LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

15 iulie 2017

VALENTIN

Reveneam după mulți ani în orașul de la malul mării, purtat de afaceri cu fabrica de încălțăminte de acolo. Nu aveam decât câteva zile de stat în hotelul pustiu al orașului, care părea adormit în ceața deasă de noiembrie, ca un parc prin care nimeni nu se mai plimbă. Cândva roșul tramvaielor fusese proaspăt; acum mi se păreau a fi de un roșu ruginit, deși circulau pe șine la fel de paralele ca și în urmă cu mulți ani. Ceața acoperea chiar și foșnetul valurilor. Totul trecea alene pe sub aripile apei vaporizate, care nu părea să fie bătută de vânt, ci dornică să întrupeze făpturi ce încă mi se perindau prin memorie după atâta timp. Locul îndepărtat de pe plajă, unde cele cunoscute mă așteptau, era acum mai neted, stâncile nu mai erau nici ele la fel de colțuroase, iar vântul nu mai era aceeași briză sărată a mării. Sufla destul de aspru, ca un strigăt nerostit. Am pus toate astea pe seama lunii noiembrie, fără să înțeleg că timpul trecuse peste locul acela așa cum trecuse și peste mine. Dar asupra întregului peisaj marin nu se mai afla parcă niciun orizont, ceața îi împiedica orice existență și orice vis îndepărtat se năruia în valurile ei ca de abur.
Am plecat de acolo destul de trist, înghețat de vântul ce îmi flutura haina. În oraș am intrat în prima cafenea întâlnită în cale. Am luat o cafea și am început să-mi așez amintirile într-o ordine pe care ele singure o căutau. Cei câțiva consumatori din cafenea nu-mi dădeau atenție, barmanul mă ignora și aveam impresia stranie că rumoarea ceții mă urmărea chiar și înăuntru. Cafeaua era bună, timpul meu se așeza pe făgașul obișnuit, când zgomotul greu al unui motor de motocicletă izbuti să străbată ceața din apropierea cafenelei. Apoi ușa se deschise și un client, purtând casca de motociclist pe braț, se așeză lângă mine la bar.
- Salve, Vali! îl salută cineva de la o masă. Cel de lângă mine se întoarse și răspunse clătinând din cap. Privindu-l atunci, în clipa fugară a salutului, am avut fiorul recunoașterii. Ochii lui, albaștri ca marea senină, erau cei ai prietenului meu Valentin. 
- Ce iei azi, Vali? îl întrebă barmanul.
- O cafea fără zahăr, te rog, răspunse, iar eu, luând inițiativa unei convorbiri, l-am întrebat:
- Ce mai faci, Valentin?
Era ca și cum ar fi auzit deodată o melodie veche. Mă privi surprins, încercând să mă caute printre chipurile din memoria lui. Părul începea să-i încărunțească pe la tâmple și nici eu nu eram străin de asta. Mâinile lui păreau a fi ale unui muncitor și mi-am dat seama că timpul îi preschimbase degetele lungi pe care le știam demult. Nu, niciodată nu-mi știuse numele, dar simțeam că mă recunoaște.
- Ne cunoaștem? mă întrebă cu un respect curios. Aici nimeni nu-mi spune pe numele ăsta.
- Oarecum, am răspuns, dar a trecut destul de mult timp. Ce mai fac pescărușii?
Mă recunoscu și păru tulburat. Își roti capul ca și cum s-ar fi temut de ceva și fumul țigării lui deveni deodată șerpuitor, înălțându-se spre tavan. Sorbi din cafea și rămase cu privirea în cana cu lichid întunecat.
- Sunt tot acolo, dincolo de orizont, dar nu mai vorbesc cu mine... Păcat că ne întâlnim după atâta timp, aproape uitasem... Nu, pescărușii au tăcut pentru mine. 
- Și Monica?
- A plecat, întâi în Turcia, apoi prin Spania. După asta s-au sfârșit toate și tata s-a stins și el. Ciroză... Își apropie capul de al meu și șopti: Știi, după ce tu n-ai mai venit, am fost doi ani la o școală de corecție, în munți. Am învățat o meserie, sunt mecanic și am știut cum e să taci, ca atunci... De-asta pescărușii tac și ei. Lucrez la fabrica de încălțăminte și locuiesc în altă parte.
- Și casa? 
Casa în care mama lor murise, o casă frumoasă de altfel, dar lipsită de atunci de orice sărbătoare. Îl pândeam adesea de vizavi, mâncând nepăsător semințe. Știam cum sunt tatăl și sora lui. Erau prea zgomotoși ca să nu fie auziți, însă casa lor era o frumusețe, dar o frumusețe neîngrijită, străjuind cei doi plopi din fața balconului. 
- Nu mai e... Au demolat-o. Au pus în locul ei un supermarket perfect paralelipipedic, colorat și plin cu de toate unde oamenii vin ca insectele...
Tăcu, amintindu-și poate de vapoare. Știam, amândoi. Odată, privind marea pe vremea când abia îl cunoscusem și încă mai exista un orizont, el îmi spusese: Vapoarele vin și pleacă, dar țărmurile rămân triste. Ei caută alte locuri și unii nici nu se mai întorc. Vezi, dincolo de mare e tărâmul unde nu există răul, acolo ei încă n-au ajuns, dar aici, ori de câte ori vine vaporul, ei coboară grăbiți și vaporul e deodată gol de viață și atunci eu stau și mă uit la el cum se leagănă obosit pe apă în timp ce ei au fugit pe pământ, străbătându-l cu pașii lor de ființe plutitoare. Nimic nu le stă în cale... Într-o zi voi pleca și eu pe tărâmul acela. De acolo știu că am ajuns aici.
Îmi aminteam și ochii parcă îmi erau uscați. El tăcea.
- Văd că ai o motocicletă, am spus.
- Da, în felul ăsta ei știu dinainte că o să intru pe ușa asta. Face prea mult zgomot, dar mie îmi place nespus viteza. Ar trebui reparată.
Monica era sora lui mai mare, care îl ținea totdeauna din scurt și era severă cu el, socotindu-l un nătâng înapoiat, fără să vadă că Valentin era un copil bun, un pic timid și sensibil. Odată, după ce aflasem cum stă la balconul casei noaptea, privind cum păzeau luna cei doi plopi înalți ce străjuiau ambele părți ale curții cu ziduri înalte, îmi spusese că vrea să-mi dea ceva. Scosese din pieptul cămășii subțiri, de vară, câteva foi de hârtie cu poezii scrise de el. Ia-le și păstrează-le tu, acum mi-ai auzit cântul și ești fratele meu și între frați nimic nu e de ascuns. Eu am cârligele mele.
Poeziile erau foarte puternice, deși erau ale unui băiat de clasa a șasea. Le am și acum printre acte vechi și toate par deja îngălbenite. Am mai cerut o cafea și Valentin a luat o vodcă. Eram doi bărbați de treizeci și cinci de ani, fumam în tăcere și filmul mut al amintirilor mă cuprindea într-un timp contractat până la dimensiunile unei fărâme cuprinse în ochii prietenului meu, întâlnit aici printr-o coincidență stranie. 

În vara când plecasem spre stâncile aspre, departe de plajă, dintre tufe auzisem întâi un suspin care nu părea clar, apoi, destul de aproape, un cântec îngânat și un fel de plâns mic. M-am ridicat și am mers în direcția suspinului, văzând acolo un băiat plăpând, de vârsta mea, ghemuit pe genunchi între două figuri de sârmă ce păreau două litere T înfipte în nisip, cuprinzându-i trupul foarte aproape. Am vrut să le smulg din pământ, dar vocea lui m-a oprit: Nu, să nu le atingi, sunt paznicii mei. Apoi, înțelegând că el îmi vedea numai picioarele desculțe, se ridică de jos și ochii lui înlăcrimați mă priviră cu o strălucire senină pe care n-aveam s-o mai uit. Cum nici mila pe care o simțeam nu s-a mai repetat niciodată, oricâte alte situații dureroase am întâlnit după asta. Să nu vorbești, mi-a spus, ei nu mai spun nimic atunci. Vino. M-a luat de mână, indiferent la numele pe care îl purtam, ca și cum m-ar fi primit ca pe cineva așteptat. S-a suit pe coama unei stânci mai înalte, de acolo se puteau vedea bine valurile albastre ale orizontului, a luat cele două cârlige în câte-o mână și le-a ridicat, stând turcește pe piatră. A rămas astfel mult timp și eu stăteam la câțiva pași de el privindu-l. Se auzeau sirenele vapoarelor înspre port și pescărușii se roteau din ce în ce mai aproape. Aruncam cu pietre în mare și el mi-a spus fără să se clintească: Nu mai arunca, ai să ucizi peștii! Când deja mă plictisisem și voiam să plec, lăsându-l acolo cu cârligele lui, am văzut pescărușii așezați pe cele două sârme, exact în mijlocul literei T și ochii lui străluceau plini de o viață pe care n-o mai cunoscusem încă în jurul meu. Mi s-a părut atunci un fel de sfânt necunoscut, îndurerat de pescăruși și de lacrimi, păzit și alinat doar de mare și de cerul senin. Pescărușii păreau să-l cunoască și se adunau țipând din ce în ce mai mulți. Locul pustiu ne era insulă și când am vrut să-i spun ceva am simțit în creier un ordin nerostit ce-mi impunea tăcere. Pe mine ei mă cheamă Valentin. Eram frați, asta era adevărat, dar nu în felul răutăcios cum era el cu sora lui, Monica. Ea îl folosea, după caz, când îi acoperea cu prezența lui întâlnirile cu marinarii. Răsplata lui era fie o ciocolată, fie o ceartă, fie câteva lacrimi pe insula aceasta care acum avea doi locuitori. Și vapoarele vin, și păsările pleacă. Și păsările vin, și vapoarele pleacă. Așa erau versurile lui. Înconjurată de tufișuri și stânci, insula de pe țărm se lăsa vizitată urmând o șerpuitoare cărăruie pe care doar noi o cunoșteam. Anul următor, cârligele lui Valentin erau mai lungi, din sârmă mai groasă, iar el era un pic mai înalt. Ca și mine. Doar pescărușii și valurile rămâneau întotdeauna la fel, în timp ce tufele se înălțau libere sub cer. Nu sunt fiul și fratele lor, ci al pescărușilor, așa simt. Valentin își aștepta fratele care îi era pesemne folositor la dezvăluirea unor taine și ale unor dureri. A venit odată cu un pui negru de pisică, care avea un ochi verde și unul albastru. O ținea cu grijă în palme și pisica mieuna cu un glas firav. Ochii lui păreau să pătrundă în culorile ochilor ei și asta mi s-a părut un deosebit lucru, ca și cum Valentin ar fi fost un magician, dar poate că nu era decât impresia mea de copil ca și el. Știam că vor să-l trimită la cerșit, dar că taică-său îl credea insuficient de schilod pentru asta. Că nu mai mergea la școală, că Monica cheltuia din ce în ce mai mult pe rochii și farduri, că tatăl lor bea din ce în ce mai des și scandalurile se țineau lanț în casa cu etaj, cu balcon și doi plopi ce păzeau luna în nopți senine și triste. Atunci Valentin simțea poate pacea tărâmului său la fel de îndepărtat ca și luna. Purta haine care îi rămăseseră mici și i-am dăruit două cămăși noi, furate din magazinul de confecții fără ca nimeni să bage de seamă. Aveam și eu taine de destăinuit. El m-a privit cu seninul mării și apoi m-a îmbrățișat. Am știut atunci că toate se vor încheia cumva, era un fel de despărțire, o plecare dincolo de orizont pe care nu credeam să o simt cu atâta tristețe. Eram doi copii mari. Curând avea să-mi spună că și-au luat un televizor, că a văzut un film despre America, tărâmul visat de el dincolo de ocean. Nu, nu era acela locul lipsit cu desăvârșire de rău, a cărui nostalgie o purta în priviri de când îl știam. Nu, dimpotrivă, acolo... În anul acela Monica rămăsese gravidă și tatăl voise s-o înjunghie, doar polițiștii îl împiedicară s-o facă și totul s-a sfârșit într-o cruntă beție căreia doar Valentin îi suportă toate vânătăile. Plânse atunci fără a se feri de mine. Eram fratele lui și nici măcar numele nu mi-l cunoștea. Doar mingea pe care o aveam l-a înveselit un pic. Nu juca fotbal, colegii îi spuneau că are picioare strâmbe, dar el era numai slab. I-aș fi altoit eu cu câteva palme, dar ne întâlneam în fiecare an doar în vacanță.

Mi-a întins mâna lui bătătorită și aspră. Paharul de vodcă și ceașca de cafea erau goale în fața lui. Își puse țigările - ieftine, fără filtru - și bricheta în buzunar, apoi casca rotundă sub braț.
- Trebuie să plec. Îmi pare rău, mi-a spus și am văzut cum în ochii lui albaștri ca marea senină se strecurase o undă lichidă de ceață. Am auzit motocicleta îndepărtându-se și m-am dus la hotel. Plecam și eu, dar cu mașina. Abia așteptam să ajung acasă, să recitesc versurile scrise de el și simțeam o imensă nevoie să urlu. Nimic altceva decât să urlu, așa cum numai pescărușii cheamă fără ca nimeni să știe ce.

Accidentul s-a produs în jurul orei 17.30 pe drumul de ieșire din orașul M., pe fondul neadaptării vitezei la condițiile meteo și de trafic. Victima, care consumase alcool, a încetat din viață instantaneu, în urma impactului dintre motocicletă și zidul neanticipat din pricina ceții.
Radioul mașinii știe bine ce spune. Apăs pedala accelerației cu urletul sfărâmat de întuneric, coborât din viscere până în tălpi, dorindu-mi același zid ascuns de ceață, același frate fără orizont, același nimic, același cânt. Știu că ochii de mare senină ai motociclistului sunt ca ai mei. Zăresc, dincolo de ceața ce învăluie zidurile, un tărâm prea îndepărtat ca să poată fi atins și rămas din pricina asta la fel de neînțeles ca un strigăt de pescăruș.
                                                                        Târgoviște, 2013 Decembrie
Citit în Cenaclul de Seară, 29 Ianuarie 2016

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu