LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

25 iulie 2017

INEDITE (11)

. . .
Omul acesta nu are instinct de conservare. Nu știe să-și facă bine lui însuși, să-și creeze un loc – fie și imaginar – de refugiu înaintea relelor lumii. El e sărac. Parcă se supune astfel unor pedepse. E capabil chiar să-i provoace pe ceilalți să-și arate colții și atunci tot ceea ce ei au de ascuns nu mai rămâne ascuns, ci răzbate spre vedere, oricât de sublim sau hidos ar fi. (Tatăl lui îl numea în copilărie colțosul. A fost atât de colțos că azi nu mai are nici un dinte întreg. Și i-a frânt oare mușcând din carnea prea tare a lutului?) Înaintea omului ăstuia fără apărare, măștile cad. Ce poate percepe atunci când vede-străvede în oameni - o cruce grea, pe care i-a fost îngăduit să o ducă, pentru vreun merit neștiut sau poate pentru a fi pedepsit - e câteodată grotesc. Suferă. Se auto-respinge în fața acestei imagini a omului. Se simte ca și răstignit de fiecare dată, crezând – pentru câtă vreme încă? – în învierea care urmează după orice crucificare.

Întunecări 6
Cine ești? întreba, în vreme ce ploaia aspră de noiembrie se scurgea peste gândurile nopții, uitate de lună între cețuri înalte de nori grei. Lacrimile ploii nu-i puteau dărui niciun răspuns prin toate șoaptele fine ale concertului pentru vioară de Mozart. Tăcere peste rumoarea ploii, ca și cum un public lichid asistă arcușul unei întrebări în armonii din altă lume. Noapte și o stranie senzație a întrupării unui pod peste un labirint argintat de razele lunii, peste cortinele de mătase ale unei adânci aurori. Un loc uitat îi este singurul răspuns în bezna umedă a lui noiembrie, mortal pentru flori ca orice noiembrie.
Cine ești tu? plutea ecoul întrebării în andante. Un copil al soarelui și al maicii pământ, ca și tine, ar fi vrut să-i răspundă. Și din această durere a separării el tăcea, nu însă și muzica în șoaptele ploii. Nicio durere nu este neutră, gândi. Indiferențele, da... Apoi? Secretul e poate al ascultării, al ascultării întunericului, așa cum numai un surd poate să-l asculte. Din ecourile aurorei, se înalță aripi peste zidurile ruinatului labirint și cerul e acum numai apa nașterii curcubeielor. Ploaia are totdeauna deasupra un cer senin și pământul nu are alt acoperiș decât cerul. Doar omul...
Singurătate: a nu simți pe umăr mâna ocrotitoare a niciunui prieten, nici palma unui dușman pe obraz. A nu fi auzit, oricât de tare ai striga ori ai tăcea; a nu fi ascultat, sfătuit, dojenit, alinat sau lovit decât de tine însuți. A încerca să înșeli, să păcălești singurătatea îngrijind un mic animal - care de fapt nu are nevoie de ajutorul tău, natura oferindu-i totdeauna toate cele de trebuință -, doar dintr-un ciudat orgoliu de „specie superioară”. Sub pașii tăi rătăcește un labirint pe care nu poți decât să-l privești cum se scurge, ocolindu-și singur cărările fără ieșire.
Am ars miile de cuvinte ale singurătății. Mai păstrez din ele doar hidoase cicatrici rămase pe trupul meu. Știu că fumul ce s-a înălțat întrupându-mi cuvintele va hoinări prin veșnicie, ca o fantomă eliberată de zidurile labirintului care i-a fost casă, iar acesta e poate singurul răspuns. Podul către oameni se cheamă iubire, dar el se năruie cu fiecare cărămidă așezată peste apa întunecată a indiferențelor, cu fiecare pas peste pod. Ei sunt deja înăuntrul tău; privește-i în față deschis, cu curaj, oricât de ciudate și necunoscute îți sunt prezențele lor. Ești al lor, orice ai face, ești al lumii create de mulțimea personajelor care trăiesc în tine. Ești deopotrivă toți oamenii, ca și toate bucuriile și durerile lor. Tocmai de aceea ești singur și plouă peste tine ca în noiembrie. 
„Sunt propria ta fantomă. Acum dorm, plutind într-un cântec necunoscut. Mai târziu te voi înveșmânta în culorile curate ale aurorei și cicatricile tale vor dispărea. Eu sunt viitorul tău trup.”
Luminezi tu, fantomă, acest întuneric al posibilităților?...

Nu reușește decât cu mare efort să-și tacă sentimentele; să-și camufleze aceeași veche și existențială tristețe sub o mască socială; să-și expună cu voioșie, cu bucurie, opiniile, care de foarte multă vreme nu-i sunt nu înțelese - oricât de mult le-ar explica, însoțindu-le cu mii de metafore, demne doar de un poet - ci măcar tolerate. Credința: zăvorâtă în interiorul unei veșnice decizii de tăcere, pentru că i-a adus numai dușmănia celor apropiați. (A scris o carte care se numește Anul tăcerii: tăcerea asupra ei nu are nici un ecou.) Exprimă, bietul, toate cele tăcute în scris; dar cititorii lui parcă au decedat cu toții. Cu excepția mea, despre care el nici măcar nu știe. Vocea lui Joseph e o voce puternică. Trebuie să fac în așa fel încât vocea mea, de aici, de departe, să o poată egala pe a lui. 
Da, pentru o prietenie puternică e nevoie de voci egale. 
Aceste mii de indiferențe, de respingeri, vor sfârși prin a-l afirma. Au însă, deocamdată, multă putere asupra lui, pentru că el are multă putere. Ascunsă în trupul lui slab, stă dreaptă coloana sufletului său. E nordul său existențial. E timpul afirmării. Merită. A trecut printr-o sumedenie de încercări, de lupte invizibile din afară. A izbândit.

În fiecare clipă, îl simt pe omul acesta a fi altul; e deopotrivă slab și puternic, slab în forță și puternic în slăbiciune. Paradoxal, rămânând întotdeauna același, egal doar cu el însuși și totuși neajungându-și lui însuși. Și-a făurit demult un suflet căruia i se închină: posedă un fragment de dumnezeu care îl poartă înainte și care e singurul lui sprijin. Singura lui legătură cu universul, cu cosmosul. Azi, deși se simte înclinat de vârstă, e încă vertical ca și coloana lui Brâncuși. 
El e doar o făptură care a încercat din răsputeri să fie om. Nu știe că singura evadare care îi e necesară acum e evadarea din starea de a-și dori să evadeze. 
A obosit. E obosit de oboseală. Ostenit de a fi purtat îndelung povara, pedeapsa cuvintelor care își caută noi alcătuiri, noi vieți prin Joseph. A îndurat osânda de a scrie, această foame adâncă și stranie, care-l călăuzește ca pe un individ total dependent. A rătăcit drumul, încercând să-și amintească – alcătuindu-l clipă de clipă – viitorul. Ar trebui să renunțe, să-și dovedească lui însuși astfel că e puternic? Nu știe. Se gândește numai la toate astea, la toate concomitent. Trăind, între timp. Între gânduri, între cuvinte, ca într-un destin. Ca într-o locuință. 
Așteaptă somnul, adâncirea în vis. „Somnul e mica moarte, moartea e somnul mai mare: repetabil nocturn...”, scrie Josi, copiind în viață o idee celebră. Și, dincolo de somn, dincolo de vis, în sfârșit, pasul următor, starea următoare: pacea. 
A adormi, pentru ultima oară.
. . .

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu