LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

21 iulie 2017

VALS DE SEPTEMBRIE

Totul a reînceput pentru Maria odată cu ziua ei, când împlinea treizeci și nouă de ani și nu avea niciun spectacol de jucat la teatru. Își dorise numai să stea acasă, singură cu ea însăși, mai ales pentru că simțea indispoziția obișnuită a aniversării anilor ei, întotdeauna cu unul în plus, niciodată în minus. Nu demult, în alte scene ale amintirilor ei, prietenii o înconjurau cu bucurii despre care n-a știut niciodată cât de sincere sunt. Apoi se obișnuise să evite astfel de sărbători, cu un fel de timiditate despre care credea că îi fusese înțeleasă și respectată. Simțea de obicei tristețea învăluind-o într-o lumină care invada de altfel și lucrurile din jur, o aură pe care Maria o prevedea întotdeauna și care părea să-i aducă vești despre oameni și lucruri care pluteau ca într-o ciudată apă a timpului. Erau asemănătoare unui vis și Maria nu se temea de vederea ei, care o ajuta uneori pe scenă, pentru că de multe ori trebuise să joace în semi-obscuritate sau în proiecția nemiloasă a unui singur reflector. Cu toate astea, astăzi cadourile începură să sosească încă de dimineață, fie buchete imense de flori, fie scrisori și pachete învelite în poleială colorată - știa bine ce conțin, aceleași vaze de cristal sau mici obiecte de decor pentru casă, câteodată un porțelan fin și altele, de la tot soiul de admiratori - și nu se osteni decât să mulțumească poștașilor, semnându-le hârtiile și zâmbind odată cu bucuria lor. 

Cu un curier special sosise și cadoul cel mai voluminos. Un pachet învelit în carton gros, cu etichetă poștală și părându-i un tablou, probabil un portret care îi lipsea de multă vreme și pe care l-ar fi dorit. Desfăcu pachetul, tăindu-i cu destule eforturi banda lipită încrucișat și cartonul; surpriza pe care o simți la vederea conținutului îi opri pentru o clipă inima, pentru că în pachet se afla - într-o ramă bogată, cu adevărat artistică - o oglindă. Surpriza Mariei fu însă de scurtă durată: oglinda, înaltă aproape cât statura ei, se crăpase de sus până jos și cele două jumătăți stăteau încă bine prinse în ramă, puțin distanțate una de cealaltă. Între ele se așezase o dungă întunecată, având forma literei S și Maria își văzu trupul în întregime străpuns de această ruptură de imagine. Se înfioră și ar fi vrut să întoarcă oglinda cu fața către perete, dar își aminti că un asemenea gest se face de obicei doar când în casă se află cineva mort. Nu îndrăzni să gândească mai departe și ziua ei trecu în uitare pentru câteva ore. Lăsă celelalte cadouri la o parte, privindu-și tăcută imaginea frântă. Părea că oglinda tace și ea, redându-i fidel o formă cunoscută, cu un singur și iremediabil defect, deși ar fi fost cu putință să înlocuiască sticla oglinzii (nu e deloc sigur că Maria nu se gândi la asta), dar ceva nedeslușit o provoca, o atrăgea tocmai în spațiul strâmt cuprins între cele două jumătăți de oglindă, de parcă ar fi fost acolo ceva ascuns. Nici telefonul nu mai sună pentru mult timp. 

Maria stă pe fotoliu, în fața ferestrei deschise a apartamentului ei, la etajul cinci, întorcând din când în când capul spre oglindă, spre oglinzile care-i despart când cei doi ochi, când obrazul sau părul, doar după un unghi destul de îngust al înclinării capului. E ca o repetiție pentru un rol nou, așa i se pare. Nu, nu avuseseră copii. Valsul i se părea acum la fel de trist ca acela de Sibelius, ascultat o singură dată în tăcerea fumului de țigară după o noapte arzând în focul iubirii. Nu, nu se potrivea deloc, dar acum și-l amintește, ca o viitoare pedeapsă primită atunci. Copacii bulevardului îi ating balustrada balconului cu frunzișul care a început să se decoloreze. E deja septembrie și gândurile Mariei nu pot să nu-și amintească de țărmul îndepărtatei mări, de vacanța lor la fel de îndepărtată și fericită acolo, și are cumplita senzație că e foarte bătrână la treizeci și nouă de ani, dar e numai din cauza acestei distanțe brusc scurtcircuitate, odată cu toamna aurie și oglinda aceasta surprinzător de bine spartă chiar la mijlocul ei. Nu știe cine i-a trimis-o. Se duce la cutia de gunoi, răscolește bucățile de carton și află doar că a fost expediată prin Courier Express de o persoană cu un nume definit de două litere separate între ele cu câte un punct. Nu știe dacă ar putea afla de la poștă sau de la firma de curierat cine i-a făcut acest cadou fisurat, deși s-ar putea convinge singură - ca de atâtea alte ori - că este el. Nu are nimeni nicio vină, sunt lucruri care se întâmplă la transport, mai ales cu obiectele mari. Își închipuie cu câtă grabă băieții care lucrează acolo se gândesc la plecarea acasă și la serile cu fetele la dans. Dansul altui septembrie, din vara care se sfârșea încet, departe de lume, în hotelul lor aproape lipsit de clienți. Brizele serii în luminile felinarelor de pe faleză, pescărușii, dimineața îmbătată de albăstria lumină a soarelui răcoros și țipetele lor încă vii, sfâșiindu-i inima. De ce o oglindă, de ce exact azi, de ce ei și după atâta timp? 
Își dorește un pahar de vin roșu ca sângele, sau mai bine alb, nu se poate hotărî; stând în fotoliul de lângă fereastra balconului soarbe pe îndelete două pahare din vinul alb, strălucitor ca toamna, ca septembrie al lor, albastru și senin și departe. Soarele apune. Nici nu înțelege cât de repede s-a scurs ziua ei, ziua ei singură, departe de scenă și de lume și de timp, dar atât de aproape de amintiri răscolite de septembrie, de acest previzibil sfârșit al greierilor. Nu poate decât să plângă fără lacrimi, în adâncul unei sfere de lumină pe care o simte înfășurându-i-se în jurul trupului. În apusul care devenea din ce în ce mai violaceu, urmaseră acordurile unui vals vechi, din celălalt veac, așa spusese el, înconjurându-i talia și conducând-o pe terasă în pas rotund de vals. Un-doi-trei, un-doi-trei. Peste umărul lui zărise prima stea așezându-se la orizont, deasupra apelor întunecate ale mării, apoi făcură împreună o largă piruetă. Valsul era demodat, simțea asta și acum, cui îi pasă de vârstele unui vals, însă el nu părea să fi observat că ea văzuse prima prima stea, cea mai strălucitoare de pe cer în seara aceea, ar fi putut s-o prindă cu degetele. Poate Luceafărul; nu știa decât că i se păruse un fel de soare mic al unei speranțe, prevestind deja răsăritul zilei care avea să urmeze, tocmai când ea ar fi vrut ca valsul și seara și el și toate să se oprească, să nu treacă mai departe. Nu. 
Clipa aceea e mult în urmă, chiar dacă lacrimile de ziua ei rămân la fel de secătuite. Și totuși, ceva mai mult ca o viață se lăsase cuprins în clipa aceea și Maria nu știe decât că oglinda pe care a primit-o cadou sfâșie imaginile cu o nedorită spărtură care se întâmplase fără vreo vină, așa cum se întâmplă la tot pasul mici stricăciuni. 
Și nu îl putea învinui: în anii care urmaseră Maria își exersase cu el toată tehnica teatrală - abia intrase la academia de teatru -, desăvârșindu-și talentul și cu el și pe scenă, în așa fel încât spectacolele ei se jucau cel mai adesea cu casa închisă și el simțea asta ca pe o bucurie umbrită doar de faptul că știa. Știa că ea joacă teatru și tocmai asta îl făcea să devină cât se poate de volubil, uneori cu patimă, să o convingă doar să-l asculte, nu să-l creadă, nici să devină adepta teoriilor lui, cum le spunea ea, mimând cel mai adesea o scenă ironic-tensionată. (Poveștile scrise de el nu însemnau nimic pentru ea. Nu aveau concretețe. Niciodată n-ar fi câștigat cu ele la fel de mult cât primea ea de la teatru, deși pentru el păreau a fi destul de importante.) Faima ei creștea, căpăta încredere în jocul ei și presa nu contenea în laude. Regizorii se luptau s-o aibă în piese și din ce în ce mai des el nu mai încăpea în viața ei plină, desăvârșită și poate fericită. Fusese o iubire inegală ca toate iubirile. El, poate mai slab, accepta totul, înțelegea așa cum doar un câine credincios înțelege fără să pună condiții ori să dorească mai mult. Ierta și atât, cu o simplitate care de cele mai multe ori o revolta, care îi arăta că el pășește parcă pe nori, în timp ce ea simțea sub picioare scândura solidă a scenei. Teatrul, această nouă obișnuință. Maria era deja o stea - deși el știa că tot acest joc e doar o teamă de ridicol -, cea mai strălucitoare a clipei, prima clipă din cele în care el începea să devină tăcut. O cale lactee o prinsese ca un vârtej pe un drum răcoros de septembrie, la fel ca acum, când plopii ating balustrada balconului și se leagănă leneș, aproape hipnotic, încât are senzația că se clatină toată clădirea, purtând-o ca o corabie în valsul credincios numai lor. Se măritase în cele din urmă cu un regizor mult mai în vârstă ca ea, îi datora foarte mult. Rămăsese însă văduvă la puțin timp după. El se pierduse în lume, în mulțimea de admiratori copleșind-o cu aplauze, cu buchete de crizanteme și cu trandafiri. Mirosul lor nu-l poate uita, dar crizantemele îi aduc mai totdeauna în nări aerul lui proaspăt în timp ce cânta în baie ca un tenor. Bravo, Caruso! îi striga ea, teatral. 
Cele două jumătăți de oglindă, despărțite de un șanț îngust ca o tăcere, îi spun că Dumnezeu este uneori la fel de rău ca oamenii, ca făpturile născute parcă din noapte și pe care poți să le condamni chiar și pentru nimic. Da, simte o teribilă ciudă deși e ziua ei; el a venit, a zdruncinat din temelii starea ei de teatru și apoi a plecat lăsând-o acolo, pe scenă. Dă-mi mâna o singură dată, îi spusese el. În zilele acelea de septembrie actrița nu se înălțase încă la viață. Acum exista, matură, iar viața ei de atunci devenise parcă la fel de mică odată cu restrângerea oricărui alt viitor. (O sumă totdeauna constantă, aceea dintre amintiri și viitor; un termen al ecuației scăzând pe măsura creșterii celuilalt, într-un fel de auto-devorare.) Nu simte decât apăsarea unor mii de cuvinte, de roluri devenite deodată de o incredibilă inutilitate. Dorința ei de a dărui se irosise într-o undă de orgoliu, prea mult copleșită probabil de importanța rolurilor ei. Ei, bine, fie - oare vinul îi oferă un strop de curaj? - va învăța și acest nou rol, al tăcerii de ziua ei, al tăcerii ei de toate zilele. 
Un dans sălbatic, fără sfârșit, spart și zgomotos - toamna e liniștită, întotdeauna tăcută, așa cum ar vrea să devină și ea -, acest zbucium atât de adânc al hoardelor amintirilor năvălind ca un trib barbar dintr-o Africă a ritmurilor primare, necunoscute, atât de... Nu: sunt prea multe reflectoare cu lumina concentrată doar asupra ei, prea mulți pași pe un cerc, același cerc, o piruetă de vals trist. O lume în care totul poate fi mimat și înlocuit, unde Maria știe bine că nimeni nu poate arăta mai mult decât văd toți ceilalți, fiecare după puterile lui. Nu de jurămintele unui don Quijote către o închipuită Dulcinee avea nevoie atunci, deși... Totul e cu adevărat insuportabil; va pleca din teatrul acesta, din replici și cuvinte exersate prea des, repetate până la sugestie sau scriere pe creier, deși nu-i pot aduce - așa cum ar cere rolul acesta - nicio singură lacrimă, atât, un bob de plâns nou și eliberator; măcar  cadoul acesta neștiut să-i fie dăruit ei însăși, fără ca el să știe vreodată sunetul sec al oglinzii când se va fi crăpat brusc, exact la mijloc, în forma literei S. Dacă ar fi cu putință o suprapunere, o reflexie în oglindă, acest S ar deveni un 8, un fel de infinit vertical. Poate răsturna oglinda, oferindu-i în dar senzația de așezare pe patul unui somn lin. De ce? 

Se întunecă și Maria află că lumina zilei ei de naștere se apropie de sfârșit. Simte că urmează o noapte, o naștere a unui vis, deși seara îi dă un ocol la fel de amețitor ca vinul, ca valsul altui septembrie, în brațe care o conduc altfel decât o cuprinde această crăpată oglindă. Piesa lor - un vals - se sfârșise de mulți ani; Maria izbutește în cele din urmă să-și aducă în priviri o singură lacrimă, deloc teatrală, poate din cauza celui de-al treilea pahar de vin al zilei ei, sigură că totul se datorează unei spărturi care brăzdează oglinda de cristal a timpului, rece și nepăsătoare, acoperind totul cu un fel de rugină; timpul primit în dar de la cineva necunoscut - poate el, dar nu are cum ști asta - care ierta o fisură de care nu era nimeni vinovat. Întotdeauna trebuie să fie o vinovăție, asta o știa, vinovăția pietrei pentru mâna care o aruncă prima. Teatrul, acest reflex, și o iertare în apropiere, oricând la îndemâna oricui. O mică neglijență la transport, o neatenție de o clipă, desigur. Își propune să fie mult mai atentă în spectacole tocmai la acest mic amănunt, clipa. (A uitat deja că a renunțat la teatru, dar e poate numai efectul vinului și nu e nimeni acolo să știe asta, nici măcar el, locuind acum, aici, la fel de tulburător ca o secundă rotundă de septembrie.) Știe, înțelege că e ceva ce rămâne suspendat mereu acolo, undeva, vizibil numai în lumina unui tainic reflector, deși toate clipele trec; că fiecare spectacol, repetat oricât de mult, este mai vechi decât cel trecut chiar și numai cu o singură clipă, la fel pe cât este de departe cel următor. Într-un fel, alt spectacol. Maria știe - e darul primit de ziua ei, semănând cu un somn - că e mereu altul și același întotdeauna și că singurul lucru de neuitat pe lume rămâne doar clipa. 
                                                                               Târgoviște, 2013 Septembrie

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu