LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

12 iulie 2017

INEDITE (9)

. . .
Astăzi sunt cel mai sărac pictor din lume. Vincent, el, da... Fiecare geniu își cunoaște forța, menirea, care nu e altceva decât o stare de conștiință, poate cea mai înaltă a omului. Menirea geniului nu este pentru prezentul pe care îl trăiește. De cele mai multe ori prezentul îl face să sufere. „Geniul, o nefericire”, scria Eminescu.
Nu mai am nimic: nici locuință, nici cont în bancă – e gol-goluț. Nici pensie, nici alocație de sprijin sau de șomaj. Nici asigurare de sănătate. Cineva ar putea spune că am pierdut tot ce poate fi posedat. Am încă mâini care știau să picteze înainte ca eu însumi să fi știut că știu; am o semnătură – ce naiba să fac cu ea? - și o memorie colosală (!) a cuvintelor și a stărilor stranii; am un act de identitate, prin generozitatea ei. O diplomă învechită, inutilă acum, pe care, la șaizeci de ani, pot să fac pipi fără grijă, mai ales de când îmi dă târcoale o afecțiune a prostatei, tipică vârstei. Am în trupul meu o diplomă a școlii timpului. Sau nu? Câteva boli incipiente - inimă, rinichi etc - și nici un dinte rămas întreg. Trebuie doar să citesc acest destin, carte interioară, subconștient, memorie sau cum naiba se cheamă. Până la ultima filă. Nu pot altceva. Această sete nestinsă, scrisul;  numele meu? L-am dăruit unui plop singuratic din orașul T. Poate că s-a și uscat, cine știe... 
Acum, o situație cu o imposibilă rezolvare, alta decât tăcerea vieții pe care o port. Sau a unui miracol financiar, în care nici măcar eu nu pot crede: divinitatea nu produce bani, ci poate numai curenți de oportunitate, care pe mine m-au pierdut din șuvoiul lor. 
Ei, bine, da, am pierdut; dar am pierdut frumos.
Eu, Iosif Ulm, îi iert pe toți cei care m-au învățat să nu știu. Să nu știu ce trebuie să fac, ce sens trebuie să primească prin mine toate cunoștințele pe care (ei cred că nu) le am, știindu-le demult. Prea târziu sau prea devreme (depinde, dar nu știu de ce depinde, poate numai de același nerelativ Timp) am ales cuvânt și culoare: e bine? Am impresia că nu. Și poate că din cauza asta povestea mea, nu știu de cine scrisă, nu se desfășoară rotund, armonic. Am dus un fel de existență șchioapă. Știu cât de mult i-am iubit pe toți cei care m-au respins pentru a fi fost eu însumi. Dar cred că e mai bine că am fost alungat și respins pentru ceea ce sunt și am fost cu adevărat, decât să fi fost iubit, prețuit după ceea ce n-am fost și nici n-am încercat să fiu. Adică o mască, un rol sau o simplă aparență, mai totdeauna înșelătoare. 
Și atunci, de ce naiba simt, în adâncul meu, că mai am o mulțime de posibilități?
. . .

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu