LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

13 iulie 2017

PICĂTURI DE MUNTE CU PLOAIE

Singurele ore când nu erau împreună erau cele când fiecare se afla la lucru. Ea, imaginând costumele unor vedete pe care le imobiliza în fotografii color și apoi pe umerașe, el dăruind dinamismul clipurilor create de el altor vedete, la fel de dinamice ca muzica lor. Nu uitau unul de celălalt în timpul acestor ore, dar se așeza între ei, ca un pod prăbușit, munca obligatorie și stresantă, zgomotoasă ca și lumea care avea mereu ceva de construit, de zidit și făcea treaba asta fără nici cea mai mică preocupare pentru liniște, o idee aproape dispărută din lume. Desigur că liniștea era oricând posibilă, dar nu fără banii care ar fi adus, prin lipsă, numai o neliniște nouă. Cu timpul, seara, începură să nu-și mai vorbească despre lucru, așa cum făceau la început. Nu voiau să se contamineze unul pe celălalt cu apăsări străine. Atunci, în primii lor ani, sporovăiau neîncetat și așa li se părea că se nasc idei noi, el în continuă mișcare și ea în odihna unor imagini. Acum, la începutul lui iunie, simțeau amândoi dorul de a se scufunda iar unul în celălalt, de a-și dărui starea de împreună, unul pentru altul și atât. Oprire, în liniște, departe de tot paradisul fals, înșelător ca un șarpe cu măr, de toate zeitățile artificiale ale lumii.
Bănuind că în munți cabana mică, zidită în jurul unui imens cuptor cu horn, încă i-ar mai putea aștepta, hotărâră să plece. Doar câteva zile furate muncii, aerul și liniștea pădurii proaspete și ei doi, sorbind cafeaua de dimineață înveliți în pături de lână pe prispa cabanei, suflând cu aburi groși în cănile fierbinți ca niște trupuri renăscute. Păsările dimineții și strălucirile întâilor raze pe verdele crud. Acest cer senin le părea un paradis îndeajuns pentru ei, doi tineri frumoși, avându-se numai unul pe celălalt. Ea, cu puțin mai mare ca el; el, dezvoltându-și împlinirea maturității după un tipar ce ar fi amintit pe acela al unui copac. Un fel de fericire, li se părea că aud.

Trenul personal, aproape pustiu, compartimentul mobilat cu bagajele fiecăruia dintre ei și cu ei, îi duse cuminte, legănându-i încet, spre locul lor. Cerul senin îi ocroti încă la plecare, deși păreau cuprinși de vaga senzație că Dumnezeu nu le mai poate dărui ce-și doresc. Asta îi întristă pe amândoi și tăceau, în vreme ce nori cenușii se învălmășiră din ce în ce mai aproape de ei pe măsură ce trenul înainta. Apoi li se păru că lumina zilei se încruntă și pădurea uitată e din ce în ce mai deasă când coborâră cu rucsacii în spate. Nebunul gării, stând nepăsător pe o bancă, ud tot, spunea unor făpturi zărite doar de el că dincolo de ploaie este numai soare, mereu soare. Zâmbiră trecând și ea văzu, stând nemișcat în șuvoiul de apă al ploii, cocoșul de tablă al unui acoperiș, așteptând sub o creastă tristă de metal clipa pierdută a unui cânt oprit într-un vânt ce părea că amuțise cu totul. Se gândi atunci - iar el nu-și dori să nu-i urmeze gândul - că frumusețea îi cuprinsese de multe ori atât de copleșitor încât ar fi putut muri împreună cu ea. Un fel de fericire, se auzi rostindu-și. Monoton, ca o vrajă, sunetul singular al ploii îi dizolvă gândul în șuvoiul său. Se acoperiră amândoi cu zadarnice pelerine din plastic.
Urcușul începu, ca sub un fel de îndârjire nemărturisită, dorind să nu vadă cum copacii crescuseră și cum doar trunchiurile rare și argintii ale unor mesteceni le luminau cărarea încă vizibilă și bătătorită de pași, acoperită de ierburi crescute în voie. Stropii ploii deveniră supărător de deși, ochii lor se agățau de frunzișul proaspăt și păsările tăceau demult. Mai sus, când panta muntelui deveni greu de urcat, șuvoaie repezi de apă duceau în drumul lor conserve ruginite și sticle de plastic. Tăcerea se cuibări cu totul între ei, încălzindu-i jilav. El înainte, urcând și ajutând-o pe ea din loc în loc, fără să-și asculte unul altuia respirațiile țâșnind cu putere din hainele lor ude. Părul li se lipi de obraji, dobândind străluciri noi. Nu se mai cunoșteau la fel de bine sub ploaia asta și erau amândoi neliniștiți în căutarea mult doritei lor liniști. Nu știau dacă din gene le picură lacrimi sau doar stropi de ploaie. 
Cabana era încă departe, la capătul acestui munte parcă bine păzit de un zeu posomorât, parând a plânge pentru ca ei și pădurea să nu îl uite, un zeu căruia trebuiau cu orice preț să i se supună și să i se închine pentru a putea ajunge acolo. Putea hrăni și în același timp topi tot ce era vegetal cu apele puterilor lui și ei doi simțeau asta fără vreo umbră de teamă. Părea că zeul le cere numai tăcere și că fluidul lichid coborând peste ei și pădure îi ajută să-și citească unul altuia dorințele și gândurile. Vedeau amândoi mâinile de apă care se întindeau către ei, asemenea unei tainice chemări de ceață țâșnind din adâncul muntelui și din aerul de deasupra lui.
Cerul acoperea cu petice dese pădurea cenușiu-verzuie. Se opriră puțin și el aprinse o țigară al cărui fum păru lipsit de orice aromă și străin. Ea respiră locul de jur împrejur și îl privi apoi pe el, știind că plânge, la fel de bine cum și el știa că ea plânge, dar amândoi se ascunseră sub stropii de ploaie și sub tăcere, așteptând să reia urcușul. Fără foame, porniră înainte. De sus, cabana îi privea prin ferestre care așteaptă. Nu o mai recunoscură, se dărâmase aproape cu totul, doar acoperișul și hornul cuptorului încă se păstraseră. Zidurile își pierduseră tencuiala în apele care se scurseseră peste ei doi în anii acestei îndelungate lipse, stâlpii prispei erau scorojiți de soare și zăpezi. Ocoliră locul, privind și aducându-și aminte mai întâi de nopțile lor acolo, cele mai frumoase și calde, căutate chiar și acum, după atâta vreme, ca o insulă de fericire la care ajunseseră atât de greu după urcușul prin ploaia ce părea că nu ar fi vrut să se mai oprească. Apoi, mână în mână, își aduseră aminte de țărmurile unor mari lacuri și ale unor fluvii cu porturi bogate în catarge pe care le vizitaseră împreună; clipa de acum îi făcea să-și dorească din răsputeri să emigreze într-o țară fără ploi, știind însă bine că locul acela nu ar fi fost decât un deșert mistuit veșnic de arșiță și de sete, în bătaia sălbatică a unor vânturi pustii ca și lumea de la poalele muntelui. Cu o mirare aproape copilărească, aflară puterile noului zeu - vechi de când lumea - ce ar fi putut fărâmița peste vreme cu stropii lui chiar și cel mai înalt munte. Amintirile lor, descoperite cu uimire deodată aici, își cereau acum dreptul la viață, încolțind sub stropii binecuvântatei ploi a zeului, ca și cum ar fi fost sădite într-o grădină ai căror locuitori nu știau că sunt.  
Stând în tăcere sub acoperișul ploii căzând, un văl de umbre le  cuprinse înfățișările. S-ar fi spus că un straniu dans le purta pașii, căutând poate un zâmbet niciodată întâlnit și mâna ei se opri pe obrazul lui, încercând să i-l șteargă de apă ori poate să-l mângâie. El o privi cu ochii părând proaspăt spălați sau poate numai limpeziți de apele ploii. Citi în ochii ei aceleași lacrimi, la fel cu ale lui. Un fel de fericire.
Îi cuprinse deodată o mistuitoare dorință de a rămâne, de a se opri din iureșul unei vieți pe care abia acum aveau puterea de a o părăsi, regăsind fiecare repausul dăruit de celălalt. Zeul fusese bun. Ploaia asta, care i-ar fi amărât cumplit altădată, îi făcu să înțeleagă că le putea ocroti viețile cu rugămintea lui nerostită de a-l vedea, de a-l primi și de a se lăsa spălați de apele ploii lui doar pentru că el nu mai putea îndura tristețea de a fi fost cu desăvârșire uitat de oameni. 
Într-un soare strălucitor, cum e doar soarele deșertului, lacrimile le-ar fi fost diamante. Ei doi nu mai aveau să coboare vreodată de pe muntele ploii.
                                                                            Târgoviște, 2013 Iulie

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu