LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

08 iulie 2017

INEDITE (5)


. . .
M-e frig. 
Simt.
Văd. 
Altfel, acum.
O familie modestă l-a adus pe lume în capitala țării lui, la câțiva ani de după moartea lui Stalin, într-o epocă la fel de roșie pe cât era de cenușie. Strada casei în care l-a născut mama lui purta – întâmplător? – numele poetului lor național, Mihai Eminescu. L-au îngrijit. L-au crescut. L-au trimis la școală. Un liceu nepotrivit, „o școală de fier, de fiare”, o numește el acum. O alegere nepotrivită, cu toate că părinții lui nu i-au dorit niciodată altceva decât binele. Era însă binele unor ani roșii și oarecum înfloritori, înainte de instalarea unei apăsătoare prigoane politice. A fost de acord și cuminte, fără să știe. Firea lui pare să fi fost încă de pe atunci una de visător, de artist. (Liber, cu adevărat liber, mai bine zis eliberat, a fost - cum altfel? - prea târziu.) Inconștient înaintea foamei, a frigului, a pierderilor, arzând însă ca o flacără înăuntrul său. Un stagiu militar, obligatoriu într-o armată comunistă, l-a consumat fizic și psihic, deși era puternic la 20-21 de ani, însă iarăși fără să știe. Apoi, o iubire coup de foudre, o soție hiper-ambițioasă, capabilă mai târziu de foarte mult rău. (Pe atunci, ea devenea foarte frumoasă, o vedea și el, o vedeau cu toții.) A iubit-o mult, poate ca pe nici o altă femeie din viața lui. N-au fost multe: era (și a rămas) un mare timid. A primit în dar de la ea un fiu bun, frumos și drag. Iosif Ulm l-a învățat, ca pe cel mai bun prieten al lui, să crească. Poate a crescut și el odată cu fiul lui. Un divorț, nedorit dar așteptat îndelung, din pricina acestui fiu, pe care dorea să-l vadă înălțându-se an de an. Între timp, o mamă, a lui, evacuată din locuința comună, după zece ani, pentru a fi internată într-un azil; o noră care vedea o soacră îmbătrânind: lucru de netolerat. Un divorț întâmplat pentru Joseph după ce trecuse de două, de trei, de patru ori, spre tărâmul cosmic al vieții, de unde s-a întors mai viu și mai înțelept. A înțeles poate abia acum că nu făcuse decât niște dureroase prostii, ajutat să le înfăptuiască, împins către o moarte ce încă nu i se cuvenea, de forța psihică cumplit de neîndurătoare a femeii iubite. Urmează, la 45 de ani, o cumplită sărăcie, un dor la fel de cumplit și, părând să continue până acum, o îndelungată vindecare a unui suflet lovit.
Redescoperindu-se, trecând prin purgatoriul unei necesare singurătăți, evadează din trecut. Are nevoie să-și îngrijească sufletul, rănile. Trăiește. Oare mă înșel? 

Viețile păsărilor și inima de apă. Născocisem o pasăre pe nume Zaki. 
Vaporul, plutirea lină, fără cuvinte, pe ape senine, sub un cer de mai cu vânt parfumat doar de iubire. 
Amintește-ți... 
Apoi, foamea, durerea, spitalul, întunericul, perfuziile, foamea, frigul, un pustiu cu totul nou... 
Între furtuni și răscruci, drumul către grota personală.

Un fragment de biografie.
Atunci, în anii aceia grei, a lăsat pictura deoparte pentru o vreme; aproape a renunțat. Începuse să picteze odată cu nașterea fiului, după alte încercări din adolescență. Bineînțeles, neluate în seamă de nimeni. Ca și cum ar fi primit astfel o proiecție a acestui prezent când, foarte rar, foarte greu, unele din picturile lui sunt cumpărate. Vreme de aproape zece ani nu a făcut decât schițe, proiecte pentru viitoarele pânze. Un pictor profesionist le-a comparat instinctiv, spontan, cu Kandinsky, de care auzise și el, dar numai atât. Însă, de la 13-14 ani, Joseph nu s-a oprit niciodată din scris. Iar când a ajuns – târziu, la 57 de ani – să-și vadă a doua carte tipărită, a fost întrebat: „când ai început să scrii?” „Demult”, a răspuns, aflând astfel că acest obicei zilnic, ivit întotdeauna ca o altă formă de foame, adeseori un adevărat ritual, poate fi simțit numai de cititori pasionați cu adevărat de lectură. „Tu scrii cu sufletul”, i-a spus un alt scriitor. Sunt prezente în straturile ființei lui Joseph multe caiete, cu mii de rânduri și cuvinte; caietele acelea, devenite acum cenușă, i-au fost trepte. Le poartă în straturile făpturii lui ca pe veșminte nevăzute și scriitorul meu de departe știe că nici un singur cuvânt, al oricărei cărți, n-ar fi fost scris dacă nu ar fi fost înainte bine citit.
. . .

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu