LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

04 iulie 2017

INEDITE (3)

Observație: aceste fragmente inedite sunt un prezent trăit în realitatea de acum. Din motive literare sunt schimbate doar numele personajelor. În viața reală, acum, personajul central are o extremă nevoie de ajutor. Își trăiește ultimele zile, nu în carte, ci în realitate.
. . .
Obosește, îmbătrânește, știe, se îndoiește de tot ce știe, i se par fără nici un folos. De parcă ea ar dori să-și negocieze păcatele cu Dumnezeu, după cum o și declară. O pură naivitate - sau nu. (Apropo de Dumnezeu: al ei se opune din răsputeri Dumnezeului lui. De aici, dezastre. Multe, totdeauna însoțite de violență. Sunt dezbaterile lor, din care nu rămân decât urme amare, regrete și un ceva nevăzut, ca un vid de energie. Oboseala lor e atunci mare cât universul.) Scrie că ea a fost singura care l-a ales pe el ca „ultim tren”, înainte de a îmbătrâni. Și el se găsește, acum, în poziția unui tren pe care semnalele de alarmă trase de ea l-au făcut să deraieze. Ea l-a iubit atunci, dar altfel, i se pare lui. Acum vede, înțelege, regretă, dar pare că e prea târziu. Acum îl iubește astfel. El simte. Rănile se vindecă pe rând. Multe. Lasă cicatrici adânci, care îl răscolesc de fiecare dată. Vrea să rămână singur, fără să poată; așa a fost de fapt întreaga lui viață. Nervi și furie, din aproape orice nimic, scrise ca un comportament prea des folosit pentru a nu arăta decât multe nemulțumiri și o asprime care nu e alta decât aceea a suferințelor; în locuința ei, care-l adăpostește azi, „cules de pe străzi”, sunt aceleași; vor trece, o știe. („Sunt calm și liniștit” își repetă Joseph în clipa fulgerătoare a tensiunii, când inimile lor se ciocnesc una de alta aproape fizic. Amândoi sunt berbeci.) Vechi probleme de suflet ce se cer vindecate. Joseph se întreabă: „de câte ori trebuie să fii alungat pentru a fi, o singură dată, chemat cu adevărat?” Sau: „de câte ori trebuie să pleci și să revii pentru a putea, o singură dată, rămâne?” O rezistență nervoasă aproape înfrântă îmi stârnește întâi revolta, apoi empatia, dar eu sunt departe, în țara nordului. Îmi amintesc doar că sunt singurul cititor al fișierelor lui din calculator și că un poet american, Charles Bukowski, a scris odată find what you love and let it kill you: găsește ce iubești și lasă-l să te ucidă, pentru că fericit e cel care moare iubind (oare asta cine a spus-o?). 
Iosif ăsta a găsit greu ceea ce iubește: printre dușmani, după măsura cărora se spune că un om poate fi cântărit. Nu și-a dorit niciodată dușmani, cu atât mai puțin starea de dușmănie. Oare e nevoie întotdeauna de cel puțin doi pentru bine sau rău? Ca și în actul de dăruire – primire, despre care Borges spunea că sunt unul și același lucru?
Durerile lui nu sunt publice; e dorința lui. Să le rescriu eu, Davo, cel încă nedeplin creat, aflat atât de departe? Asta ar fi o indiscreție neplăcută. Mă văd însă pe mine însumi, acum, înfăptuind-o. Aș vrea să-i dăruiesc un concert de vioară, vibrând și înalt, un veșnic viu Paganini, sub degetele lui Igor. Pentru că asta îmi inspiră scrierile lui Joseph. 
(Ceea ce scriu eu acum sunt scrisori - sau scrieri? - pentru Joseph. Douăzeci și una, atâtea voi scrie, eu, Davo Peterson, poștașul-mesager, care n-a primit în toată viața lui nici măcar o singură scrisoare. Bine, ar putea întreba cineva, dar scrisorile lui Joseph? Nu, acelea nu sunt scrisori adevărate, scrise pentru mine. Sunt o eroare. Eroarea cea mai potrivită pentru mine și pentru el.)
. . .

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu