LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

29 iulie 2017

UNSPREZECE MII - Din vol. ”Anul tăcerii și alte povestiri”, ed. Bibliotheca, 2016

Alessandro e sus, pe cea mai de sus treaptă a trapezului, acolo unde aerul este greu de respirat din pricina căldurii jilave a sutelor de suflete ce-i așteptă căderea sau zborul, după cum și-l imaginează fiecare, copil sau nu, părând cu toții atât de mici văzuți de aici, de sus, deși Alessandro, Zburătorul, cum i se spune în circ, știe că ei sunt la fel de mari ca și el, nici mai mici, nici mai mari, ci întocmai ca el, care a împlinit de curând treizeci și doi de ani și care de peste trei ani face acest salt mortal de la trapez împreună cu Maria, singura lui parteneră perfectă de salt și de așternut, asta după ce primele două eșuaseră lamentabil cu nasul în talașul amestecat cu nisip al arenei de la picioarele lor, de acolo, de jos, unde copitele învelite cu pluș ale cailor ridică praful până la bara de trapez pe care el, Alessandro Zburătorul, a crestat cele unsprezece mii de linii cu briceagul în formă de pește primit de la tatăl său pe vremea când era copil, fiecare crestătură pe răbojul barei de lemn lustruit însemnând un salt făcut în timpul repetițiilor și apoi în spectacole.
Și de atâtea ori îl rugase pe director să pună dresura cailor după saltul lor, dar directorul nu fusese de acord, avea un plan al spectacolului știut doar de el, dar Alessandro știa că de fapt cel mai periculos - și din pricina asta cel mai atractiv – era saltul lor împreunat în aer, al lui și al Mariei, pentru asta publicul trebuia distrat, încălzit mult înainte, iar pentru clipa cea mai tensionată a spectacolului lui îi fuseseră scrise unsprezece mii de salturi alături de primele două partenere ale lui și acum de Maria, care râdea cu un zâmbet irezistibiI văzându-l cum crestează linie după linie pe bara de bambus lustruit. Lui Alessandro i se pare în seara asta o cifră rotundă ca și cortul înalt și călător veșnic prin lume ca orice alt circ. În fața lui, la fel de sus, departe de arenă, Maria așteptă în luminile reflectoarelor ce-i fac părul și genele bine fardate și mai strălucitoare. Alessandro îi poate poate simți privirile ațintite pe trupul lui, el îi privește coapsele perfecte, încordate ca săgeata unui arc, îi e dragă și e numai a lui, adusă până la el de numele pe care ea îl poartă sau de alte lipsite de importanță motive. Nimeni din cei de jos nu le cunoaște sincronizările, timpii mortal de preciși ai prinderii mâinilor, ai respirațiilor și mușchilor încordați la unison, așa cum numai în viața lor pot fi atât de importante, importantissime chiar, cum îi spunea maestrul pe vremea când era copil și primea învățătura zborului la trapez odată cu briceagul în formă de pește. Alessandro știe că asta e taina zborului lor. Singura taină. Maria face un gest cu mâna dreaptă, zâmbește larg spre arenă și apoi către el, salută publicul care aplaudă în timp ce orchestra circului țipă. Alessandro nu înțelege de ce trebuie atâta zgomot, dar directorii tuturor circurilor par să posede o magică știință care nu l-a interesat niciodată, el și Maria vor zbura pentru miile de priviri ridicate spre cea mai înaltă treaptă a cortului, acolo unde ei doi s-au cățărat ajutați de scripetele cu coardă trase de cei de jos. Nu spectatorii, care lui Alessandro îi par mici de aici, de sus, deși e multă vreme de când știe că nu sunt nici mai mici, nici mai mari decât oamenii obișnuiți, ci de ceilalți oameni ai circului, aflați întotdeauna în umbră. Și lor le lipsește zborul, ca și spectatorilor, o știe: dorul, amintirea, le sunt trezite doar privindu-i pe ei doi zburând și întâlnindu-se unul pe celălalt sus, mult deasupra, asta în timp ce perspectivele lor și ale celorlalți sunt total opuse. Zborul spre cea mai înaltă treaptă a trapezului, a schelăriei ce-i vibrează sub degetele picioarelor, ar putea fi la fel de bine doar o cădere inversată. Lui Alessandro toate i se par schimbate de sus și simte asta acolo, deși n-ar putea spune cum sunt schimbate, dar asta numai pentru că întreaga lui ființă se adună în încordarea dinainte de salt și nu-l mai caută niciun alt gând. Animalele bine dresate ale circului nu-l pot ajunge, lui Alessandro i se par a fi cu adevărat mici, dar știe că sunt doar biete făpturi chinuite, fie tigri, lei sau cai, la fel de departe de lumea lor pe cât se află el de sus, înspăimântate de foame, sete și durere, poate la fel cum se tem cei de jos de cădere. Toba orchestrei își face simțită bătaia răpăită. E semnul în care sute de priviri înțeapă dureros  trupurile lor îmbrăcate în alb, cu mici aripi argintii pe umeri. Maria ar putea să-i audă răsuflarea, trapezul a pornit, el sare ca un arc pentru a unsprezece mia oară, bara de lemn a trapezului plesnește așa cum ar plesni un os frânt, Alessandro știe că toate respirațiile fierbinți și jilave au urcat până sus și au pătruns fibra elastică a bambusului crestat de briceagul lui cu meticulozitatea unui ceasornicar elvețian. Ceasul, clipa, fracțiunea de clipă în care palmele Mariei îi scapă printre degetele întârziate doar cu o miime de secundă, cum scapă poate șansa vieții lui din mâinile sale, ea își urmează zborul spre locul căderii lui și doar o așchie de lemn înfiptă în palma stângă îl face să-i audă geamătul de spaimă, singurul geamăt al adevăratei spaime, care uimește totdeauna fără să doară. Maria e doar ființa zburând, înțelegând la fel de bine ca el că urmează să audă, o clipă mai târziu, același sunet al barei de bambus frânte, care va fi al cefei lui izbindu-se de nisipul amestecat cu talaș al arenei, din care copitele învelite în pluș roșu al cailor fac să apară nori albicioși la fel ca în ceruri, de care în circul acesta nu-l apără nicio plasă. Alessandro și-ar dori să-și agațe secunda în raza reflectorului ce-i luminează zborul răsturnat de a unsprezece mia crestătură a propriilor lui mâini, care le-au pierdut pe ale Mariei, să plutească mai departe în veșnicia clipei lui frânte, în cerul antitetic al căderii, pe care sunt așezate priviri ce se apropie cu o viteză amețitoare, crescând, așteptând cu ochi dilatați și lacomi de viața acestei emoții neașteptate și pe care încă nu o pot crede - acolo, în circ, se întâmplă multe surprize și iluzii - dar întoarce capul peste umăr, spre Maria, care e departe, sus, în norii fierbinți ai celei mai înalte trepte, unde a stat și el doar cu o secundă mai înainte, trăiește ușurarea că ea a ajuns acolo cu bine și simte deodată în creier vuietul repetat al bambusului care plesnește, poate obosit de folosință mult prea devreme, când are doar treizeci și doi de ani și unsprezece mii de crestături zadarnice pe un lemn. Liniștea luminii, care îi face aripile să nu mai miște, în timp ce tobele tac, îl împiedică apoi pe Alessandro, Zburătorul, să simtă orice durere, să nu vadă pata caldă de sânge proaspăt peste talașul amestecat cu nisip și cu lacrimi al arenei, aici, jos, unde oamenii sunt cu toții la fel de mici sau de mari și unde copitele învelite cu pluș ale cailor fac să se ridice spre înaltul cortului nori albicioși, dincolo de care îl așteaptă, ca întotdeauna, Maria.            

                                         Târgoviște, 2013 Aprilie

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu