LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

09 iulie 2017

INEDITE (6)

. . .
Joseph a dat tot. Sau încă nu. El spune că a trecut de vârsta căderilor din care te poți ridica. De vârsta pariurilor cu destinul care, pentru el, par a fi fost dintotdeauna  pierdute. Poate. Poate vârsta aceasta a trecut și pentru mine, Davo, cel ce cântă la pian într-un salon pustiu de lume, foarte sonor, cu o fereastră cât un perete spre o grădină cu doi cireși și un măr. Eu, Davo, sunt un om care nu a cunoscut căderi. Poate de aceea le învăț acum de la Joseph. Am citit multe cărți. Am cunoscut - mental, ca exercițiu intelectual -, multe drame umane. Îmi place să citesc și i-am aflat acum, în limba prietenului meu, pe Eminescu, pe Nichita al lor (oare numai al lor?), pe filosoful Cioran, cu textele lui atât de paradoxale și atât de originale încât le poți simți viața. Dar Joseph, omul ăsta de departe, mă face (prin „fișierele” lui) să trăiesc eu însumi alte experiențe, mai toate dureroase, însoțite însă de un fior de speranță. De un strop de fericire. De fapt, cred acum că în orice suferință se află forța latentă de a o depăși. E ascunsă printre rânduri o frumoasă și adâncă credință în suflet, care pare să fie singurul zeu pentru neamul domnului Ulm. O bucurie de a trăi, de a trăi creator, oricât ar fi de grea viața. Și oricâtă forță de distrugere ar exista, mai cu seamă în om. Vârstele ne-maturității noastre: poate că pentru oamenii ca noi, oricât de departe am fi unul de altul, acești aproape 61 de ani sunt vârstele unei respingeri, ale unui refuz. Trecem, eu și Joseph, dinspre toamna lui Eros către iarna lui. Înaintea noastră se află un adevărat tsunami de tineri care ne sunt urmași și care nu cunosc decât foarte puțin din valorile noastre. Sunt copiii noștri necunoscuți, iar noi le suntem la fel de necunoscuți. Păcat că nici nu ne mai caută. Suntem expirați. Ieșiți din „termenul de valabilitate”. Ei nu ar sta ore întregi decât în fața unui calculator, a unui televizor sau a unui telefon smart. Nu ar picta un vitraliu de zece metri pătrați doar pentru a se bucura. Dar e posibil ca eu să mă înșel.
Poate nu mai urmează decât căderea în somn, în somnul din care și Joseph, și eu, dorim uneori să nu ne mai ridicăm.
. . .
Păcatul, așa cum îl văd eu, Davo, e că Joseph se gândește mai mult la ce nu are și mai puțin la ceea ce are. Are doar un fel de reședință necesară, de nevoie, la ea acasă. Este singura și poate ultima ușă care i-a fost deschisă. Îi pare rău, în adâncul sufletului său, că nu-și poate arăta recunoștința față de Doamna ultimei șanse. Într-un fel romantic și cald, vizibil, ușor de recunoscut. O formă de tandrețe vivaldiană, senină. Eu, Davo, simt asta. Eu însă îi sunt recunoscător ei, pentru el. De departe, din nord. Mai are în proprietate acum câteva cărți tipărite și vreo treizeci de pânze pictate. Sunt suficiente pentru a șasea lui (mică) expoziție, la care încă mai are puterea – magică? – de a visa. (Azi a aflat că o sală în centru capitalei lor costă foarte mult, mai mult decât toate pânzele lui la un loc, și asta doar pentru două săptămâni, în care ar putea să nu vină nimeni, să nu vândă nici măcar o pictură. Dezolare amară, din nou, înaintea lăcomiei fără măsură a lumii. Nu, nu are acești bani. Nu cunoaște acest marketing universal, planetar, al acestui început de prim secol al mileniului III.) Pânzele lui nu au rame, nu are bani nici pentru ele. După el, picturile astea ar valora exact cât i-ar trebui ca să plătească statului lor diferența de vechime necesară unei pensii mici. După asta, ar putea pleca. Sau nu. O, da, știe bine că banii nu ajung nimănui, fie sărac, fie bogat, ca totdeauna. Știe că banii pot nu doar să cumpere ceva, ci și să alcătuiască un alt timp, un posibil viitor: mai liber de sclavie, poate chiar drept, oricât de utopic ar părea asta cuiva. Joseph știe că banii pot fi vindecabili doar prin descoperirea unor necesare limite, dar cine caută să-și descopere limite personale când e vorba de bani?
Învață-mă, Doamne, să-mi aduc aminte tot ce-mi lipsește, se roagă Joseph, mai ales de când a fost hipnotizat de vederea – doar pe un monitor de computer – a întregii opere a lui Van Gogh. Bietul Josi, nu știe că are tot ceea ce-i trebuie în el însuși; a locuit prea puțin, aproape deloc, din pricini necunoscute, în propria lui viață.
Nu-i cumpără nimeni picturile. „Mâzgălituri”, le spune ea. „Fantezii”, numește tot ea scrierile lui, atunci când se înfurie. Asta îl doare, se gândește că s-ar putea ca ea să aibă dreptate, deși el simte că nu, el știe prețul plătit dinainte, suferința lipsei, apoi îi trece. Știe că ei îi plac mâzgălelile și fanteziile, chiar și cele nedesăvârșite ca ale lui, așa cum îi place frumusețea. (Doar fanteziile – ficțiunile, spunea un scriitor - nu mint niciodată, n-ar avea sens să se mintă pe ele, purtătoarele unui adevăr devenit adevăr doar prin lipsa minciunii.) O simte în sufletul ei, o simt și eu, de la mii de kilometri depărtare. Mă doare să citesc asta: „dacă aș vrea să te uit, ar trebui să-mi uit viața”, scrie el undeva. Recunoștința lui e mărturisită doar mie, fără ca ea, și nici el, să o știe. El însă o trăiește. Este, deși tăcut, un mare risipitor.
. . .

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu