LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

09 iulie 2017

FIUL LUI PETRE - Din vol. „MARMURĂ NEAGRĂ„, ed. Bibliotheca, 2011

 
Petre fusese întâiul fiu al familiei. Născut în anii de dinainte de războaie, dacă ar mai fi trăit ar fi împlinit acum o sută unu ani. Şi nu mai era încă pe aici, plecase la clipa sortită plecării, închizând ochii în umbra ultimului său zâmbet. Petre primise în dar un fiu, la anii maturităţii, atunci când războaiele se încheiaseră pentru un timp. Pe urmă aveau să vină altele, mereu alte şi alte lupte. Unele nevăzute, dar cumplit de dureroase şi Petre nu înţelegea decât minunea care îi fusese hărăzită prin fiul lui. Ştia doar că va trebui să-l îngrijească, să-l arate Soarelui, aşa cum făcuseră şi cei dinaintea lui. Ca privirile luminii să-i mângâie şi să-i întărească trupul, în timpul sortit lui de ceruri pe lumea aceasta. Un botez al luminii care avea să apere pruncul de toate cele rele şi să-i dea puterea de a duce cu bine mai departe menirea trupului şi a vieţii primite din cer. 
Aşa a făcut Petre şi fiul lui privea uneori fotografia veche în care Petre, tatăl, îmbrăcat într-un palton lung, îşi ţinea fiul în razele blânde ale soarelui. Era iarnă, fiul lui Petre avea doar câteva luni şi era înfăşat în scutece groase. Albul curat al zăpezii avea să-l urmărească toată viaţa pe fiul lui Petre. Era imaginea cea mai curată a luminii pe care o cunoscuse vreodată.  

În lumea aceea în care fusese trimis, fiul lui Petre nu ştia prea bine ce are de făcut. Învăţa cum se luptă oamenii şi mai ales durerile pe care şi le pricinuiau unii altora. Nu înţelegea de ce, iar mai târziu, atunci când anii lui crescură la număr, încă era uimit. Ca băiat, primise lovituri de la ceilalţi numai pentru că avea ochi albaştri. Ca tânăr, îl umiliseră pentru că nu se împăuna ca un frumos animal de pădure pentru farmecele fetelor. Nu avea muşchi pe care să şi-i umfle şi nici haine frumoase şi bani. Îi spuseră că aşa e aici, că toţi se mănâncă unii pe alţii, că viaţa e o luptă şi că peştele cel mare îl înghite întotdeauna pe cel mic. Îi mai spuseră oamenii că asta nu se poate schimba, că mii de ani se făcuseră jertfe omeneşti, că zeii erau mai blânzi atunci şi că sângele vărsat în felul acesta curăţa păcatele neamurilor, pentru care trebuiau să fie cu toţii pedepsiţi. Dar fiul lui Petre nu voia să înţeleagă. Pe anii copilăriei lui se aşternea o singură întrebare, anume de ce trebuie să fie numai şi numai aşa. De parcă ar fi uitat cu toţii cine sunt, ce sunt şi de unde vin. Iar el, fiul lui Petre, înţelegea uimit că încă îşi mai aminteşte locul de unde fusese trimis în dar tatălui său, Petre, în anii când războaiele se încheiaseră numai provizoriu. Nu putea să priceapă uitarea celorlalţi şi înţelegerea faptului că ei nu puteau face lucrul acesta îl întrista peste măsură. Se simţea neînţeles şi singur, nu găsea puntea de legătură cu ceilalţi, trăind între ei şi în felul lor. Într-o nesfârşită luptă, fără oprire, fără sens. Ştia că va găsi calea către oameni, de aceea fusese dăruit oamenilor şi avea la rândul lui să fie dăruit cu un fiu. 
Toate astea pluteau încă în jurul fiinţei fiului lui Petre, dar numai Petre putea şti cu adevărat. Iar dacă Petre alesese tăcerea, era numai pentru că ştia că fiul lui va fi ales să tacă şi să scrie apoi despre toate acestea.
Fiul lui Petre vedea minunea înfloririi pomilor, a gâzelor, a norilor care întrupau pentru el îngerii şi ştia, aşa cum numai copiii ştiu, că toate acestea sunt adevărate. În fiul lui Petre trăia tatăl lui, din ce în ce mai tăcut pe măsură ce fiul creştea, dar din ce în ce mai adâncit în înţelegere. O singură dată, de mult, tatăl fiului şi-a lovit fiul, dar durerea părintelui fusese atunci cu mult mai mare. Erau timpuri care se schimbau pe atunci şi oamenii se obişnuiau greu cu ele. Tatăl fiului păstra tăinuită în el credinţa, ştiinţa ascunsă în tăcere şi rostită în chip tainic numai pentru fiul lui. Tare şi de neclintit ca o stâncă, în ciuda fragilităţii fiinţei lui, lângă mama Maria, care simţea totul şi ea. Nu mai avea mult de trăit. Petre cunoştea toate tainele vieţii şi ale morţii şi ştia că ultima lui  învăţătură pentru fiu va fi închiderea ochilor asupra ultimului său zâmbet. Senin ca o întoarcere acasă. Petre, numele lui, al întâiului fiu al acelui neam, era cu adevărat o piatră. Numai trupul tatălui, deşi puternic, fusese slab. Dar fiul lui Petre moştenise nu numai slăbiciunea muşchilor, ci şi puterile fine şi pătrunzătoare ale luminii. Fiul lui Petre va scrie despre toate acestea. Despre coborârea unui duh de lumină într-un trup tare şi greu ca o piatră a uitării. 
Ca o altfel de pedeapsă. Sau ca o mântuire. 
    
Aşa cum Petre primise darul scump al fiului său, şi fiul lui primi un dar al unui singur fiu. Se întâmpla asta cu mult mai devreme decât în viaţa lui Petre. Fiul lui Petre era mult mai tânăr şi copilul veni la un alt soroc stelar, atunci când toate cele de trebuinţă venirii lui se plămădiseră în cer. Fiul lui Petre îşi arătă pruncul soarelui, într-o dimineaţă de vară, ştiind că aşa trebuie. Ochii albaştri ai fiului fiului lui Petre trebuiau să ducă mai departe nesfârşita înlănţuire a blândei lumini. Apărarea din strămoşi se făcea din nou şi asupra copilului acestuia. Trupul lui avea să fie mai voinic, mai puternic, pentru că vremurile se schimbau iarăşi şi războaiele nevăzute îşi făceau simţită lucrarea. Duhul tatălui său îi spunea fiului lui Petre ce are de făcut şi el se supunea cu toată dragostea. La vârsta aceea, fiul lui Petre încă se mai întreba de ce are cerul numai un tată, cum nu e acolo sus şi o mamă. Atunci, din îndepărtarea amintirilor lui se ivea mama Maria.

„Uite-aşa, ţine cele trei degete de la mâna dreaptă la un loc. Care ţi-e mâna dreaptă?”
Copilul, fiul lui Petre, se uita la cele două mâini, ridica pe cea dreaptă în faţa ochilor şi mama îi împreuna degetul mare, pe cel arătător şi pe cel mijlociu. Într-un mănunchi misterios. Fiul lui Petre nu înţelegea ce e de făcut cu celelalte două degete, pentru că aritmetica lui neştiută îi dădea un rest ciudat de două degete. „Ţine-le strânse”, îi spunea mama Maria. „Acum duci mâna la frunte şi spui În numele Tatălui.  Pe urmă o laşi în jos până la piept şi spui În numele Fiului”. Copilul plutea cuprins parcă de temeri de-abia cunoscute şi făcea totul întocmai cum era învăţat. „Acum duci mâna la umeri, spui mai departe la primul umăr Şi al Sfântului Duh , iar la celălalt spui Amin. Asta e tot, acum ştii să te închini”, mai spunea mama Maria.
Fiul lui Petre ştiu atunci că este şi al Mariei. Mama Maria poate că simţea în inima ei drumul grelei cruci pe care fiul lui Petre îl începea în clipa aceea. Dar ştiinţa adevărului ei o avea numai tatăl fiului lui Petre. Mânuţa mică de copil se alcătuia pe sine în omul din trup. Ca o presimţire, fiul lui Petre ştiu atunci că nu numai tatăl era de ajuns acolo, în lumea în care venise, ci mai trebuia să fie şi o mamă. Petre, ca o piatră, avusese şi el o mamă, acum foarte bătrână, care îi dăruise şi lui un trup din pulberea stelară adusă odată, de mult, de tatăl lui Petre.
Bunicul, cum i se spunea în lumea aceea, cel care murise într-unul din războaie mult înainte ca fiul lui Petre să se fi născut. Mama lui Petre încă mai trăia pe atunci, când el, fiul lui Petre, primea învăţătura nouă a crucii.  Avusese grijă de cei cinci copii ai ei o viaţă întreagă. Îl pierduse pe unul într-un foc mare pe un vas de război, de mult de tot. Îl chemase Gheorghe. Ceilalţi patru copii trăiseră, cel mai mare dintre ei fiind Petre. Iar asupra fiului lui Petre se răsfrângeau toate chipurile dragi ale acestor oameni.

Fiul lui Petre îşi arăta fiul luminii Soarelui şi îşi amintea toate astea. Se vedea îmbătrânind astfel. Dar bătrâneţea lui era tânără şi vindeca prin fiul primit în dar din ceruri toate durerile despre care nu îi spuseseră nimic atunci când îl trimiseseră în lumea aceasta. Cei de acolo, de sus, ştiau că avea să primească de la tatăl lui darul de nepreţuit al luminii, ca o pavăză de netrecut împotriva oricărui rău al oamenilor acestei lumi. Iar fiul lui Petre trebuia să dea moştenirea mai departe fiului său. Unui alt fiu al luminii, dar fiul lui Petre ştia că vremurile se schimbau iar. Soarele lor, acela al miilor de ani, le şoptea din ce în ce mai des despre Tatăl tuturor sorilor, pe care fiul fiului lui Petre avea să-l afle după ei, taţii lui pământeşti. El, fiul lui Petre şi tatăl lui, erau numai deschizătorii drumurilor noi ale cerurilor, aici, pe pământul acesta, mamă din cer.

Menirea fiului lui Petre se apropia de sfârşit. Ar fi vrut să mai trăiască numai până ce fiul lui va fi fost dăruit cu lumina cea mare a Tatălui tuturor sorilor cereşti. Dar era mulţumit şi aşa, dacă i-ar fi fost scris să închidă acum ochii asupra ultimului său zâmbet, aşa cum făcuse şi Petre, tatăl lui. Şi mai înainte tatăl tatălui lor... Era una deopotrivă cu tatăl, cu fiul şi cu sfântul duh al luminii, aşa cum îl învăţase mama Maria. Petre, piatra, Fiul, duhul, lumina, botezul. Mama Maria şi lungul drum. Cu micile lor greşeli şi păcate omeneşti, de deasupra lui, fiul lui Petre primea ocrotirea părinţilor şi ducea moştenirea mai departe. 
Aici, acum, în braţele lui stătea cu adevărat fiul fiului lui Petre, înălţat spre lumină.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu