LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

20 iulie 2017

CASTELUL ALB

N-aș putea spune acum cu precizie când a început totul, iar acum, după atâta vreme, mi se pare normal să nu mai întreb asta. Un fel ciudat de a simți timpul - poate nu timpul, ci însăși realitatea - mi se strecurase deodată în clipele vieții; după prima surpriză, celelalte mi se păruseră doar capitolele următoare ale unei cărți a cărei lectură o făcea altcineva, citind pentru mine dinăuntru, în așa fel încât toate se desfășurau cu claritate în fața ochilor mei. Câteodată mă temeam că evadarea din ceea ce toți păreau să vadă - acest fel de realitate, devenit real poate tocmai prin vederea tuturor, deși n-am să fiu niciodată convinsă de asta - ar fi putut fi dăunătoare, asemenea unui drog de care nu te mai poți desprinde, însă nu s-a întâmplat așa. Mi-au spus că aveam șaptesprezece ani și doar tatăl meu înțelegea că sunt o ființă ce părea să fi căzut de-a dreptul din stele. Cu timpul, nopțile n-au mai fost întunecate. Cu timpul, întunericul n-a mai fost doar adăpostul lipsei oricăror forme, de parcă ochii mei ar fi căpătat puterile ochilor unei pisici, putând vedea acolo unde nimeni nu vede nimic. Pășeam pe o punte îngustă, periculos de înaltă, între două lumi. Poate că aveam să ajung - fără să știu din pricina căror merite sau străduințe - în ultimul loc pe care îl mai aveam de luminat înăuntru, în camera cea mai tainică a castelului alb.

Primisem castelul moștenire de la părinți, regele și regina țării mele. Nu aveam frați și surori, iar ei doi s-au stins la puțină vreme unul după celălalt. Au fost regi buni și au domnit împreună în pace și bunăstare pentru toți. Mi-au spus că în fiecare om stă scris binele și întunericul, că lucrul cel mai greu e să fii rău, dar că nu toți știu asta. Mă ținuseră departe de orice vrăjitorii și blesteme, fiind singura lor fiică. Dar, dacă m-ar fi întrebat pe mine, nicio clipă nu mi-aș fi dorit să moștenesc tronul țării, de aceea, visătoare fiind ca moartea tăcută a unei flori, am lăsat altora toate treburile necesare. După înmormântarea părinților, adeseori eram confuză, nu mai răspundeam clar întrebărilor; nu-mi era ușor să mă obișnuiesc cu lipsa lor și mai ales cu stăpânirea castelului alb, lăsat moștenire de ei. Mi-aș fi dorit să duc acel castel (care nu era mare, dar care fusese zidit după planurile unor arhitecți străini și părea să fi căpătat întreaga lor măiestrie) într-un alt loc, poate pe crestele muntelui din apropiere. Să-l ridic de pe pământ și să fi rămas adăpostită între ziduri cât timp voi mai fi fost în viață. Să caut pe rând în fiecare cameră un prieten lăsat acolo de ei pentru a mă aștepta. Maeștrii arhitecți vor fi pierit demult și asta făcea misterul castelului mai frumos, mai atrăgător. Sălile lui își păstrau secretele nepăzite doar pentru mine și nu aveam nicio teamă de spirite sau fantome, oricât de departe de lume s-ar fi aflat castelul. Fiind alb, puterile lui nu puteau fi decât ale luminii, așa simțeam. Nu știam ce se va întâmpla când toate încăperile îmi vor fi fost deschise. Până la ultima cameră, zăvorâtă prin testamentul părinților mei, aveam să mă bucur de fiecare din ele ca o adevărată prințesă.

Seară cu jaz la restaurantul din centru și omul acesta din fața mea. Nu știu ce mă face să-i privesc mâinile, el fumează și fumul țigării sale pare o pasăre ce trece întotdeauna prin dreapta. Albă și mereu zbătându-se, dându-mi și mie o fărâmă din bătaia necunoscută a inimii ei mici, de pasăre pierdută, căutându-și fereastra prin fum ca și cum ar fi închisă într-un castel alb. Toate aceste cântece de demult: cum pot ele traversa timpul? Care suflet cu adevărat liber glăsuiește prin ele? Fără asta, fără acel ceva numit suflet, cântecul s-ar nărui în uitare, trecând prin val, mereu călător și niciodată amintit. Cântecul fără cuvinte, abia îngânat într-un piept ce palpită, cântecul neauzit poate încă de nimeni, ca un vis atât de adânc încât numai un maestru de vise îl poate aduce la liman. Zbor frânt de mâna unui om. El îi aspiră parcă sufletul prin nări și prin gură, dar pasărea se încăpățânează să iasă afară din nou, iar și iar, până la stingerea țigării, care o aduce pe următoarea. Un Phoenix mi se pare pasărea albă ce trece prin moarte și viață, dar asta poate din pricina focului și a blues-ului. Nu, nu pot fi atentă la tot ce îmi spune, nu aud decât lăuta altui timp în vocea negresei, nu simt decât un dor zăvorât în ceață care mă leagă cumva de firul acesta de fum și el fumează și vorbește, vorbește fără voce, doar buzele lui parcă înghit viață și moarte - fumatul o grăbește, așa mi-au spus ei. Văd pe chipul lui umbra aspră lăsată de acest fum fără oprire, fără capăt. Eu sunt aici și acolo în același timp, castelul se întrupează alb, din ziduri de fum ce se înalță spre cer, căpătând nuanțe palide de albastru închis pentru că e seară și lămpile astea cu neon fac totul să pară atât de cosmic, turnurile i se pierd printre stele, mai ales de când l-am urcat pe creasta muntelui ajuns acum demult pulbere. Mai aveam de descoperit doar o singură cameră, o ultimă pagină a testamentului părinților mei. Camera aceea îmi fusese interzisă, deși prin asta nu făcuseră decât să-mi stârnească și mai mult curiozitatea. Ca și cum acolo ar fi fost încuiată cine știe ce comoară, la fel de periculoasă ca orice vinovăție. De ce e nevoie totdeauna de o vinovăție nu știam.

Nu voiam să mă căsătoresc, nici să aduc pe lume prinți pe care războaiele i-ar fi putut face eroi, învingători sau învinși pe care o istorie oarecare i-ar fi condamnat să rămână mereu astfel. Pentru mine, toate pe lume se rotesc fără încetare și nu mică mi-a fost surpriza când muntele îndepărtat, cu zăpezile lui veșnic pe frunte, primi într-o zi de septembrie castelul meu alb pe creasta lui. Pesemne că toți găsiră lucrul acesta cât se poate de normal, pentru că n-am văzut pe nimeni mirându-se. În ziua aceea, dimineața colora zidurile albe de marmură într-o nuanță suav-albăstruie, ca și cum n-ar fi primit lumina de la soare ci de-a dreptul din ape. Și am înțeles, ușor și limpede, că mutarea castelului nu se datora decât gândului meu, care trecuse prin vreme într-o clipă care le păruse celorlalți lungă de câțiva ani. De aceea nu vedeau nimic deosebit, ca și cum castelul alb ar fi fost acolo demult. Asta a fost prima mare surpriză, apoi toate celelalte s-au scurs, așa cum am mai spus-o, de parcă cineva le-ar fi citit pentru mine dintr-o carte. Știam doar că urmează să ajungă până la mine un mesager, după ce va fi urcat din greu muntele castelului alb. Pe vremea aceea încă mă întrebam dacă fără păsări și fluturi cineva ar fi putut născoci aripile. Nu știam decât că acest acum cuprinde în el veșnicia, această stare care vindecă orice nedreptate, oricât de îndepărtată. 

Și acum aceste avioane care trec mereu printre stele înaintea zgomotului lor. „Nu-ți place muzica?” îl aud deodată întrebând, ca și cum auzul meu ar fi coborât iar pe pământ, fără să știe că muzica e aceea care mă face să-mi amintesc totul, fără să bănuiască - la fel ca atunci - puterea gândului meu, puțin slăbit de vârsta de acum, de a muta castele albe cu tot cu ziduri, turnuri și încăperi pe un munte. Nu își aduce aminte și îmi e tare milă de el, dar pare un băiat cumsecade, fără să fie vulgar sau obraznic. Are grijile lui, poate de-asta. Mașina din parcare, serviciul, altele doar de el știute, nici nu s-ar gândi la castele albe din povești. Lumea, lumea de acum, de aici, spune că ne potrivim, fără ca eu să înțeleg. Atunci, era un mesager așteptat de o prințesă tristă în singurătatea unui castel alb. Acum e doar un fumător care a tăcut, așteptând poate un răspuns de la mine. Cântăreața de blues cântă, cântă într-una; e la fel de neagră pe cât îi e de alb glasul care îmi răscolește sufletul. Aș vrea să-i cuprind obrajii cu palmele, ca atunci, să-i privesc ochii și el să-mi destăinuie taina cărții sau poate pe aceea a ultimei încăperi a castelului, acolo unde orice întuneric se destrăma și unde orice frică devenea doar lumină. Locul unde îmi fusese îngăduit să ajung fără să fi avut pentru asta vreun alt merit decât poate acela de a fi știut dintotdeauna că toate se rotesc fără încetare. Ori poate pe acela de a fi nesocotit un testament. Ce bine că e cu mine pasărea asta nemuritoare din fum, poate altfel ar crede că sunt o lunatică, la fel ca atunci, crezând că totul se datora durerii pricinuite de moartea părinților - pentru mine părinți, pentru ceilalți rege și regină -, crezând că un blestem nevăzut îi ridicase atunci pe amândoi la cer așa cum se înalță acum fumul acestei țigări spre tavanul care își lasă ecoul de blues să coboare până la noi, cei de la mese. Un alt pahar, pachetul de țigări mototolit zace în scrumieră ca o pasăre moartă. Plâng. „Dacă plângi, să nu știe nimeni. Doar așa plângi cu adevărat”, îmi spunea mama. În castel nu plângeam niciodată, ci râdeam. Aceasta e poate nota de plată, el nu vede, muzica s-a oprit și aplauzele fac să nu se observe nimic, apoi cântăreața cu ochii strălucitori de fard face semn către pianist și totul se dezlănțuie într-un ritm zgomotos, aproape barbar. Nu, nu pot dansa, asta e peste puterile mele și n-am altă dorință decât aceea de a bea; amintirea e cumplit de grea și de dureroasă, deși nimeni nu poate trăi în locul prințesei, nimeni nu bănuiește nimic, ca întotdeauna. El pare să-mi fi citit gândul și lichidul din pahar nu scade niciun pic, dar păsările fac mult zgomot și parcă ar vrea să dărâme castelul meu atât de alb, alb ca laptele și care se poate preschimba în alt tărâm, în alt timp, în ceva pe care ei nu-l pot înțelege și amintirile astea mă fac să plâng fără ca el să știe de ce. 

Nu, niciodată n-am vrut să fiu prințesă, niciodată n-am vrut să fiu secretară, actriță sau altceva, niciodată, nu. Sunt doar o pasăre înlănțuită de nu știu cine într-un trup pe care ei îl consideră frumos. Nu-i pot vedea pe rege și pe regină într-o făptură ca mine, dar trupul acesta e o parte din sufletul meu, asta e trist, e ca și cum ei n-ar ști acest adevăr simplu. Ei încă se mai pot bucura de acest ritm, de acest timp pe care-l fixează așa cum o pictură se așază în ramă, limitându-l astfel. Eu, nu. Știu că intrând în acest restaurant împreună cu el, am pășit în ultima cameră, pe o insulă izolată sub cheie în castelul alb. Aș vrea să mă întorc acolo, deși mi se pare că nici n-am plecat. Toate astea se petrec doar din cauza lui? Castelul alb nu se stinge odată cu visul, fumul e evacuat de ventilatoarele care vâjâie și noi plecăm prin ritmul acesta de rotire amețitoare, zgomotos ca viața, deși undeva, departe, a fost o tăcere cosmică pentru o singură clipă, tăcerea când îi oglindeam privirea în ochii mei și el devenea solul unui alt rege, mesagerul căutat prin toate sălile castelului alb și găsit abia în ultima încăpere, cea nepermisă prin testament. Cred că am avut curajul nebunesc de a înfrunta moștenirile părinților, cu toată inconștiența cerută de alt început care mă chema, mă chema acolo, sus, în castel. Acum a uitat, bietul de el, poate din cauza fumatului care-i afectează memoria. Nu e de vină că nu-și mai aduce aminte poeziile și cântecele făcând sălile castelului să răsune de armonii nemaiauzite și care acum s-au schimbat. Iar eu, eu ce vină am dacă mă simt aici la fel de străină ca și arhitecții castelului alb? Cine poate lămuri această mică neînțelegere care pare să-mi fie pedeapsă? Afară încă nu s-a luminat de ziuă și nu pot zări castelul prin întunericul dens. Mi se pare că am orbit, dar e poate din cauza acestui alcool. Știu că acest viitor s-a mai întâmplat cândva, în aceeași nesfârșită rotire, că asta e taina pe care o port. Mă ține în brațe și taxi-ul pleacă grăbit.

Voi ajunge cândva în locul acela de la marginea unui câmp, unde flori sălbatice (oare pot fi sălbatice florile?) miroseau a viață și unde cineva m-a întrebat care e muntele pe care eu l-am urcat? Totul urmează să se fi întâmplat și totul păstrează doar urmele trecerii. Simt sabia timpului atingându-mi gâtul cu răceala ei ca de gheață, cu o moarte primară care încearcă să mă paralizeze. În oglinda ei îmi zăresc chipul: e senin și în cosmos e liniște. Nu, încă nu taie, oricât de însetată este de sângele meu cald. Se arată doar, tăcută; e lipsită însă de puterea pe care toți ceilalți i-au dat-o temându-se de ea. Știu că asupra mea e neputincioasă, deși asta ar părea o cumplită condamnare la nemurire. Știu că prin el, omul care mă ține strâns îmbrățișată la pieptul lui, orice altă înțelepciune încetează să mai existe. Aflu din nou - la fel ca atunci - minunea de a iubi, de a trăi și de a muri. Mă bucur și lacrimile îmi sclipesc pe obraz. Sabia se topește, se pierde într-o pulbere de lumină și mă poartă numai căldura unui trup căutat îndelung și care acum îl cuprinde pe al meu, întregindu-l. Brusc, în ultima încăpere (aceea interzisă prin testamentul părinților mei, pe care l-am sfâșiat neascultându-l) o sclipire: taina, misterul e ascuns într-un vis și în fuga obligatorie din veghe, din realitatea văzută și alcătuită haotic de toți. Sursa vieții acolo se află, în armonia eternă; sufletul dinaintea nașterii e aici liber și viu, lăsându-și semnele doar nou-născutei vederi. Ceva îmi spune că toate își au începutul aici. Regele și regina, părinții mei, m-au așteptat, eliberați de regat și de timp. Am urcat, am rătăcit și totuși am ajuns; le simt iertarea atingându-mi umărul ca aripa unei păsări de fum al cărei foc e peste putință de stins. Restul e doar o rotire, un  zbor, o căutare fără capăt; un munte de amintiri lăsat la îndemâna fiecăruia pentru a-l urca iar și iar, cu toate că greutatea lui se dovedește mai totdeauna învingătoare. Dar știu că și asta face parte - la fel ca atunci - din minunea inexprimabilă și nesfârșită a vieții.   
                                                                              Târgoviște, 2013 Octombrie

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu