LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

14 iulie 2017

IERI

Suddenly,
I’m not half the man I use to be
There’s a shadow hanging over me
Oh, yesterday  came suddenly.
      The Beatles - Yesterday

Au plecat cu toții abia când începuse să se lumineze de ziuă, după o distanță de numai o noapte sau de numai un întuneric, obstacol de neînvins, imposibil de trecut înapoi. După toate cele văzute, Emil se simte mai obosit decât cei care petrecuseră acolo și nu izbutește să se gândească decât la întâmplările vieții - micile sfârșituri și începuturi ce îi alcătuiesc dansul - care se înlănțuiseră pentru el cu o seară înainte, când pașii și gândurile îi fuseseră însoțite pe străzi de liniștea unui cântec fără sunete, neauzit de nimeni. Avea în minte la plecare doar misterul nerostit al ochilor pisicii lui - felul ei de a-i spune la revedere - și nu se gândea decât la dificila sarcină de a-l cuprinde în cuvinte în seara aceea, ca de altfel și în multe altele. Călăuzit de vechiul cântec, neinvitația la petrecere nu l-a surprins decât prin zarva îndepărtată din colțul de oraș către care fusese atras de zvonul muzicii de dinainte de război, auzindu-l cu întreruperi printre strigătele de bucurie ale unor bărbați și ale unor femei, de parcă echipa lor favorită ar fi înscris un gol într-un nocturn meci de fotbal. Bine, dar muzica? se întrebă Emil pe când se apropia, știind că nu poate intra, că el trebuie să participe doar din umbra colțului de grădină unde nu ajungea lumina niciunui felinar. Tangoul argentinian părea să nu aibă sfârșit, ca și ieri, deși trecuse mult timp; își simți inima bătându-i lin, calm, nu ca în serile când ochii îi deveneau parcă mai strălucitori ascultând măsurile aceluiași vechi tango pe care nu-l dansase niciodată.
Respira aerul îmbătat de parfumuri amestecate, de trupuri înlănțuite și diferite feluri de vinuri și fum de țigară. Iarba din fața semeței reședințe fusese tunsă și puseseră o podea de scânduri curate care răsuna asemenea unei scene sub pașii celor ce dansau. Ritm și flăcări, rochii albe, roșii și smochinguri negre, păr lucios și pieptănat cu cărare perfectă, toată atmosfera asta de bal din anii ’30 îl fascina. Trecea de pe o parte a vieții lui - cea singură - pe cealaltă parte, ca și cum ar fi traversat deodată un pod peste vreme și ocean, înțelegând aproape uimit că acest lucru e cu putință: și mai ales să se simtă în două locuri deodată, ca și cum ar fi jucat într-o piesă de teatru păstrând încă amintirea de ieri a actorului viu. Și totuși, Emil doar asista la petrecerea ce devenea din ce în ce mai zgomotoasă și mai veselă - în același timp la fel de mult a altora - pe măsură ce paharele se goleau și muzica rămânea în albia râului ei de ritmuri. El s-ar fi vrut mai degrabă într-o cârciumă sărăcăcioasă de periferie, dar se afla deja aici, cu ei, dansatorii, însă nu lângă ei. Și poate că era mult mai bine așa. Noaptea era atât de senină încât nu reușiseră să ascundă stelele de deasupra felinarelor din față. Casa era mare, cu o scară în două spirale laterale care conduceau către aceeași ușă înaltă. Pe trepte se afla un covor albastru închis, de culoarea mării în nopțile cu lună. Bărbați și femei discutau aprins în grupuri, se desprindeau uneori mână în mână spre ringul de scânduri curate, muzica nu părea să dea semne de oboseală și Emil și-ar fi dorit să iasă în lumină și să danseze alături de ei, să fie vizibil și viu ca ieri, oricât de mult ar fi știut că nu e invitat și că nu aparține grupului lor, care sărbătoreau cine știe ce, doar ei, nu și el, străinul, ca un agent trimis (încă nu știa dacă nu dintr-o eroare) în misiune de spionaj. Copleșit de valul altui timp, cuprins de nostalgiile cărților amintindu-i Buenos Aires-ul, apoi de toate cele de care trebuise să se despartă din pricina timidității lui în fața valurilor zgomotoase ale vieții - care îl purtase mai degrabă pe trotuarul trist decât pe cel vesel - Emil privea sărbătoarea cu ochi strălucind de lumină, de același mister cuprins în ochii pisicii dar niciodată în cuvinte, prezent și totuși lipsind. Putea învinovăți lămpile așezate din loc în loc și mai târziu se temu că va fi surprins și alungat, mai cu seamă atunci când îmbrățișările se ascunseră din ce în ce mai des printre tufe de trandafiri și printre șoapte despre care nu înțelegea decât că sunt acoperite de rumoarea glasurilor, de muzică și de unda unor iubiri provizorii cât o noapte. Puse totul pe seama tinerilor care se aprinseseră din cauza muzicii, a dansului și a ritmurilor roșii și înflăcărate. El, martor tăcut, lăsă totul să curgă, cuprins de uimirea momentului apropiat al zorilor, când lumina dimineții avea să dezvăluie cântul altor păsări - nu știa cât de mult dormiseră după atâta zarvă -, când aripa zilei avea să închidă cu totul ziua de ieri și pleoapele prea ostenite după visul sărbătorii. Știa că vor fi atât de adormiți, de amețiți de petrecere încât nimeni nu-l va împiedica să urce scara spre intrare, pe covorul albastru, cu pași tăcuți ca ai pisicii lui, să pătrundă în culisele unui teatru viu și festiv și să fie uimit de plânsul tăcut, de legăturile desprinse ale atâtor obiecte risipite peste tot, de îmbrățișări desfăcute, frânte aproape de zori, la sfârșit. Adierea dimineții va înviora perdelele albe ale ferestrelor deschise spre noua zi, pe zidurile bogate va privi resturi fugare de umbre care își vor căuta adăpost printre picturi imobile; paharele goale împrăștiate - unele în cioburi - vor străluci în primele raze ale soarelui. Muzeul sărbătorii lor e acum trist și pustiu, au secat oceanul viu al unei singure nopți. Covoarele - mototolite, ici-colo o mănușă albă sau o floare ofilită căzută de la reverul unei haine. Farfurii cu gustări pe jumătate atinse, instrumente muzicale fără solist și undeva departe, în locul unde Emil ascultase (ori poate visase fără să știe) toată noaptea, glasul cristalin al unui graur. Rotindu-se și coborând pe ringul de dans, al cărui centru păstra urmele pașilor înflăcărați de ritm și pasiune, un stol de porumbei, ciugulind firimiturile pierdute ale unei nopți care li s-ar fi părut altora la fel de pierdute. Chemat de un cântec, venind purtat de nicio răzbunare, poate numai de iertări, Emil cunoaște locul acesta al odihnei tuturor vânturilor dar nu și al zilei de ieri. Duce alături de el o umbră bogată de tristeți, unele ale lui, altele nu. Îi sunt singurul sprijin, singurele lumini în noaptea petrecerii celorlalți. Au plecat, uitându-și sărbătoarea și furia voioasă cu care veniseră să muște din viață, din viața altora, poate și a lui, fără să rămână cu nimic altceva decât cu osteneala și cu amintirea, dar Emil e sigur că undeva trebuie să trăiască cineva căruia sărbătoarea nu-i fusese permisă, singura lui menire fiind poate aceea de a păstra în echilibru o balanță cu bucuria pe un taler și cu tristețea pe celălalt, deși încă nu crede că el este acela. Sărbătoarea lui s-a sfârșit încă de ieri, înainte de a începe totul și nimeni nu vede - poate din pricina oboselii de după petrecere - că nici el nu este deloc odihnit, dimpotrivă, că oboseala lui este aceea a unei vieți trăite și pentru ei toți, sub strania impresie a multiplicării timpului sau poate a simplei lui imaginații, care vizitase Buenos Aires-ul odată cu dansatorii de tango fără ca niciunul din cei care nu-l invitaseră la petrecere să-l fi împiedicat. Și poate că era mult mai bine așa, să nu contamineze veselia bine programată a petrecerii cu tristețea lui de ieri, acceptată ca un virus ce putea fi contagios. Durerile vin oricum aici, asta e sigur. Cândva, demult, cineva a compus un cântec și secretul lui e doar acela de a-și fi purtat - ca pe o cruce - melancoliile nopții până în lumina zilei. De asta poate nu-l invitaseră, nu voiau decât dans, veselie și o distracție, o erupție albă a acestui vulcan de emoții strălucind în întunericul nopții, captivi de prea mult timp între ridicările și căderile unei vieți ce le devenise rutină. Și pentru a se reîntoarce mereu acolo, la țărmul de ieri. Pleoapele îi sunt adânci de insomnii, acoperind vise la fel de adânci, dar nimeni - nici măcar pisica tăcută a misterului - n-ar fi fost în stare să spună dacă nu cumva tocmai el îi ajutase pe toți să trăiască din plin toată nebunia frumoasă a nopții trecute, ajungând tăcut și singur până în zori, călător prin sărbătoarea nenumăratelor zile de ieri și simțind deodată alături un cântec însoțindu-l credincios ca o umbră.       
                                                                      Târgoviște, 2014 Ianuarie
             Citit în lectură publică la Biblioteca județeană I. H. Rădulescu, 15 Octombrie 2015
      Publicat în revistele „Litere”, nr. 187, octombrie 2015 și „Climate literare”, nr. 91, aprilie 2016 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu