LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

17 iulie 2017

STRĂINII

           Adesea poartă răul chiar masca unui bine
Cora își trece alene cu mâna părul răvășit de vânt pe partea cealaltă a capului. Îi este cald și simte că deja transpiră, fără să fi făcut nimic altceva decât să lenevească alături de mine pe iarbă. Își aprinde o țigară și apoi oftează, ascunzând nu știu ce taine fără cuvinte. Sunt obișnuit și privesc doar copacii care îmi mișcă demult inima doar foșnind. E foarte probabil că plictiseala nu există deloc sau există cu un folos, dar dacă mă gândesc bine cred că nu există. (Azi îmi e clară slăbiciunea de care am fost acuzat toată viața, aceea de a fi trăit ca și cum nu ar fi niciun joc de pierdut ori de câștigat, dar mi se pare că niciodată n-am mai reușit să evadez atât de bine din cunoscut.) Păsările trec peste noi și pe sub norii ușori. Mă gândesc la tatăl ei. A lăsat un plic închis pe care scrisese cu mâna lui, înainte cu puțin de a se stinge, aceste cuvinte: „va fi desfăcut și citit după zece ani”. Se vede că avea foarte multă încredere în Cora, altfel ar fi riscat ca plicul să fie citit înainte de promisiunea pe care bunul ei tată nu i-o mai putea cere. Am ținut de multe ori plicul în mână, mai cu seamă în orele leneșe ale duminicilor, când vara își desfășoară splendorile din plin și când amintirile dau năvală și grăiesc precum gâzele. Viața lor e scurtă și fixă, fără mișcare: rămân așa cum le-ai prins, amintirile, chiar dacă peste ele a trecut mult timp. Am privit de multe ori plicul în razele soarelui, căutând, fără a reuși, vreun semn de deslușit, dar cred că de vină era fie lumina - totdeauna prea puternică - fie hârtia groasă a plicului. Între timp... Ar fi trebuit poate să avem un copil, dar noi aveam o vilă și pe Bela, ajunsă la a doua generație.
(Cunoscusem piatra neiertătoare și mersul pe sârmă al jocului vieții, alunecând de prea multe ori pe covorul aspru al stropilor de ploaie. Străbat de mulți ani repetabilul tunel de întuneric al nopții, purtând în mâini același trup de chitară al viselor. M-am obișnuit cu cele două căi de lumină între care se rostogolește lumea. Mă întreb de multe ori dacă sunt un învins pe care l-a găsit - o necesară? - înfrângere sau un învingător neaflat de vreo victorie. O, știu, prin inima mea circulă în loc de sânge un fel de aer lichid și ușor, parcă nepământean. Am acum părul alb și port întotdeauna numai haine negre. Un tip chopinian, ar fi spus cineva. Cora spune că sunt o fantomă din alt veac bântuind pe acolo și eu zâmbesc, citindu-i în ochi o capricioasă, răutăcioasă uimire de câte ori mă vede. Însă pentru mine albul și negrul, separat, se asortează de minune cu verdele ierbii.) Bela, nu, vino înapoi imediat, nu auzi, imediat, acum! Cora se răstește spre câinele care n-ar putea face altceva decât să se supună glasului rece și poruncitor pe care nu i l-am mai auzit niciodată, descoperind undele lui tăioase și severe ca pe o altă formă a tristeții jocului. Și, cu totul de neînțeles, Cora cântă uneori. Anii tandrelor mângâieri - despre care amândoi credeam că nu ne mai pot dezvălui nimic - și deodată tonul ei, nemaiauzit încă, un ecou adânc scăpat din neatenție și pe care ea vrea să-l tacă, un reflex pe care îl ai atunci când îți cade masca de carnaval. Ascuțit ca o stridentă lamă sonoră ce sparge armoniile verii și apoi se stinge. Ochii ei au acum culoarea glasului străin. Nu arăt că am văzut și că am auzit, deși mi-e milă de Bela - uimită și ea în lanul de iarbă - și de vântul fisurat al verii. (Simt că înot într-un ocean cu resturi de fier vechi, ruginite și ascuțite și scrâșnind în jurul meu și nu am altceva decât mâinile mele. Undeva, pe un țărm, o mulțime de oameni adunată înaintea unei scene mă așteaptă să cânt, dar eu rătăcesc înotând neputincios prin resturi de fier vechi, foarte departe de ei, știind că mi-a dezacordat cineva chitara.) Casa, departe, pe pajiște, radiind lumina amiezii, așteaptă dejunul. Toate sunt pregătite și lenea de după îmi va prilejui evadarea către plicul din scrin: sunt decis să-l desfac. Am senzația adâncă, de neînvins, că tatăl ei - socrul meu - mi l-a lăsat de fapt mie. Mă prețuia, știind că o iubesc. Un al doilea tată pe care l-am avut, din păcate atât de tăcut, tăcut ca un adevăr stins înainte de a fi rostit. Un mister neștiut, ca sacrificiul unui fluture. 

E ascunsă în fiecare o zonă pustie, un deșert. O simt acum la fel de clar ca vocea ei țipând la câinele nostru. Acolo, în zona pustie a fiecăruia, se desfășoară jocul nebunesc al unor hârtii - cu care de altfel nu poți nimic altceva decât să cumperi dar pe care, pentru a le avea, trebuie neapărat să vinzi sau să te vinzi - aducând cu el o veșnică neîmpăcare cu moartea care ucide orice șansă de pace a vieții. Slăbiciunea mea - amintită pe pajiște - îmi spune că am fost judecat și disprețuit pentru că n-am pus preț pe o vilă, însă știu bine că e cu adevărat liber doar cel care nu posedă nimic fără să se teamă de asta. Plec într-o lume unde nimic nu e de vânzare, îmi mărturisise tatăl. (Omul, ființă condamnată să se nască. O putere latentă, necunoscută, încarnând o făptură stranie, poate singura în stare de inconștiența de a-și batjocori o uitată îndumnezeire.) Marginea, hotarul zonei pustii a Corei, e foarte bine păzită de acest glas rece, străin mie acum ca și ea. Și crește, își lărgește întinderea, teritoriile, cucerind totul. Cold as gold. Un război fără declarație a plutit peste ierburi și Bela a văzut tot, tot. Păstrez plicul în mâini și îi simt greutatea adunată în timp. Un timp al tainelor pe care Cora le ignoră, crezând că e doar un capriciu al unui tată senil, dar eu știu în adâncul meu că nu e așa. Scrisul tatălui poartă unduiri caligrafice puțin deformate de timpul care i-a făcut mâna să tremure ușor. Cerneala e stranie, de culoare fumurie și nu știu dacă doar anii au făcut-o astfel. (Imaginează-ți locul. Imaginează-ți timpul, oamenii: vor fi ei la nesfârșit repetabili, ca acest tunel cu două capete de întuneric care trece prin noi în fiecare zi?) În plicul acesta poate fi orice fel de testament, întârziat prin secole, de la orice tată către fiul sau fiica lui. Absolut orice. Aur sau indiferență, averi sau mărturisiri, rente sau datorii, ipoteci, donații și câte altele, reglate doar de tradițiile jocului sau de jocul tradiției. Resturi ale vieții, ale oricărei vieți, intenționând zadarnic să lase un semn care poate doar pe mine mă cheamă de dincolo de vreme. Altfel, ar înceta să mai fie, topindu-se în uitare ca o întrebare (oare plicul conține vreo întrebare?) tânjind după singurul ei răspuns. Poate un sfat pentru fiica mai mare atunci - la zece ani după -, dar azi vocea Corei e aspră, tăioasă și dură, necunoscută ca ea. Misterul ei e un vulcan gata să erupă oricând, primit moștenire de la mama ei și de care doar tatăl ei știa. Îmi povestea toate astea la început, când înțelegeam utopia lui de a fi încercat să împace contrariile și izbutise să domolească erupțiile. Misterul ei nu e numai feminin, e acela etern uman; nimeni nu știe nimic despre nimeni cu adevărat. Stau întipărite pe chipuri zâmbete, emoții, bucurii și dureri, semne pe care niciun înțelept nu le poate descifra cu siguranță până la capăt, pentru că niciun înțelept al lumii nu are răbdarea (poate nu numai atât) unui înger sau aceea a unui singur câine credincios, care te privește totdeauna clar și sincer drept în ochi. Ochii aceștia sunt pentru unii tot atât de insuportabili ca tăcerea, fără a fi deloc indiferenți, ci dimpotrivă, calzi și iubitori fără simbrie. Sunt ochii celor care nu s-au înstrăinat nici o clipă de ei înșiși, cu niciun preț, oricât de aspru, fiind de multe ori victime ale prădătorilor. (Și totuși mi-e atât de vie nesfârșita obișnuință de a căuta mereu, devenind un reflex, o a doua natură de care trebuie de fapt să mă dezobișnuiesc, în ciuda oricăror amare descoperiri.) Noi, cei importanți, am uitat să privim așa cum privește cățelușa Bela. Oare am știut asta cândva? Cine, ce, când a încețoșat lumina privirilor noastre și noi n-am simțit nimic, devenind atât de interesați și străini? 

Plicul pare să nu se fi dezlipit deloc peste ani. N-au trecut cei zece de așteptare, poate doar vreo șase. Biroul tatălui ei a rămas la fel. Numai mie îmi place să stau uneori pe scaunul lui și să citesc până când greierii ostenesc. Cora pare mulțumită, tăcerea ei m-a îndepărtat, își poate coborî toate măștile în berna somnului. În același tunel al nopții cu lumini la intrare și la ieșire, când eu îmi ocrotesc visele treaz. Încerc să respir cald asupra plicului și îi simt mirosul de rechizite noi ale școlii de demult. Pare și el nou, ca o voce renăscută și reauzită cu uimire. Vocea tatălui ei, învățătorul. Ar părea că-mi răspunde și plicul se lasă deschis. Trag încet de vârful capacului și plicul se dezlipește pe unghiul care îmi arată drumul. Odată desfăcut, plicul pare trist ca o singură aripă și - nu știu de ce - mai trist decât orice capitol al jocului; văd în el o coală de hârtie împăturită. 
Nu, nu acum. Pun plicul pe birou, mă las pe spătarul scaunului și fumez ascultând. E atât de blândă clipa aceasta de pace a nopții, e ca și cum ar învălui-o una din luminile îndepărtate de la capătul tunelului. O taină pe care știu că o dezleg fără a mă simți vinovat de nerăbdare. Tatăl ei mi-a descifrat firea atunci, în tinerețea Corei, dar eu abia azi îi pot înțelege căldura din priviri. Nu eram cel de-acum, cu păr alb și îmbrăcat cu totul în negru. Am luat obiceiul ăsta imediat după moartea lui, poate pentru că soția mea voia să poarte doliu alb. Un capriciu japonez, spunea. Și durerea îi trecuse destul de repede, iar biroul i-l păstra la fel. Oricum, nu intra acolo mai niciodată și n-ar fi găsit nimic de descoperit pentru că bătrânul lăsase totul în ordine prin testament. 

Știu: în plic e doar o coală albă. O farsă, o glumă, sau dimpotrivă, un mesaj încifrat - o aripă desprinsă din uitare, o tăcere a luminii - lăsate neschimbate vreme de zece ani? Ce ar zice Cora? Nimic, desigur, sau poate s-ar enerva și glasul ei ar fi deodată unul nou și rece, îndepărtat de mine. De ce doar atât, o coală albă, de ce această libertate totală, nemărginită, pe care ne-o dăruie tatăl, poate singurul fel de lumină de dincolo de viețile noastre? Îmi pare un straniu pașaport alb, în alb, către o țară albă.
Nu, nu desfac plicul. Știu că singurul lucru pe care-l poate face un străin e să rămână nemișcat, ascultând întunecările și iluminările acestui nesfârșit tunel care trece.
Târgoviște, 2014 Iulie 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu