LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

30 iulie 2017

LABIRINTUL PERFECT

Există un labirint fără ziduri, fără spirale și ascunzișuri, de ai cărui pereți trebuie să se ferească în căutarea ieșirii toți locuitorii lui. Fără altă formă decât aceea a unei perpetue ocoliri, parcă dintotdeauna destinate, pe tot timpul vieții oricui. Este un labirint care închide orice evadare și, privit de sus, de la o oarecare înălțime, suprafața îi este netezită de pașii căutătorilor ieșirii de multe veacuri. Singura lui încercare este aceea de a-i acoperi toate cărările posibile – ori imaginare, pentru că nu există zidiri – până la descoperirea celei dintâi. Nici o ființă omenească nu-i vede pereții așezați sub cer, în calea pașilor care-l bătătoresc de milenii. Acolo, cei odată intrați nu-și pot găsi decât căutarea sau cel mult rătăcirea, pentru că intrarea și ieșirea din labirint nu sunt ascunse și nici unul din ei nu le poate pierde.
Fiind labirintul perfect, el este închisoarea perfectă. Cu desăvârșire rotund și plin, se poate păși pe sferica lui suprafață solidă, fără ziduri, cotituri de umbră și ascunzișuri, fără intrări și ieșiri. Cei de acolo au strania impresie că totul se desfășoară după tainice legi. Sunt unii care știu că mila și blândețea păcii se află ascunse în alte îndepărtate labirinturi, pentru că ei concep lumile doar sub această formă. Aceștia sunt cei pe care îi doare; ei sunt total diferiți de cei pe care nu îi doare și care, în somnolenta lor plictiseală, închipuie pasaje întunecate, ocolitoare și întortochiate, fără nicio altă acoperire decât cerul. Le numesc împărății sau regate și se împroprietăresc singuri cu ele, fără a părea să știe că trăiesc pe teritoriul aceluiași perfect labirint unde și ei se ascund de teamă. Ajung până la urmă doar a se întâlni cu ei înșiși. 
Unii dintre locuitorii labirintului, ca și unii prizonieri, știu deja că orice alte construcții sunt imperfecte și din acestă pricină sortite ruinii. Legendele spun că uneori, la intervale mari de timp, o mână cerească scapă din labirint un locuitor sau un prizonier - ales la întâmplare sau poate pentru nedeslușitele lui calități -, dar aceste legende sunt atât de adânc îngropate în vreme încât au fost uitate demult. 

Locuitorilor labirintului nu le rămâne decât să-și închipuie că trăiesc. Să creadă sau nu, după cum le e voia; să spere sau să dispere; să caute sau nu, după dispoziție și dorință; să iubească, să sufere și să se bucure; să alerge sau să se oprească; să lupte ori să fie învinși de ceilalți căutători ai singurei dar invizibilei ieșiri, accesibile de altfel oricui, sau de ceilalți prizonieri ai labirintului. Unii se afundă în cărările labirintului perfect ca într-un nesfârșit ocean de muzică și aceia ar părea că sunt cei mai fericiți. Sunt însă puțini cei care au înțeles că trebuie să admită cu umilință perfecțiunea labirintului ori a închisorii. Pentru unii din aceștia problema poate fi doar una a alegerii, dar de cele mai multe ori ei tac, așteptând cu răbdare ca mai devreme sau mai târziu să ajungă cu toții la această – deocamdată – singură înțelegere hărăzită locuitorilor labirintului perfect. Ei nu mai caută de multă vreme ieșirea din el, ci doar se întreabă din când în când unii pe alții cine l-a zămislit, în ce scop, crezând în înțelesul ascuns al condamnărilor, al iertărilor, al recompenselor sau al alegerilor. Simt însă și ei la fel de bine că într-o anumită stare a vieții și-au închis veșnicia într-un trup și astfel au uitat pentru ce se află acolo. Câteodată, fără nici un motiv precis, se trezesc gândindu-se cu uimire la strania idee că labirintul perfect este doar o nesfârșită zidire înăuntrul lor.

Cei care meditează de milenii asupra acestui labirint perfect i-au înțeles capcana, întinsă prin lipsa oricărei zidiri (dar lăsând loc și libertate tuturor ocolurilor posibile) și au sfârșit prin a crede că spațiul acestui labirint (sau, pentru unii, ai acestei închisori) este doar o iluzie, dar că nicio căutare și nicio rătăcire nu pot rămâne fără descoperiri. Că tot ceea ce locuitorii din vechime numeau miracol este doar înfrângerea, într-un joc nevinovat și copilăresc, a unor false condiții dinainte impuse. Răbdători și tăcuți, ei au descoperit că viața – ale cărei singure intrări și ieșiri nu sunt niciodată pierdute de nimeni – ar putea fi adevăratul labirint, deși tot ei, cei care tac și nu scriu niciodată nimic pentru că nu ar avea niciun rost, știu - ori poate încă se mai întreabă – că singurul desăvârșit labirint este omul, un minunat potir pentru idei, care călătoresc prin veșnicie în căutarea primitorului lor cuib. 
Poate că ei sunt singurii care simt în tăcere durerile celor care își trăiesc viața ca într-o închisoare în labirintul perfect; poate că doar ei se bucură pentru toți cei iertați, care singuri au găsit singura ieșire din labirint; poate că doar ei pot avea ceea ce s-ar numi respect pentru naivii care își mai închipuie că în labirintul perfect pot exista alegeri. Aceștia din urmă sunt cel mai adesea artiști, etern îndrăgostiți de albastru - singurul acoperiș al labirintului perfect și al lor - și demni de toate umilințele celorlalți, fără să pară că lucrul acesta i-ar deranja în vreun fel. Către ei se întinde aproape întotdeauna mâna salvatoare din ceruri, deși, de cele mai multe ori, ceilalți locuitori nu își lasă la vedere uimirea înaintea înfăptuirii unui asemenea zbor. Li se pare a fi incredibil de-a binelea, liber și aproape sfidător pentru ei, fără ca prin toate acestea să devină imposibil.
                                                                                       Lui J.L.Borges

                                                                                  Târgoviște, 2013 Iulie

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu