LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

16 iulie 2017

INEDITE (10)










ÎNTUNECĂRI 2

Neagră era pisica, dar întunericul ei se dovedea a fi neprețuit din pricina petei albe de pe piept. Mă ajuta, cu magia ei necuvântătoare, dar mai cu seamă cu lumina petei albe, să recompun din cuvinte ascunse chipul celei dragi, aflate la mare depărtare de mine. Îmi era atât de drag încât izbutea să-mi fugă din închipuire, poate datorită unei prezențe parcă prea vii pentru a fi adevărată. Evada din mintea mea în noapte, la fel cum orice rază de lumină se stingea în blana mătăsoasă a pisicii negre, ca și cum depărtarea mi l-ar fi ascuns într-un mister pe care trebuia cu orice preț să îl descifrez, știind că dezlegarea se află deja acolo, în ghiocul misterului. Și cuvântul ascuns își căuta lumina unei rostiri reînviate; nemișcată și tăcută, pisica avea darul de a înlătura cortina grea de ceață așternută nu numai peste chipul drag mie, ci peste întregul pământ, la fel de tăcut ca pisica neagră, dar răspândind ecourile minunate ale vieții, pururi vii. Căutam cuvântul adâncindu-mă în ore lungi de muzică și nemișcare. Eram chiar eu, în acele ore, pata albă în noaptea neagră a blănii și a ochilor magici ai pisicii. Știu că ea era păzitoarea ușii tainice a cărei cheie trebuia s-o aflu, să o merit prin încercări grele, cum erau cea a tăcerii, a îndepărtării sau a nemișcării. Pisica era poate mesagerul chemat de nevoia, de dorul meu mistuitor de a ajunge, de a regăsi făptura dragă a inimii mele, ascunsă în nopți singuratice și străine. Un fel de maestru negru ca o noapte a tuturor misterelor, înarmat numai cu o pată albă ca un vis frumos de lumină, însoțitor necesar mie pe întortocheata cale care mă abătuse în rătăcire. Eram absorbit cu totul nu în noaptea întunecată a uitării mele ucigătoare, ci în pata albă ca raza unui far călăuzitor pe marea învolburată a muzicii și a nemișcării. Știam că muzica, la fel cu însoțitorul meu, nu are nevoie de cuvinte, că nu puteam găsi cuvântul ascuns decât stând nemișcat, coborât în adâncurile uitării, în albia de armonii pe care pata albă de lumină le dirija cu o știință pe care eu nu o învățasem încă. Se dovedea a fi o stea pe care trebuia să o dobândesc prin urcușuri nemișcate înăuntrul adâncimii; suspendat între timpuri opuse, înaintând pe drumul acestei totale nemișcări interioare, într-o singură clipă zării alături chipul drag. Mai cu seamă atunci, cu încordări dincolo de puteri omenești, pisica mă împinse din spate în lumină și ochii ei îmi șoptiră, din cosmice ecouri eliberate parcă doar pentru mine, un singur cuvânt: Fii!
E greu să înveți să fii bun. Pare că acest fel de viață, purtat ca o haină obligatorie după o modă străină, se străduiește să te convingă să faci rău, mult, puțin, cu sau fără voie. Supra-viețuirea, da, această stare te face să lupți, să ucizi, să lovești, ca și cum totul ar fi lăsat pe lume doar pentru luptători, pentru supra-oameni. Nu, acesta nu e adevărul pe care pisica nopților mele mi-l spune tăcând așa cum tac numai necuvântătoarele, necuceritoare a niciunei alte planete, ci locuindu-ne alături în minunata lume din jur. Omul, fără să știe, despărțit de universul lor (la fel de dureros nerostit ca un cuvânt niciodată aflat) printr-un geam invizibil și gros, a uitat puterile adevărate ale vieții. E mult, mult mai greu să fii rău. Ochii hipnotici ai pisicilor sunt cei care pot elibera de hipnoticele iluzii ale unei rânduieli strâmbe, ale unui joc cu zaruri măsluite. Când privești către nord și nu vezi decât lacrimi albastre e ca și cum ai afla că pe lume sunt mai mulți cei care plâng decât cei care râd, că durerile lor urcă spre cer numai prin poarta dinspre nord. Acolo ajunge greu lumina soarelui; doar în miezul zilei astrul străpunge întunericul atât de îndepărtat unde locuiesc lacrimile albastre. Pentru celelalte momente, pentru ca zâmbetul și bucuria să nu se sfârșească pe lume, acolo stă de veghe o stea.
Târgoviște, 2013

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu