LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

18 iulie 2017

FEBRA

Vincent van Gogh - ”The White Orchard”(sursa: https://www.vangoghmuseum.nl/)

Există întotdeauna un praf care acoperă totul, își spune privind telecomanda pe care s-a așezat praful și care îi scapă din mâini tocmai când o voce spune că „...la van Gogh linia se transformă într-o arcuire a luminii”; asta îl scoate din sărite și telecomanda căzută pe covorul prăfuit schimbă canalul cu unul de muzică rock. Praful uitării, acela este și a reușit în sfârșit să apese butonul off închizând ochii și oftând. Dincolo de pleoape i se perindă valuri de mov străbătute de fulgere galbene și el știe bine că va trebui să se ridice, să iasă în lumină și să se descarce de tensiunile pe care i le oferă cu generozitate televizorul. Bietul Vincent, se gândește Florian, a ajuns obiect de studiu pentru tot felul de ciudați, deși există o singură clipă a victoriei pentru fiecare, chiar dacă nu ești pe deplin conștient de ea. Lăsați-i lui Vincent misterul nedeslușit, ar rosti Florian. Aici și acum, o linguriță de zahăr (grav dăunător sănătății) după amara aromă a fumului fiecărei pipe ce i-a umplut gura.
Și toate cele care se termină întotdeauna, nu spre a reîncepe, ci pur și simplu pentru a se termina. Gata, simplu, s-au terminat. Epuizare a resurselor, cum spun toți, de parcă resursele astea ar fi esențiale pentru ceea ce lui Florian i se pare a fi viața. Mult mai târziu i se vorbise despre zodiile de foc, atunci când se așteptase mai puțin, însă nimeni, dar absolut nimeni nu se gândise să facă vreo asociere între luna plină și temperatura corpului său pe vremea când avea doar trei ani și când crezuseră cu toții că este doar o răceală mai gravă. Nici mama, nici doctorul, nici sora medicală. Doar el fusese singurul care înțelesese asta dar numai atunci când cineva foarte drag îi spusese că arde cu adevărat – „mă aprinzi”, îi spusese și el o îmbrățișase - și știuse din clipa aceea că temperatura corpului său e mai mare decât cea obișnuită cu câteva grade. Verificase asta de mai multe ori, cu diverse termometre, în ocazii din cele mai ciudate, inclusiv într-o iarnă când altora le-ar fi degerat degetele de frig. Punea asta pe seama sângelui său și a lunii, fără a mai căuta explicații suplimentare, deși n-ar fi fost sigur că la mijloc nu se află și vreo altă încurcătură – sau poate doar un tratament greșit – pe care o primise la vârsta de trei ani și acum trebuia să ducă după el urmarea asta ciudată. Știa că detaliul acesta era singurul care îl făcea să pară deosebit dar nu mai avea nimic de întrebat. Puțini erau cei care îi cunoșteau particularitatea asta și, deși Florian le părea tuturor cunoscuților o făptură caldă, în el se ascundeau adevărate cioburi de gheață fierbinte, mult mai fierbinte decât temperatura normală a celor din jur.   

Telefonul sună și Florian răspunde. Un număr ascuns pe ecran îi șoptește că e văzut și Florian, deși singur în casă, încearcă un vag sentiment de jenă. „Bine, și?” întreabă, dorind să închidă micul aparat cu numere în șapte zile de tăcere, doar pentru o singură săptămână pe lună. „Ești vizibil, totdeauna vizibil, să nu uiți asta nicio clipă”, îi răspunde numărul necunoscut cu o voce fără nici un accent, după care închide. Ei, și? își spune Florian nu fără o ușoară încruntare a sprâncenelor și asta îi amintește de ce se întâmplase doar cu o zi înainte, când se așezase câteva clipe pe banca din apropierea parcului, într-o oră plină de lumină, fără să se gândească la nimic. Se mulțumi să-și bucure trupul cu răcoarea vântului încă ușor al toamnei, privind pe rând copacii, castani bătrâni și aurii, cerul senin, păsările și iarba din spațiul verde, apoi clădirea teatrului, coloanele albe, intrarea cu patru trepte largi și lumina pe care afișele premierelor o reflectau spre el. Fotografii mari, colorate, anunțând spectacolele noii stagiuni. Nimic deosebit în lume, se gândise atunci, totul se desfășoară așa cum e rânduit. Se ridică de pe bancă, pășind spre trotuar, însă ceva îi vânturase liniștea și n-ar fi putut spune ce. O vagă senzație de lipsă, un gol care i se strecurase în creier în numai câteva minute. Lăsă să treacă totul pe panta binecunoscută a uitării, mergând alene spre casă. 
Socoteli și cifre, necesare vieții lui dintotdeauna, îl preocupau în acele ore. De la o vreme nu mai avea aceeași ușurință în efectuarea unor banale operații matematice, deși se putea lăuda cu ceva timp în urmă – nu mult – că era destul de bun în ale matematicii, pe care o îndrăgise din tinerețe. Nu numai ca pe o știință a științelor, cât mai mult pentru blândețea tăcerilor ei, ajunse până la el de la Pitagora, pentru poezia ei la fel de minunată ca arta poetică, pentru puterea visului și a imaginației fără margini. De ce acum toate i se păreau atât de greoaie n-ar fi putut spune, însă aceste lapsusuri îl sâcâiau din ce în ce mai des și Florian se gândi că poate îi e afectată memoria; reflexele atât de obișnuite ale operațiilor de înmulțire de exemplu, fără să înțeleagă de ce tocmai tabla înmulțirii sau numele atâtor oameni nu mai aveau spontaneitate, în locul lor făcându-și loc la fel de des un sentiment al neputinței. Privind către cei din jur, ar fi putut cu ușurință vedea jocul negustoresc al lumii, planurile nerostite în cuvinte, cele gândite cu atât de multă abilitate încât conduceau în mod sigur spre reușită. Da, un joc al înmulțirii, al lăcomiei, al nesfârșitei înmulțiri. Florian nu părea să posede aceste reflexe ale inteligenței adaptative la situație, îi plăcea mai degrabă să se creadă un visător, poate chiar un poet. Un învins, ar fi spus învingătorii în ale afacerilor, un looser cum se spunea mai recent. Ei, și? Puțin îi păsa. Reușitele lor nu-l puteau păcăli. Doar altă manifestare a etern victorioasei lor inteligențe supuse banilor și spiritului de competiție care pe el îl dezgusta pentru că fiecare voia locul întâi și victoria asupra concurenței. Florian înțelegea că a nu fi ca ei era egal cu a nu fi destul de inteligent, a nu avea un coeficient (acel absurd și matematic coeficient) IQ destul de măreț. Supuși cuminți ai unor străine inteligențe care lui nu-i erau de ajuns, știind că mai e ceva, că trebuie să mai fie ceva, ceva nelămurit care putea arcui lumina asemenea unui nou vis. Și mai știa că nimănui nu-i păsa de temperatura mai ridicată a trupului său, ca și cum ăsta ar fi fost un semn de înfierbântare dobândită la vârsta de trei ani. Poate numai o dojană prea dură, poate un gest aspru sau un cuvânt rostit de cineva pe un ton pe care doar el îl înțelesese și a cărui teamă îi ridicase febra. 
Nu dădea voie unor gânduri amare să-i întunece lumina curată a zilei, dar ceva lipsea, deși nu înțelegea bine ce. Pășea încet și reluă conștient tot ce văzuse. Teatrul, clădirea, spațiul verde, copacii și păsările reînviară în mintea lui și totuși nu înțelese ce anume nu se potrivea ordinii acelui timp. Trebuia să afle, să scape de musca asta care îi bâzâia enervantă prin gânduri. Se opri. Respiră aerul crud al toamnei timpurii și razele soarelui îi încălziră umerii, deși Florian n-ar fi avut nevoie de căldură din pricina afecțiunii sale. Se întoarse înapoi din drum, se așeză din nou pe aceeași bancă, în același loc, văzând iar totul și observându-se atent. Nimic nu părea să se fi schimbat în cele câteva minute în jurul lui. Ceva nelămurit stăruia însă în aer și inima lui Florian dădu semne de neliniște. Roti privirile încet, peste iarbă și castani, peste stratul de flori, peste clădirea teatrului și treptele intrării. Ușile mari de sticlă: Florian zări acolo ceea ce trebuia să vadă și să înțeleagă. Oglinda lor clară îi arăta banca pe care stătea – singura bancă -, dar fără el. Era sigur, putea vedea limpede imaginea castanului din spatele băncii, stratul de pietriș pe care picioarele lui îl simțeau sub tălpi, dar trupul lui nu era în oglinda ușii teatrului. Devenit invizibil pentru reflexie, Florian zâmbi, gândindu-se că mintea îi joacă iar feste. Și totuși, nu se lăsă convins. Se ridică, se apropie de ușa mare de sticlă și încă nu se observă pe el. Nu exista în acea suprafață care se încăpățâna să arate numai decorul din jur. Se trezi că se privește atent, își văzu clar pantofii, hainele, mâinile și picioarele cât se poate de reale. Numai ușa teatrului părea cu desăvârșire interzisă imaginii lui. S-ar fi dorit într-adevăr nevăzut pentru unii - poate chiar mai mulți, cei cu un IQ superdezvoltat până la divinizare - dar devenea nevăzut pentru el. Plecă, păstrând uimirea în ridicătura sprâncenelor și dorindu-și o adevărată oglindă, clară și neînșelătoare ca ușa de sticlă a acestui teatru al zilei. Ca și cum nu ar fi fost de ajuns, telefonul sună iar și aceeași voce cu număr necunoscut îi aduse aminte că este văzut. Toate astea i se întâmplaseră lui Florian în lumina aceleiași zile de ieri.

E uneori parcă prea multă speranță pentru a nu fi umbrită de îngrijorarea de pe urmă. Temeri și curaj ce se întrepătrund, o țesătură nedescifrată ca picturile lui Vincent, unde n-ar fi fost nimic de deslușit, ci doar de privit. Florian se gândește – la miez de noapte, însoțit de o insomnie – că lumina e doar un întuneric al îngerilor, fără a fi convins și asta pentru că fizica (mai cu seamă cea cuantică, foarte la modă acum) nu spune nimic despre îngeri. El, Florian, cuprins totdeauna de febră, simte o mare milă pentru acești bieți fizicieni care nu știu nimic – precis, adică precis nu știu – despre existența îngerilor, cu toate că el ar putea pune asta pe seama afecțiunii lui sau chiar a aceluiași cunoscut coeficient scăzut. (Vincent - îi spune așa pentru prietenia ce-i leagă dincolo de timp - i s-a părut totdeauna un înger coborât într-un om și Florian știe că multe făpturi cerești sunt închise în oameni.) De fapt, nu l-au măsurat niciodată, așa cum nu-i măsuraseră nici măcar temperatura. Florian vede în asta doar un alt semn al universalei indiferențe la care viața îl supusese, poate fără a-și mai aduce aminte nimic, întocmai ca la trei ani. Care vârstă e potrivită înțelegerii, care victoriei, care uitării, sunt întrebări în brațele cărora Florian se lasă cuprins poate din pricina febrei. Și telefonul sunând la ore precise ca pentru a-i aminti că este văzut, nu însă și în oglinda ușilor de la teatru. Florian s-ar dori legănat de un cântec. Lipsa lui, aceeași ca lipsa unei mame, îl doare. Ei, și? Sunt miliarde de dureri pe lume, oceane de lacrimi nevăzute, nereflectate în ușile teatrului lumii. Nu poate sta la fel de liniștit ca după rostirea unei rugăciuni înainte de culcare, deși îi e tare dor de o asemenea stare, întotdeauna rotundă ca o rază de lumină arcuită. Nu poate accepta lupta, victoria, concurența și monstrul acesta înspăimântător al banilor. Sau, poate dimpotrivă, un alt înger, cine ar putea ști. Florian înțelege, în ciuda coeficientului IQ pe cale de dizolvare în unitate, că poți cunoaște bine un om văzându-l ce face când nu are bani și când are, de parcă asta ar fi o încercare ușor - sau greu - de trecut, de cădere a măștilor și chiar de părăsire a scenei. E de neconceput un teatru fără măști, o știe.
Și atunci toate începură deodată să se grăbească în viața lui, chiar dacă nu vorbise despre astea cu nimeni, nici cu Adrian, nici cu altcineva, pentru că i se părea încă jenant și telefonul îi aduse o veste de la notar. Cineva îi lăsa o moștenire, un unchi din partea mamei (plecat cu ani în urmă în America) pe care doar la trei ani parcă îl văzuse pentru prima oară cu adevărat. Singur urmaș și supus acum noii neliniști, nu se putu împiedica să facă o legătură între vocea care-i spunea de mult timp că e văzut și transferul acesta de bogăție ivit pe neașteptate. Unchiul, profesorul de muzică pe care niciodată nu-l înțelesese doar pentru că era prea tânăr - vioara care lui i se părea magică - și atunci el se ocupa mai mult de matematică decât de armonii și solfegii. Unchiul îi spusese cu tristețe că este afon, că niciodată nu va putea cânta, deși Florian făcuse din clipa aceea o adevărată pasiune pentru muzică, înverșunându-se cu furia adolescenței să asculte ore întregi discuri de muzică simfonică și nu numai. Mai târziu, furia celor din jur, a soției de care se despărțise și a celorlalți îl făcu să se oprească, alegând nu fuga, ci izolarea și o pereche de căști împotriva răcnetelor și a deranjului provocat. Și totuși, unchiul avusese dreptate, Florian nu cântase niciodată. Acum moștenirea asta nu-i aducea decât o grijă în plus și amintirile unor ecuații complicate pe care le deslușise într-o împletire de Bach și Euler pe care nu și-o revendica. Știa bine că nu i-ar fi păsat nimănui. Numai Adrian părea să-i fi ghicit taina. Din prietenie sau dintr-un respect al intimității îl privea cu o fraternitate de care acum îi era foarte dor. „Ce naiba, acum ești un adult”, i-ar fi spus Adrian, deși el nu era atât de sigur de asta. Celălalt dispăruse pe alte căi și Florian nu putea decât să reprimească uimit moștenirea unui trecut care-l cuprindea în el pe unchiul din America, orga lui Bach, valuri de lumină arcuită și totul se scufunda într-o noapte cu stele mari, rotunde și galbene. Ceva se lăsa parcă pierdut pentru Florian, risipit ca o imagine care se ascunde într-o ceață deasă fără a fi întunecată, Vincent era vizitat de un înger și atunci temperatura trupului său creștea peste măsură, făcându-l aproape să ardă. Reușea în acele clipe să curbeze lumina, oricât de mult și-ar fi dorit fizicienii același lucru.

Părea cu totul surprinzător, dar în dimineața unei zile Florian se trezi înghețat. Caloriferul tăcea, deși era mijlocul iernii, însă el simți deodată că mintea i s-a vindecat de lapsusuri. Își putu aminti întregi tabele algebrice, ecuații complicate și alte calcule, formulele geometriei care îi fusese atât de dragă, chiar cuvintele uitate ale unor limbi străine. Și totuși tremura de frig, în așa fel încât strănuturile îl convinseră să își măsoare temperatura. Era la fel ca de obicei, constantă ca o constantă matematică. Nu avea motive de îngrijorare, deși revenirea bruscă a memoriei putea fi un motiv serios, care i-ar fi reașezat coeficientul IQ (același blestemat de coeficient, măsura unică a unor ființe ce nu pot fi măsurate în niciun chip) pe noi trepte valorice. Florian își spuse că nu e decât o altă stare provizorie, oricât de bine ar fi știut că toate se termină cumva, câteodată definitiv. Frigul nu-i putea schimba însă temperatura reacțiilor interioare, deși simțea că în el se petrece ceva, lipsit cum era de o reflexie în oglinzi. Ei, și? Lupta lor va continua, desigur, în vreme ce temperatura lui rămânea aceeași, ca și cunoașterea reamintită a formulelor, așteptând ora vocii exacte care să-i spună din nou că e văzut numai din cauză că nu închisese telefonul în șapte zile de tăcere.
     
Notarul îl puse deodată în posesia unui cont plin de bani și din ziua aceea Florian nu mai primi telefonul care-l anunța că este văzut. Nici alt telefon, nici alte propuneri sau întâmplări deosebite nu-i mai asaltară viața, astfel că timpul i se dilată peste normal, asemenea temperaturii lui. Putea trăi liniștit, putea călători sau chiar scrie, așa cum la fel de bine își putea cumpăra un Vincent veritabil doar pentru el, pentru că unchiul îi lăsase o adevărată avere preschimbată în bani universali. La ce bun? Ar fi văduvit atâtea priviri de bucuria unei lumini curbate într-o ardere fără sfârșit prin mâinile unui înger. Florian nu-și mai zări imaginea în oglindă și toată comoara unchiului părea să fie un fel de plată pentru această stranie tranzacție, perfectată pe neștiute, într-o lumină invizibilă, pe care Florian nu o percepea, la fel cum nu-și mai putea zări reflexia proprie. Îi revenise agilitatea mentală ca și cum ar fi urmat un tratament miraculos, cu toate că temperatura lui se păstra la fel de constant ridicată cu câteva grade. 

Aprinse mai întâi pipa și abia apoi doctorul îi întinse foaia de hârtie cu rezultatele analizelor. Nu-l deranja fumul albăstrui, cu atât mai mult cu cât era unul din cele mai scumpe și aromate, pentru că de acum Florian își putea permite un asemenea lux, fără să uite resturile de țigări pe care le reciclase ani lungi în lulea. Fumul se ridică prin razele soarelui din cabinet, doctorul îi vorbește cu o voce la fel de îndepărtată ca aceea din telefon, Florian nu-l aude și are senzația clară a unei neîntrerupte căderi. Totul e fum, totul urcă și se dizolvă, nimic nu stă în loc, nici teatrul, nici doctorul – de ce se va fi dus la doctor n-ar putea spune – nici viața îngerilor coborâți câteodată în oameni. Doctore, eu nu mă mai văd în oglinzi, i-ar spune și nu izbutește să scoată nici un cuvânt în timp ce doctorul își rostește diagnosticul încă neclar, pentru că analizele lui sunt normale, sângele pe care i l-au recoltat nu are nimic special în compoziția lui și desigur că temperatura nu i-au măsurat-o, ba dimpotrivă, au pus eprubeta care conținea doar fragmente din Florian, cu toate ecuațiile, simfoniile, cu toate luminile curbate ale lui Vincent, în frigider. Ca și cum ar fi fost cuprins de o reacție chimică necunoscută, de o substanță diferită, culoarea rubinie a sângelui său îl uimise, luând forma lichidă a emisferei de la capătul închis al eprubetei, ecuația acelei sfere înjumătățite o cunoștea bine și atunci se simțise liniștit și chiar asistenta îl asigurase că nu i se poate întâmpla nimic. Lui Florian i se păruse apoi că ceva îl părăsește, o ființă pe care o adăpostise fără a ști în adâncul lui, care ar fi putut să cânte oricând, dar el n-o lăsase, poate nici măcar n-o ascultase destul și știu că aceea este imaginea lui în oglindă, care murea odată cu fiecare picătură de sânge scursă în eprubetă și care strigase atât de mult timp și atât de tare dinăuntrul lui. Strigase înainte ca toate astea să se fi întâmplat, când imaginea lui prinsese să se dizolve fără ca el să fi înțeles. Tutunul nou nu-i mai cere obișnuita linguriță de zahăr, are alt gust, gustul unei bogății moștenite, poate meritate și pe care Florian nu știe s-o folosească din pricina coeficientului său personal, mereu necunoscut celorlalți. Va lăsa totul fiului și doctorilor, măcar ei pot face și altceva decât să-și caute imaginea definitiv decedată sau poate născută prea târziu. Știe că imaginea aceea nu e numai o umbră, că a fost vie odată cu el și că visul unei morți uitate atâta timp – al copilăriei, al tinereții și al unei lumini arcuite de un om pe nume Vincent – trăiește în memoria lui o trezire dintr-un somn adânc. Fumul albastru se ridică între el și doctor, în lumina clară din cabinetul alb, purtându-l dincolo de orice frig în aromele uitate ale febrei.
                                                              Târgoviște, 2013 Noiembrie

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu