LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

22 iulie 2017

ZIDUL

Se află undeva un capăt al tuturor drumurilor, fie ele drepte sau ocolite, lungi sau scurte și ai știut mereu că acolo trebuie să ajungi. Acolo toate se opresc și nimeni nu poate trece mai departe de zidul despre care călătorii știu din bătrâni că îi cheamă, că îl vor întâlni, dincolo de care nu pot trece și că oprirea poate fi pe cât de sigură pe atât de dureroasă prin neputința de a merge mai departe. Zidul e fără sfârșit, așa trebuie să fie, o știi. Nu are porți, nici o intrare către spațiul pe care lasă impresia că îl înconjoară fără putință de a întrezări ceva dincolo, peste zid, care se înalță atât de sus încât până și cerul pare să fie împărțit în două. Poți merge de-a lungul zidului oricât de mult, atât de mult încât ai afla până la urmă că e rotund, că trebuie să fie rotund, fie că o iei la dreapta, fie că o iei la stânga de îndată ce ai ajuns la poalele lui. Vei vedea cum toți călătorii ajung, cum unii merg mai departe pe lângă el, poate pentru a-și căuta locul în care vor fi absorbiți de zid; alții izbutesc să intre uneori, dispărând din vedere, dar când ajungi la locul dispariției lor nu mai afli decât un abur ușor care se risipește în vânt. Pentru că vântul suflă cu putere acolo, un curent uscat de aer face lumina să fie mai mereu cenușie și e frig; miile de gânduri care te însoțesc sunt neputincioase, ca de altfel orice cuvânt rostit de-a lungul întregii tale vieți. Poți doar să taci; acum e ora în care umbra ta trebuie să crească mult mai mare decât tine; o vezi cum își întinde măreția pe zid și te gândești că poate de aceea zidul este atât de imens, pentru a cuprinde toate umbrele călătorilor. Umbra ta: lumina care îi dă naștere vine din drumul încheiat – ca toate drumurile – aici, înaintea zidului. Ți se pare că e străpunsă ori luminată (depinde de loc, de timp și de multe alte variabile necunoscute) de câteva stele, dar ai impresia că nu sunt decât sclipiri ale zidului și atât, trecătoare ca orice sclipire. Nu mai e cale de întoarcere, ca și cum vântul te-ar împinge, odată cu umbra asta care trebuie să fie doar a ta, către capătul oricărui drum care se sfârșește acolo. Pentru că trebuie să se sfârșească. Aici aripile cad, ca şi măştile, orice gest îngheață în liniştea desăvârşită, ca şi cum zidul ar fi un final așteptat şi ireal, dar totuşi foarte fizic şi dur. Oboseala te cuprinde imediat după curiozitate și uimire. Îți amintești - trezit parcă dintr-un lung și istovitor somn, ori poate dintr-o altfel de moarte - că adesea te-ai întrebat cum va fi moartea ta și nu poți înțelege cine și cum a ridicat acest zid, așa cum afli că e zadarnică orice încercare de a-l sări, de a te cățăra pe cărămizile lui mari și bine legate cu un ciment cu neputință de înlăturat, de zgâriat sau spart. Privirile îți rămân lipite pe suprafața vizibilă, cu tufe mici de flori sălbatice la poale, despre care știi acum că sunt doar gândurile răsfirate, părăsite de călători înaintea zidului. Că semințele lor sunt risipite de vântul aspru și se întâmplă uneori să se întoarcă pe unul din nenumăratele drumuri care își află toate acolo sfârșitul. Pe urmă te trezești stând față în față cu zidul ca un condamnat – ai știut de fapt dintotdeauna lucrul ăsta, dar l-ai trecut prea ușor cu vederea, orbit de viața pe care nu puteai să nu o trăiești, trebuia s-o trăiești – la privire. Înălțimea zidului te face să te gândești deopotrivă la marile castele (poate aici se află doar hotarul unei cetăți bine zidite de cineva necunoscut, dar teribil de puternic) și la neputință. La neputința oricărei ființe umane de a trece dincolo de zid. Și zidul, tăcut ca veșnicia în suflul uscat al vântului de lumină palidă, te cuprinde în el însuși cu toate puterile lui, mult mai tari decât orice putere omenească. Ești înfrânt de zid; afli că știai deja toate astea, în vreme ce gândurile tale se așază la poalele zidului, înfrânte și ele, oricât de grave și importante le-ai crezut și dorit a fi fost. Tot ce ai putut face o viață întreagă a fost să ai nevoie de acest zid, să-l ridici iar și iar, rotund ca un capăt al oricărui drum la fel de rotund. Trebuia să ai un zid. N-ai să afli niciodată, mai ales cuprins în nesfârșirea lui, dacă semințele gândurilor tale, răsărite sălbatic - atât cât au fost de sălbatice în tine însuți - în tufele de flori de la temelia zidului, vor fi purtate înapoi de vântul ce suflă cu lumina lui cenușie acolo, pe unul din drumurile care dacă se sfârșesc înaintea zidului, trebuie să înceapă totuși undeva, acolo unde lumina e lumină adevărată și dreptatea e albă. Trebuie.
                                                                                  Târgoviște, 2015 Februarie

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu