut, oamenii aceia stăteau prin colţuri şi nu scoteau un cuvânt. Unii erau tineri, alţii îşi făceau simţită prezenţa doar respirând. Am găsit locul unde îmi petrecusem o parte a tinereţii. Biroul la care lucrasem era încă acolo, dar se lustruise în timp de la atâtea alte coate aplecate asupra lui pentru scris. Nu era nimeni, niciunul din paznicii în uniformă. Aş fi vrut să pot aprinde lumina, dar era mai plăcut să privim totul în lumina felinarelor străzii, care pătrundea prin ferestrele înalte, aflate chiar la înălţimea lor. Era linişte, rumoarea petrecerii se îndepărtase. Noi doi, mână în mână, respiram curioşi aerul parcă îngheţat peste timp în biroul rămas la fel. Îmi părea că regăsesc mirosul amărui de tutun al havanelor primului meu şef. Adierea lină a foilor şi a teilor, primăvara, când ferestrele erau larg deschise. Am luat una din hârtiile de pe biroul meu şi mi-am recunoscut scrisul. Prinsă de braţul meu, soţia mea citea în şoaptă textul acelui act, ca un rol de teatru, accentuînd anumite pasaje în glumă. Ea mirosea a primăvară iar eu îmi priveam mâna, îmbătrânită, cu mici pete maronii şi riduri dese la încheieturi. Ştiam că nu mai e aceeaşi mână care scrisese atunci. Mii de semne aşternusem cu mâna aceea pe colile anilor care trecuseră, aşa cum semnele timpului le primise în schimb mâna mea. Timpul, această stranie materie nevăzută, locuia încă în mine. În clipa aceea mi-am simţit viaţa pulsând într-un ritm necunoscut. Inima mi se opri, respiraţia mi se micşoră până la un mic suflu şi mi se păru că lumina biroului era aceea a unui soare. Clipa aceea nu o cunoscusem încă. Simţeam că îmi ating cea mai înaltă fibră a fiinţei. 
M-am aşezat pe scaunul care păstra în adâncurile lui urmele altor funcţionari, printre care fusesem şi eu. Aş fi vrut ca timpul să-şi reia cursul, dar încă nu se putea. Îmi priveam soţia în lumina transparentă şi caldă, vorbea fără ca eu s-o pot auzi, ochii ei nu păreau să simtă ceea ce trăiam. Dacă mai trăiam, pentru că mă simţeam scos în afara vremii, născut în afara trupului, prin ferestrele ochilor, în lumină.
Atunci când a sunat telefonul, totul a revenit la normal. Sunetul strident, îndelung, ne-a făcut să ne privim unul pe celălalt. Apoi soţia mea a ridicat receptorul, tăcând. După un timp aşeză receptorul în furcă şi spuse:
- O voce îndepărtată şi clară mi-a spus că trebuie să coborâm la subsol.
Nu ştiu de ce, dar m-am ridicat, am privit încă odată încăperea care rămăsese luminată ca în clipa opririi timpului meu, apoi am ieşit împreună. Ne-am văzut coborând în fugă scările mari de marmură, de parcă vocea din telefon ne-ar fi putut urmări pentru cine ştie ce vină. M-am gândit că este o glumă a celor ce abia aşteptaseră un prilej de petrecere pentru a muşca din viaţă ca dintr-o gustoasă friptură. Ceea ce ştiu acum, după clipa de oprire, ca un prag, e faptul că apropierea de suflet mă purtase în călătorii din ce în ce mai îndepărtate, prin locuri interioare în care cunoşteam fiecare umbră. Acolo, înţelegeam că toate aceste călătorii lungi sunt nesfârşite ca şi sufletul, dar că trebuise cândva să aleg calea acestei căutări. Că numai sfidând imaginaţia îmi fusese îngăduit acest lucru şi din punctul acesta de vedere imaginaţia mea se dovedise foarte bogată. Nu mă luptasem cu timpul decât în vremea tinereţii, înainte de a înţelege că timpul meu era uzat în acel minister, în loc de a putea dispune de el aşa cum aş fi dorit. Fusese motivul principal al demisiei mele de atunci. Ştiam deja că cine îţi stăpâneşte timpul, sub masca unui salariu atractiv sau în alt fel, îţi poate stăpâni viaţa. 
La subsol n-am dat peste altceva decât o reţea deasă de conducte şi cabluri, în spaţii strâmte care ne apăsau pe amândoi. Conductele de apă lăsau din loc în loc picături grele pe umerii noştri. Treceam repede, cu capetele plecate, prin lumina surdă şi umedă, ca şi cum am fi înnotat printre cuvinte de pământ. Căutam de fapt o ieşire, ştiam că se află undeva, departe, la capătul culoarelor întortocheate. Uşa de metal pe care am urnit-o ne arătă o scară mică, în spirală. Urcând-o, unul după altul, am ieşit în spatele clădirii mari. Am regăsit acolo biserica veche ascunsă vederii din stradă de aripa nou construită a ministerului. Ne-am bucurat amândoi ca de un semn bun. Am rămas să privim biserica în lumina aurie a zorilor. Era linişte deplină şi un zefir uşor mângâia obrajii soţiei mele. Din spatele nostru ne simţeam priviţi de ochii fără viaţă ai unuia din paznici. Stătea sprijinit de trunchiul unui copac, având alături celălalt stâlp al ieşirii din piatră. Nu înţelegeam cum copacul acela fusese ales pentru a sprijini atâta beton, părea încovoiat de greutate, dar reuşise să-şi păstreze trunchiul drept. Am fugit repede, mână în mână, din locul acela straniu. După noi paznicul strigă:
- Nu plecaţi, vă rog, petrecerea dumneavoastră încă nu s-a terminat!
Dar noi amândoi ştiam că nu ne mai luptam cu timpul, că nici timpul nu se mai lupta de mult cu noi, că poate depăşisem bariera acestei stranii materii şi zorii zilei de aprilie păreau să ne dea dreptate. 
Biserica veche se lumina, la fel ca vechiul meu birou, din lumina ei însăşi.
Petrecerea celorlalţi putea să se încheie. Noi plecasem.
                                                         Târgovişte, 2011 aprilie 8

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu