13 iulie 2017


      THE POINT OF THE ARROW                                    
The true treasure is the quest of the treasure
The hotel room had walls so thin that when I lay in bed, ready to sleep after the grueling journey, the voices from the next room came up to me. As the darkness would have sharpened my hearing, I was carefully listening, as a waiting hunter but, to my surprise, the woman and the man were talking in a foreign language. It seemed to be Dutch, Norwegian or an old language, but I could be sure of nothing else but their duet. However, they were like far from each other, as if they were two strangers, although talking the same language, unknown to me. The woman’s tone, sometimes with long pauses, seems to me gentle and like singing, while the man’s answer is monosyllabic or brutal, responsible in words related to each other, that seem to be heavy rolling stones, although his language I think was the same with the women’s. A couple with incomprehensible disagreements makes me feel a thrilling towards the woman's voice, whose source I’m not looking for: it’s a voice that begs. In tears by something painful, even though I do not understand the language. Their dialogue is one of a still storm about to blow; none of them does not want to hear the other as much and as frankly, I could understand that from the different song of each. I can’t imagine them other than not looking in the eyes, with all my firm belief that the imagination is a deserved reward for the unrestricted freedom.
My tiredness dropped a little between those moments, as I am listening. I expect the break between the two voices to become longer and longer, thinking they are next to each other and will fall asleep. I am wrong and I eventually think I’ll be able to get out of myself - so many years after - and to pass under the night that falls in rain without stopping for a long time. Following the man’s grave voice, I understood that he was moving through the room, and at one point he slammed something. A noise, a powerful one, resounds almost dry near the panel of my bed and I flee, flee toward their longtime forgotten language of words, on the other side of the street, sneaking in a building, unseen as a ghost. I climb a grim and round stair surrounding myself by darkness; I shelter near a wall of darkness - cet inoubliable café noir, café de la nuit! - and I can’t leave them unwatched, even if the two of them have suddenly turned, facing a wall of silence. In my hearing still resound the syllables of the unknown dialogue, a duet that, although finished, I feel to be devoid of harmony.  I try.  I try and I manage to remember their words, knowing that I can remember nothing else but something I had already knew. Words are true. No longer knew how many years I was looking for, like a treasure hidden by some brave fire riders. 

The sky stayed the same eternal funnel through which the light descends on Earth the light, the darkness and the time. Sometimes, somewhere, the rain, the snow. This hourglass where now is the ring of passage, the eternal present. The waves of silence resonate in the hotel room and I see clearly the ritual of a fire. There is always somewhere in the world an unquenchable fire. As it has never been in the world one single place and a single day without war and without rain. It would appear that the fire, the war and the rain are linked by unknown mysteries. And why? For the fire ritual I should stop the world still, to prevent any news to travel and any sound to trouble the showing shadows. Their forms are magical, moving - incomprehensible words - like arrows to heaven, the place... „Show yourself, you, shadow!” And why are they silent? Where did the words of their melodious and unknown language have disappeared? I feel that I’m the one that had understood these words long before the two have been uttered, and was obliged to give them back their only. Those words, missing from the hearing, floating a while among those who have heard it, but only among those who listened to them.  (Riders knew the mystery.  I remember it - so many years after - in the darkness of my shelter.) Unspoken words, the only ones that are really not dying, the only ones creating forms and giving life to all things. Poor rich words...  And I can't stop myself from falling in a different language, for a long time forgotten, as I remember it by their still travel beyond the wall of silence. The downfall is free here; raising requires, however, the endeavor of a flower to reach out the light. Like the fire arrows, always directed towards the sky. The place... A blue priest take service to a divorce between the two pointers of a clock, of a torn apart together. A cleft, broken into shards of metal and tranquility, in iron scrap, a fine powder which can barely keep the magnetism. Mechanism freezing one day, the only day fated to extinguish moment by moment the expectations, even unconfessed to the blue priest. The rain falls from clouds of a shimmering crystal and I saw them speaking from the opposite window. I saw the words with my own eyes, as they were not seeing on their silent lips and silent hearts. Between them, still alive, the fire. „Show yourself, you, shadow!” (Riders of the yellow wind rush towards the sunset, running across the endless sands. With fire javelins in their hands, the Prince of shadows on a white horse leads them to the dawn. Under the oath of the mystery of fire, they will hide the treasure forever.) The man came by the leaking rain waves to the window and his cheek is red for a while and then the traffic light from the street corner turns it green. He is blond or maybe gray and unforgiving; he wears a silk robe and is smoking, I see the fire of his cigarette rising with each smoke he aspires. His image is undulating in the rain water on the glass, but I know that he’s adamant. Thinking, he stears the car parked near sidewalk: its alarm suddenly sets on and he moves no more than he can move under the veil of water, his eyes are fixing the car headlights shining rhythmically, almost obsessive, in cold stares, as in a clock of the war; behind him, sitting on the bed face in hands, the woman is crying. The floor is the second for me - the still traveler - and for the two strangers, but alone in the dark - mon café noir – it is me. 
The rain falls, whispering nothing and I see between them, in the chasm that yawns between them - a chasm of silence who seeks the fragile bridge of a gesture, a single gesture seeming incomprehensible for others - the fire is hardly sending its flames to heaven. (Riders are defeated, their javelins are broken and the Prince of shadows has died. His white horse is running somewhere in the sky, the moments are not counted by the rain drops and all news was stopped from traveling.) I, alone and unforgeting. The car alarm has ceased and the next minute the room remains in the dark. It’s just a power outage and there, in their castle, the man’s shadow stretches flickering on the wall by the fire in the fireplace. The woman rises and her shadow rises with. She take his body in her arms, closely to her and their shadows become one single and living being. „Show yourself, you, shadow before the words!” I know that everything is just a ritual of a sacred fire, never extinct on Earth, or perhaps of a rain which may stop here for blessing elsewhere. Any war ends - so many years after -, the fire is piercing both of them at once, enlightening them with the point of the arrow.
                                                                                                  June 2014


                                                    Adevărata comoară este căutarea comorii
Camera de hotel avea pereți atât de subțiri încât atunci când m-am întins în pat, gata de somn după călătoria istovitoare, au ajuns până la mine glasurile din camera de alături. Ca și cum întunericul mi-ar fi ascuțit auzul, le ascult atent, ca un vânător la pândă dar, spre surprinderea mea, femeia și bărbatul vorbesc într-o limbă străină. Pare olandeză,  norvegiană sau o limbă veche, dar n-aș putea fi sigur de nimic altceva decât de duetul lor. Cu toate astea, îi simt îndepărtați unul de altul, ca și cum ar fi doi străini, deși vorbesc aceeași limbă, necunoscută mie. Tonul femeii, uneori cu lungi pauze, mi se pare cântat și blând, în vreme ce bărbatul îi răspunde monosilabic sau brutal, în cuvinte legate unele de altele, care se rostogolesc părând a fi pietre grele, deși limba lui cred că e aceeași cu a femeii. Un cuplu cu neînțelese neînțelegeri mă face să simt față de vocea femeii o înfiorare a cărei sursă n-o caut: e un glas ce imploră. Înlăcrimat de ceva dureros, chiar dacă eu nu le înțeleg limba. Dialogul lor este unul al furtunii încă nedezlănțuite; nu își doresc să se audă unul pe altul la fel de mult și de sincer, asta pot înțelege din melodia diferită a fiecăruia dintre ei. Nu mi-i pot imagina decât neprivindu-se în ochi, cu toată convingerea mea fermă că imaginația e o meritată răsplată a libertății neîngrădite. Oboseala mi-a scăzut odată cu timpul dintre aceste clipe, pe măsură ce ascult. Aștept ca pauza dintre cele două voci să devină din ce în ce mai lungă, gândindu-mă că ei doi sunt alături și vor adormi. Mă înșel și cred că până la urmă voi reuși să mă ridic din mine însumi - după atât de mulți ani - și să trec pe sub noaptea ploii care cade fără oprire demult. Din tonul grav al bărbatului izbutesc să înțeleg că el se mișcă prin cameră și că la un moment dat a trântit ceva. Un zgomot, un pocnet sec răsună puternic aproape de patul meu și eu fug, fug spre cuvintele demult uitatei lor limbi, pe cealaltă parte a străzii, furișându-mă într-o clădire nevăzut ca o fantomă. Urc o scară întunecată și rotundă, mă adăpostesc lângă un perete de întuneric – cet inoubliable café noir, café de la nuit! - și nu-i pot lăsa nesupravegheați, chiar dacă ei doi s-au întors deodată spre zidul de tăcere. În auz îmi răsună înainte silabele necunoscutului dialog, un duet pe care, deși sfârșit, îl simt a fi lipsit de armonie. Încerc. Încerc și reușesc să îmi aduc aminte cuvintele lor, știind că nu-mi pot aminti decât ceea ce deja știam. Sunt adevărate. Nu mai știu de câți ani le caut, ca pe o comoară ascunsă de călăreții neînfricați ai focului.
Cerul a rămas aceeași veșnică pâlnie prin care coboară pe pământ lumina, întunericul și timpul. Uneori, undeva, ploaia, zăpada. Această clepsidră în care acum este inelul de trecere, eternul prezent. Liniștea răsună în valuri în camera de hotel și reușesc să văd cu multă claritate ritualul unui foc. Există întotdeauna undeva pe lume un foc nestins. Așa cum niciodată n-a existat pe lume un singur loc și o singură zi fără război sau fără ploaie. Ar părea că focul, războiul și ploaia sunt legate prin taine de nedeslușit. Și de ce? Pentru ritualul focului știu că trebuie să opresc lumea în loc, să împiedic orice veste să mai călătorească și orice sunet să tulbure umbrele ivite. Formele lor sunt magice, mișcătoare - cuvinte neînțelese - săgeți către cer, către locul... „Arată-te, umbră!”  Și de ce au tăcut? Unde au dispărut cuvintele limbii lor melodioase și necunoscute? Simt că eu sunt cel ce a trebuit să le fi înțeles cu mult înainte ca ei doi să le fi rostit și sunt dator să le dau înapoi numai lor. Sunt cuvintele celor dispăruți din auz, care plutesc un timp printre cei ce le-au auzit, dar numai printre cei ce le-au ascultat. (Călăreții știau taina. Eu mi-o amintesc - după atât de mulți ani - în acest întuneric al adăpostului meu.) Doar cuvintele nerostite sunt cele care nu pier cu adevărat, cele care creează forme și dau viață tuturor lucrurilor. Sărace cuvinte bogate... Și nu mă pot opri din această cădere într-o altă limbă, uitată demult, reamintită de încremenita lor călătorie dincolo de zidul tăcerii. Căderea de aici este liberă; înălțarea necesită însă strădania florii de a se apropia de lumină. Ca săgețile focului, îndreptate întotdeauna spre cer. Locul... Un preot albastru ține slujba unui divorț dintre arătătoarele ceasului, al unui sfâșiat împreună. Un timp despicat, spart în cioburi de metal și de liniște, în resturi de fier, o pilitură fină care abia își mai poate păstra magnetismul. Mecanism încremenit într-o zi, în singura zi sortită să-și stingă clipă de clipă așteptările, cele nemărturisite nici măcar preotului albastru. Ploile cad sclipitoare din nori de cristal și eu i-am văzut de la fereastra de vizavi cum vorbeau. Le-am văzut cuvintele cu ochii mei, așa cum ei nu-și vedeau buzele rostindu-le și inimile tăcând. Între ei, încă viu, focul. „Arată-te, umbră!” (Călăreți ai vântului galben trec în goană spre soare-apune, alergând peste nesfârșite nisipuri. Au în mâini sulițe de foc și voievodul umbrelor îi conduce pe calul său alb către ziuă. Poartă taina unui jurământ al focului și comoara lui o vor ascunde pentru totdeauna.) Bărbatul s-a apropiat de fereastra pe care se scurg valurile ploii și obrazul său este o vreme roșu și apoi verde în raza semaforului din colț. E blond sau poate cărunt și neiertător; poartă un halat de mătase și fumează, îi văd jarul țigării întețindu-se odată cu fiecare fum aspirat. Imaginea lui se unduie în șuvoiul de apă al ploii pe geam dar eu știu că el e neclintit. Privește insistent și îngândurat mașina parcată lângă trotuar: alarma a pornit singură și el nu se mișcă mai mult decât îl poate mișca perdeaua de apă, ochii lui fixează farurile ce-i sclipesc ritmic, aproape obsedant, în privirile reci, ca un ceas al războiului și în spatele lui, stând pe pat cu fața în mâini, femeia plânge. Etajul este al doilea și pentru mine - călător imobil - și pentru cei doi străini, dar singur în întuneric - mon café noir - sunt eu. Ploaia cade, nu șoptește nimic și văd cum între ei se cască o prăpastie - o prăpastie de tăcere care-și caută puntea fragilă a unui gest, a singurului gest părând de neînțeles pentru ceilalți. Focul își trimite cu greu flamurile către cer. (Călăreții sunt învinși, sulițele lor sunt frânte și voievodul umbrelor a murit. Calul lui alb aleargă undeva prin cer, clipele nu sunt numărate de picurii ploii și orice veste s-a oprit din călătorie.) Și eu, singur și neuitând. Alarma a încetat și în clipa aceea hotelul rămâne în beznă. E doar o pană de curent și acolo, în castelul lor, desprinsă de focul din șemineu, umbra soțului se întinde tremurătoare pe perete. Femeia se ridică și odată cu ea se înalță și umbra ei. Îi cuprinde trupul în brațe, se lipește cu totul de el și de umbra lui, devenind o singură ființă, singură și vie. „Arată-te, tu, umbră dinaintea rostirilor!” Știu că totul este doar un ritual al focului sacru, niciodată stins pe pământ, ori poate al ploii care se poate opri aici pentru a urma să binecuvânteze pe altundeva. Orice război se sfârșește - după atât de mulți ani - și focul îi străpunge pe amândoi deodată, luminându-i cu vârful săgeții.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu