LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

19 iulie 2017

RUINE PROVIZORII

„A scrie e ca și cum ai ucide toate omeneștile stări despre care scrii”, îi spune G., în timp ce el se gândește cum ceilalți au numit viitor doar prezentul de mâine și că a scrie înseamnă de fapt multă, foarte multă tăcere. Fără a-l face să existe, viitorul, deși exact asta fac, fără măcar să-l fi creat lucid în ei înșiși. „A uita în fiecare clipă un pic”, continuă G., „ce minunăție, e poate singura cale victorioasă către zădărnicia unei lumi și așa mult prea zgomotoase. A uita tristețea dusă pe umeri, pe haine, în buzunare și în piept ca pe o sferă prea fragilă pentru a putea s-o spargi, prea ușoară pentru a nu fi purtată cu greu. Asta suntem, o rătăcire pe suprafața unei sfere ca de sticlă, privind înăuntru. Sfera unui ochi ce se umple de imagini fără să vadă nimic. Bile rostogolindu-se pe o masă prea verde pentru a mai fi și naturală, iar cel care ține tacul, ei bine, acela e stăpânul, adevăratul, nevăzutul ce lovește totdeauna o bilă sau alta, câștigătoare sau nu, depinde. Acest nimic părând a fi tot: a pluti liber pe oceanul suprafețelor fără a coborî niciodată în adânc, sub val. Și, așteptând să te lovească, poate chiar să cazi în sacul din colț, după ce ai fost constrâns să lovești și tu alte sfere, bile și ele, ca și tine, poate doar de alte culori. Atât. Da, e posibil să ajungi sub val, acolo unde se plămădesc furtunile, dar nu fi atât de naiv încât să crezi că poți face tu, singur cum ești, treaba celui cu tacul.” 

Pășesc alături și el se gândește la o posibilă mașinărie inventată pentru a păstra mâinile mereu calde; pregătite, antrenate, instruite - poate dresate, își spune - împotriva atingerilor altor mâini, atât de reci pe cât s-ar dori de fierbinți. Ar putea fi un mic și obișnuit animal pe care îl ai alături în fiecare zi, care pentru căldura lui îți cere tăcut (poate chiar credincios) doar un blid cu mâncare. „N-a inventat-o nimeni”, îi spune lui G., care nu înțelege și nu-i dă vreun semn că l-ar asculta. Fredonează fluierând încet Für Elise și nu se aude niciun ecou, deși strada e pustie. Ba da, un lătrat îndepărtat într-o curte, ca un răspuns ce îl face să zâmbească, știind că G. nu-l vede din pricina serii. Le e frig și țin mâinile adânc vârâte în buzunare. Fa freddo, Alfredo. Fumul țigării lui, uitată într-un colț al gurii, se împletește cu aburii respirațiilor și are impresia unei stranii înfrățiri cu G. Merg alene pe trotuarul umed, pas cu pas, fără grabă. „Uneori e atât de bine să nu se întâmple nimic”, spune G. „Îi înțeleg: să nu mai tânjești spre nimic, să nu mai ai către ce tânji, ca ei. Au totul și sunt sortiți doar pedepsei uitării, fără să știe cât de zadarnică le e zbaterea gălăgioasă, fuga de jocul plictiselii, de parcă ar vrea o vacanță în nesfârșita lor leneveală. Ei au uitat chiar și că așteaptă, că așteptau demult. Sunt ruine la fel de provizorii ca trupurile, asta e o dramă, dar ei n-o știu. Discută, discută. Fac afaceri de miliarde și uneori un infarct de la vestea vreunui faliment. Unii din ei au eroismul (bine lăudat de toate ziarele) al unei decente sau zgomotoase sinucideri, fără să afle până la urmă decât că orice respirație produce același efect. Totul e doar o chestiune de răbdare. Restul? Sunt doar mulțimi aflate sub opinii publice, făcute publice, ca monezile de pe masa lor de poker. Și sunt multe, multe de tot.” 
G. îi cere apoi o țigară și o aprinde. Lumina brichetei îi face ochii să pară strălucitori, deși n-au băut încă nimic, nici măcar o picătură, știind că merg la petrecerea prietenilor unde vor avea de băut din belșug. Pe cheltuiala casei, ca de obicei, dar ei nu se sinchisesc din cauza asta. Profesorul trăiește surprinzător de modest din pensie, părând a fi mulțumit pentru vecie, iar el scrie cărți, ca și cum lucrul ăsta ar avea vreo importanță. „Prieteni, zici?”, spune G. „Cei mai de temut dușmani. A gândi, ehei, ăsta e acolo un privilegiu rar, ai grijă, prietene! Niciodată nu ți-l vor îngădui. Opinia publică, atât, asta e masca și nici nu știi cât de grotească devine lumea când toate măștile cad. Nu, nu-ți dorești să știi asta, deși scrii. Ce e dincolo de ei? Un gol, un vid prea plin, ca să spun așa, atât de plin încât dă pe dinafară. Care cuvânt îți mai supraviețuiește, scriitorule? O, luciditate, cum poți ucide! De ce? Ești numai un creier înfierbântat, vor spune și te vor secătui, flămânzi cum sunt, de toate fierbințelile tale. Sigur te vor întreba astă seară de ce n-ai lăsat-o pe eroină să moară ucisă înainte de a i se sinucide soțul, asta le-ar fi plăcut, crima, e din pasiune, mult ar mai fi de discutat, da, da. Și ele, doamnele - așa-zisele lor soții - te vor asculta atent, sorbindu-te complet odată cu lichidul din pahar, care le amețește și le face să se întrebe doar cât de bun ești tu la pat. Doar asta, scriitorule, doar asta. Cărțile, ha, ha, ce glumă!” G. râde, scoțând ca un dragon aburi pe nări. „Pe urmă, văzându-te apărat de mine, te vor abandona și mai înfierbântate pentru saxofonistul de serviciu acolo.” G. pare un învingător de a cărui protecție el are impresia că se bucură. „Afacerile lumii sunt un mare microb. Să-ți spun o poveste, scriitorule. Aici, în lumea unor hiene, cineva caută scriitorii cu talent. Îi descoperă prin concursuri, angajând nume sonore ale momentului pentru jurii și altele. Fii sigur, au banii necesari și planul e foarte bine ticluit, ai să vezi. Câteodată îi găsesc, chiar îi și plătesc, dar numai la început. Pe urmă, sub pretextul unor sesiuni de creative writing (așa se vor numi) la munte, îi răpesc din lume și, după un oarecare timp, în locul lor, actori prezentabili lansează cu zgomot cărți care devin celebre. Undeva, departe, în locuri bine păzite, cei cu talent scriu sub tortura înfometării, neprimind hrană decât în schimbul unor producții din ce în ce mai bune, nu-i așa, ba chiar cu adevărat geniale.” G. tușește ușor și aburii suflării lui par să ofteze. „Ceilalți, în servicii bine tăinuite, au doar grijă să descopere mereu alte și alte talente. Editura  prosperă, poliția nu găsește (nu poate!) o legătură cu cazurile de dispariții reclamate doar câteodată - scriitorii sunt singuratici, o știi și tu - și ajunge să fie cea mai de temut, fără concurență. Cărțile au cu adevărat valoare și cititorii le așteaptă cu sete. Totul iese la iveală din neglijența unui actor, care nici măcar nu citește cartea pe care oferă cu generozitate autografe. Nu știe să răspundă la întrebarea unui ziarist, precis adresată la subiect și personaje. Ziaristul intuiește frauda și, ajutat de un puști grav bolnav de calculatoare, reușește să penetreze în computerele firmei. Când poliția descinde în tabăra ascunsă bine în pădurea altei țări, găsesc doar câțiva muribunzi pe cale de a înnebuni. Ceilalți fug, directori, secretare, paznici, toți sub un jurământ al tăcerii – care aici chiar e de aur. Ce zici de subiect, scriitorule? E tare, nu-i așa? O să-l povestesc astă seară la petrecere și fii sigur că vor fi cât se poate de atenți, ba chiar interesați. Povestea e fantezie, însă până și tu îți dai seama că unora s-ar putea să le nască idei.” 
Nu spune nimic. Știe. O zi, apăsătoare fără a ști bine prin ce, o zi în care nu puteai decât să te simți din ce în ce mai mic. Și totuși doar o zi, o singură zi, pe care oricât de mult ar fi dorit să nu o așeze în memoria lui, nu reușea, se încăpățâna să rămână acolo, ascultând și tăcând ca o apăsare niciodată ștearsă. Poate aste îi e pedeapsa de scriitor, cine știe. „Da, da”, îngână G. pentru sine. Cine știe la ce se mai gândește filosoful din el, care totdeauna a luat în mâini jocul acestor petreceri, reușind ca nimeni altul să fie și implicat și detașat în același timp. „Respirând aburii frigului la fel ca și câinii. Au sângele la fel de roșu și îi doare la fel. Bogați și săraci, în prăpastia asta dintre ei vă găsiți voi, scriitorii, artiștii. Vai de capul vostru de rătăciți”, spune G. „Ai grijă, scriitorule, sarea succesului face setea și mai ucigătoare”. De asta se înțeleg. A simțit încă de la început ochii ei negri privindu-l până în adâncul nepătruns al ființei lui, în locul unde își plămădește scrierile și pentru asta a dorit întotdeauna să-i fie recunoscător. A vedea ideile înainte de nașterea lor, poate asta îi e menirea în viața lui. Niciodată nu l-a însoțit la aceste petreceri și se bucură pentru asta. G. are cumva dreptate, odată scrise parcă sunt ucise, deși rămân scrise pentru ceilalți. Un orgoliu mic și atât, ca o ploaie cu soare. „Și e așa de ușor”, spune G., „trebuie doar să-ți privești gesturile cele mai mărunte, reflexe aproape, ca să le vezi. Să simți că te reprezintă cu întreaga conștiință a inimii tale. Până la urmă, suntem fiecare doar o măsură a dragostei de oameni și atât.” Pășește înainte, învăluindu-se în aburul respirat și în fumul țigării ca într-o adevărată mărturisire. Cărțile: cine știe dacă nu cumva nisipul nu e altceva decât pulbere de cărți, deșertăciune a deșertului de ruine provizorii, nu doar cristale de siliciu sau de altceva, la fel de răsfoite de vântul niciodată liniștit. Această oarbă umanitate se trezește mereu prea târziu ori prea devreme și din desincronizările astea nu mai rămâne nimic de înțeles. E lumea celor bogați, care își închipuie că pot conduce o lume („Auzi, o lume!”, spune G.) și că merg drept spre o destinație. Își îngrijesc nimicul, păstrându-și orarul petrecerilor care se preschimbă totdeauna în orgii, cu aceeași nesfârșită oboseală, aceeași uzură și îndepărtare a vieții. Noapte cu furtuni stârnite după dorință, în ore în care sevele vieții dorm, lipsite de vlaga unui răspuns. Această infinită sete pe care nu o pot stinge nici cu tone de alcool, nepotolită de nicio mângâiere, de nicio altă atingere decât a unor mâini reci, fără viață, fără sânge, oricât de posesive ar părea. O lumină care întunecă. Și în toată această petrecere a singurătăților ascunse, el și profesorul G., doi călători așteptați pentru a fi puși la zid de ochii lor flămânzi de noutăți. Da, ei le pot aduce lucrurile acestea, o știu bine amândoi, dar nu se simt din pricina asta mai bogați, ci dimpotrivă, mai mult secătuiți de viețile lor, despre care ei toți știu că sunt încă vii, poate adevărate și deosebite, deși ei sunt doar doi singuratici. Ceilalți, nu. Între toate aceste dialoguri frânte, fără țesătura aripilor îngerești ale cuvintelor, cineva trebuie să fie lucid, cu adevărat singur, având acest nemăsurat curaj, privindu-i pe toți acești gălăgioși plini de capricii și bani, pe toți cei care fug, fug într-una doar spre a se regăsi cu totul singuri, neajutorați de nimeni - fără să afle asta decât în ultima clipă, când nu mai e nimic de făcut în afară de respirația finală, la fel de veșnic însetată de aer, de viață -, așa cum el și G. sunt singuri din alegere și poate din înțelegeri nemărturisite. Da, abia atunci luciditatea ucide. El scrie și spune cât poate de clar lucrurile astea. G. știe, știu și ei, dar nu, asta e doar literatură, un joc de societate și uneori de interese și bineînțeles de bani. Nu, nu le e necesar să fie acolo și totuși merg alături spre un spectacol în care sunt diferiți numai pentru că poartă în loc de măști propriul (și incredibilul) lor chip. „Vesti la giuba”, spune G., „am ajuns. Vei vedea - și vor vedea - contrastul dintre smoking și haina obișnuită. Vei vedea - și vor vedea - cum comèdia lumii durează peste orice ruine, oricât de provizorii ar fi.” Fără umbra pălăriei, G. arată luminii de la intrare un surâs șugubăț pe care el îl simte a fi unul cumplit de trist. „Nu scrie cărți grele, scriitorule, ci ușoare ca aburii alcoolului, că astea le plac. Altfel, riști să mori de foame cu atât de puțini cititori care le pricep. Sst, acum, odată sosiți aici, lucrurile astea se tac.” Și dorința lui de a-i cere iertare pentru a nu-i fi fost alături, lângă ochii negri, obraz lângă obraz, atunci când ea l-ar fi vrut, fără a ști nestinsa sete de care e nevoie pentru a cunoaște un lucru simplu și de neexplicat cum e apa, deșertul necesar și buzele - poate și ale ei - arse, unduirile nisipului fierbinte care produce halucinații, încinsele tălpi călcând la nesfârșit aceste aspre suprafețe mobile în care te străduiești din greu să nu te scufunzi, care seamănă oricăror închipuiri, chiar și oamenilor, cerșindu-și doar stropul de apă lipsind pe vecie. Acolo un singur soare e singura lumină și lipsa lui preschimbă nopțile în ger. Această culoare a tuturor culorilor, imposibil de zugrăvit, de scris și descris. E doar în simțuri, în toate, stând întinse ca niște corzi gata să plesnească, dezvăluindu-și astfel doar cerului cântul adevărat, niciodată auzit. Uneori, vântul. Apoi nisipul se pliază iar și iar, în ruine veșnic provizorii. Ca oamenii. Știe că orice plajă e doar o fericită întâlnire a deșertului cu apa, a scris o singură dată despre asta, în povestea despre ei, primul lui roman, niciodată repetat, pentru care a primit un premiu. Poate l-a ucis scriindu-l, însă toate astea nu au atras atenția nimănui. Profesorul, da, el i-a spus. G. este acolo singurul prieten care a mers la luptă în timpul războiului la fel de liniștit cum merge astă seară la petrecere. Știe că lui așa îi e scris, să scrie despre toate astea și să fie înțeles doar după puterea fiecăruia de a îndura acest joc, de a-l simți și poate de a-l trăi.        
                                                                          Târgoviște, 2013 Septembrie
                                        Publicat în revista „Litere”, nr. 4 (181), aprilie 2015

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu