LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

22 iunie 2017

STRIGĂT - Text integral

1
Cine ești, Doamne?
Există un singur părinte al sufletului meu și mii de profeți care cred că numai ei știu să mi-l dezvăluie. Există atât de mulți falși dumnezei ce se luptă peste bietele făpturi omenești cu cunoașterile lor, folosindu-le ca pe niște arme nevăzute. Cui îi pot spune eu părinte? Celui de peste tot și toate, de deasupra acestor luptători nevăzuți care fac din oameni creaturi dresate pentru un joc străin, dar cuprinzându-i deopotrivă și pe ei?
Părintele sufletului meu mă așteaptă. Necuprins este pentru mine, dar mă cuprinde. 
M-ai făurit din tine, Doamne: de ce mă dai morții? O, nu, nu poți dori să cunoști asta, dar de aceea ai nevoie de mine. 
Aș putea eu, ar trebui eu să te învăț ce e timpul? Iată-i lucrarea:
Erai numai dragoste: am născocit ura.
Erai numai bine: am inventat răul.
Erai numai frăție: am creeat dezbinarea.
Erai îmbelșugare: am alcătuit lăcomia.
Erai numai libertate: am zămislit pruncii sclaviei.
Erai numai adevăr: am adus microbul minciunii.
Erai o singură frumusețe: am spart-o în mii de cioburi împrăștiate în haos.
Și mai jos de o noapte mai e cu putință căderea?

Nu te lupta cu mine, părinte. 
Ești creatorul care în pace a creat creatori.
De ce lipsești acum prin tăceri? 
S-au luat la bătaie, fără tine, fără glasul tău de pretutindeni.
Vorbești prin liniște - ei ți-au luat și cuvântul.
Ești prezent prin absență - ei locul ți-l vor. 
Războinici ai tăinuitelor coduri, trecători prin legende, de ce?
A fi străin: a nu simți cum se supun creatorilor mici.

Părinte al sufletului meu, ești atât de vizibil că nu te vor mai găsi niciodată. Și totuși, muritor sunt ca toți, prea bine o știu. Dar ce cuvânt și ce limbă dintre atâtea mii poate măcar șopti despre tine?
Cerul își va ridica vălurile, cortinele vor cădea.
Vor vedea. 
Nelimitat vor vedea, fără să poată face nimic altceva decât nimic.
Ai făcut cerurile să se rotească. 
Ei au făcut jocul orb în care creatura să se înmulțească în grădinile tale cerești.
    


2
Am fost eu în toți laolaltă, în cei ce au făcut lumea să fie astfel folosind timpul. 
A trebuit să devin fiecare din ei pentru a trece mai departe.
A trebuit să mă însoțesc cu o umbră, ca fiecare din ei.
În adâncul grotelor te-am închis, îndepărtându-te de mine. 
Opreliști am pus între mine și tine, stându-mi în cale ca pietre, ca destine vii și trăite. 
M-au înfrânt unul câte unul, iar eu, învins, îi primeam în mine pe toți. 
Lumea se scufunda astfel cu încă o treaptă și îmi părea că umbra mea crește până la întuneric. Și încă mi se părea că văd, rătăcind.
Învățătură mi-a fost căutarea și cu cât simțeam că mă apropii cu atât mă depărtam. 
Eram doar o lumină înlănțuită în timp,  provizorie și trecătoare.
Și nu știam că sufletul se naște și își moare trupul în fiecare secundă.
Îmi pare, Doamne, că duc pe umerii mei soarta unui întreg popor rătăcit. 

Ascuns în cifre și semne te-au pus, ca într-o mie de cuști. 
În cărți pe care le-au voit a fi deasupra ta. 
În mâini străine te-ai lăsat pângărit, osândit și hulit de cei ce strigau cel mai tare cât de mult te iubesc.
Ce altceva aș putea să îți dăruiesc eu decât crucea singurelor mele morți? Murirea mea sau visul unei vieți.

Am pierdut multă vreme de frică să nu găsesc în mine ceea ce mă temeam că aș putea găsi. 
Înfricoșat eram, Doamne, că te ascunzi în cele mai adânci cotloane ale grotei mele și așa a fost. 
Și am găsit, după lungi rătăciri, după amânări de vieți, drumul cu un singur capăt. 
Curajul și vinovăția de a fi.
Iar când te-am găsit, Doamne, închis în bezna din adâncul meu, o rază de lumină, singură și firavă, mi-a luminat grota stârvurilor ca un soare, ca un răsărit.
M-au îngrozit toate cele ce am văzut acolo, în lumină. 
O, câtă putreziciune!
Nu putusem să-ți aduc altceva. 
Trebuisem să ucid și să fur, să mint și să distrug, să înșel și să cad. Așa mi se părea că mă apropii de tine. Simțeam mereu că sunt așteptat, că toată lucrarea nu e a mea, ci a altora. A umbrelor căzute asupra mea și a lor. 
Ca să știu, trebuia să mă supun, rătăcind. Acesta e singurul gând adevărat care mi-a fost far și catarg în furtună.


3
Și orice grijă, prudență, orice păcat și înțelepciune mi-au fost date spre a mă îndepărta. Un spin în coastă ce mă îndemna să te caut, departe, mereu mai departe. 
A fi: niciun cuvânt nu poate rosti o mai grea îndepărtare, o lungă, nesfârșită risipire de sine într-un vis fără somn.

M-au legat de oameni aceeași foame, aceleași dureri, aceleași greșeli, hărăzite de cei dintre mine și tine. Aceleași umbre care cad pe pământ pentru că nu se pot ridica spre lumina ce le naște. 
Am fost călău și victimă, vânător și vânat, sclav și împărat, bătrân alb și bătrân negru, sfâșiindu-mă asemenea luminii în ochi străini care cred că numai ceea ce văd poate fi. 
Am fost colțul de pâine pe care l-ai frânt și paharul de vin sângeriu pe care l-ai băut; am fost pasărea străpunsă de săgeată, copacul tăiat și iarba retezată de coasă; am fost bărbat și femeie, părinte de fii și sihastru; am purtat mii de nume sub mii de osânde; greu am înotat în împietrire de inimi; am fost de atâtea ori sfâșiat între misterul zilei de ieri dezvăluit astăzi și între miracolul zilelor de mâine.
Corabia prea grea de legende mi-am naufragiat-o pe țărmuri de pustiu.

Și cine poate vedea cu adevărat în adâncul inimii mele? Care dintre oamenii care nu văd decât imaginea pe care mi-o arată oglinda poate străbate încă necunoscutul ținut al inimii, lungul drum care se încheie curând? Doar cei ce mă iubesc pot fi alături de mine, dar ei sunt cei care întotdeauna pedepsesc cel mai greu. Apoi pleacă, siguri fiind doar de imaginea văzută de mine în oglinzile ochilor lor. Ei au sentimentul de apartenență la aceeași biologie ce se naște mereu din timp în timp. Erau atâtea stele fără rază și atât de mulți cei fără de înger, așa cum erau și îngeri fără de om.
Există un far pe țărmul oceanului furtunos, întunecat sau luminos: este părintele sufletului meu, cel care se luptă cel mai aprig pentru sine cu mine.

O, voi, femei frumoase, fiice ale pământului, dăruiți bărbaților voștri ceea ce își doresc cel mai mult: urma trecerii lor către fii. Și atunci ei vor face mereu în lume războaie, pentru bogăția fiilor. Pentru femeile mai frumoase ale altora, pentru pământul lor mai mănos, pentru una sau pentru alta, totdeauna născocite.
Dar nu pacea, nu în timpul acela. 
Din pricina aceasta e mereu între ei pustiul indiferențelor. Uneori îl invadează cu violentă furie, nemaisuportându-l. Află, astfel, despre toate durerile și doar câțiva dintre ei izbutesc atunci să plângă.
Și, Doamne, fericirea omenească e altceva decât alinarea unei dureri, după cum pacea nu este sfârșitul războiului.      


4
Suflet adânc, mult am rătăcit alergând să te aflu. De parcă aș fi putut să prind în palmele mele toate lacrimile și picăturile unei ploi de vară.
Și era un loc înăuntru, o ușă căreia doar eu îi eram cheie. 
De negăsit îmi părea ușa, sub clopotul fără cer al timpului. 
Bătea, bătea clopotul, ca o inimă. Bătaia aceea de clopot căuta cuvânt încă nerostit pe buzele mele însetate. Dar sfintele zile ale săptămânilor mă vegheau.
Clopotul ar fi putut fi poarta către adâncuri; ochii mei nu păstrau decât o nefolositoare cheie. Mă născusem purtând-o în mâini așa cum un copil își poartă jucăria.
Căutam lumina unui izvor și nu știam că eram izvorul luminii. Scris era în legende doar să-l dăruiesc pentru a-l găsi.

Mi-au pus pe creștet o coroană de trandafiri roșii. 
Parfumul lor însângerat m-a adormit. 
Pe frunte am simțit înțepăturile spinilor. Erau mai multe decât durerile unui singur om și ucideau puful de păpădie al cuvintelor mele.
Învățam noua limbă a ultimilor apostoli. 
Ca să nu-și mai audă urletul voiau să facă din mine un profet al tăcerii.
Eu aflasem demult că unele lucruri nu se cerșesc, ci se merită.
Erau cu toții în mine, dormind de patruzeci de veacuri, ațipiți de șuieratul fără oprire al vântului molcom peste pustiu; trebuia doar să-i trezesc, tăcând.

O, da, m-am temut: fricile îmi erau ca lava unui vulcan așteptându-și erupția.
Eliberarea s-a petrecut în adânc, în întunericul fără umbre. 
Încă nu se născuseră cerurile. Nu era cer, ci doar o pâlpâire de viață în ceva ce semăna cu o inimă de prunc nenăscut.
Cuvântul meu și-a aflat acolo tăcerea.
Carul cărților pe care le duceam se împotmolea în noroiul făurit din nisipul fără capăt al pustiului. Picurase atât de mult timp apa de pe streșinile pleoapelor încât mă scufundam. 
Uneori, deasupra mea, pe firul subțiraticului meu gând se așază păsările și cântă împăcate fără să știe. 

Cine ești? l-au întrebat.
Cum putea oare să le spună că e numai un om? 
Că omul nu poate fi decât o ființă nostalgică, învăluită în adânca tristețe de a se simți mereu nedesăvârșit, ca și cum ar avea un organ lipsă din totul său, ca și cum ar fi pedepsit să se nască fără memorie? 
Cum putea să le spună că se născuse pentru a învăța necunoscuta limbă a lacrimilor? 
Că era urmărit clipă de clipă de un imens gol și că zi și noapte se simțea ca o piatră nedesăvârșită? 
Cum le putea vorbi de prea îndelungata grea zbatere a zborului cu o singură aripă și cu o umbră crescută pe celălalt umăr?  
Buzele lui nu erau oare crăpate de sărutările sărate ale setei de trădare, de alcătuiri străine, mădulare crescute pe care nu le putea primi?  


5
Ce m-au învățat despre Dumnezeu? Nimic altceva decât ceea ce aveam înăuntrul meu, așa cum un câine sau o pasăre își cunosc Dumnezeul vieților lor. De ce au înveșmântat totul într-o perdea străină, alcătuită din mii de detalii care ascunde astfel esențialul?
O singură ecuație se poate numi sfântă; aceea nu are nevoie de nicio rezolvare pentru că nu are nici o necunoscută: 
Dumnezeu = dragoste = suflet = nemurire. 
Restul este trup. Trup de om, de câine sau pasăre. 
Sunt puține lucruri pe care câinele sau pasărea încă nu le-au învățat, de pildă a vinde și a cumpăra.
Doar omul e cel ce vorbește.

...Și chiar de-ar exista, ce aș putea să fac, Doamne, cu înțelepciunea cunoașterii mele? Nimic. Ar fi dovada unui nemăsurat orgoliu dacă aș dori să-i călăuzesc pe alții. Ei își cunosc fiecare calea înțelepciunii lor. Să mă las orbit de ea ar fi un păcat: n-aș mai cunoaște bucuriile simple și curate ale mugurilor și florilor, ale soarelui, ale copiilor și cerului cu zbor pentru păsări.
Pentru rătăcirea mea pe nesfârșita cale a înțelepciunii, iartă-mă, Doamne! 
Mă copleșește, mă doboară grozăvia și nemărginirea cunoașterii, Doamne. Nemărginirea este doar a ta, eu nu o pot îndura: sunt om. 
Vrei să faci din mine muzeul unor pietrificate istorii, cu originile ascunse într-o mereu spartă oglindă a timpului? 
Acum, puterea ta se împarte la trei, la șapte, sau la oricare număr. 
Un Tot se împarte în dreapta și stânga, în sus și în jos.
Se sfâșie lumina în osebite și înguste fâșii, potrivite după măsura ochiului fiecăruia.
Omul se desface în părți, în trup, în minte și suflet, în locul lui Unu. 
Și aceasta e numai o jumătate a unei singure respirații de-a ta și atât, așteptându-și urmarea. 
Bătaia acestei singure aripi de pe un umăr, căutând, tânjind, așteptând bătaia umbrei de pe celălalt umăr, pentru o desăvârșire într-o singură inimă vie.


6
...Și tot binele făcut, răscolitor de orgolii, mi-a fost șters rostind doar un singur cuvânt. 
Am privit în mine: în adânc, demult îmi era soarele stins. 
Un altul se năștea, în ceruri, departe, într-un loc fără joc și fără arbitri. 
Încă eram cel mai dator dintre oameni, atât de multe îmi dăruiseră. Din munții sfărâmați, din pulberea și făina lor nu mai era nimeni să plămădească o pâine. Trandafirii roșu înspinați ai coroanei mele se veștejiseră și numai rănile îmi erau vii.
Pustiul îmi era rugăciunea, grotesc încrucișată cu un blestem. 
M-a primit pustiul și am locuit în el vreme de patruzeci de veacuri. Aștepta, ca și mine, să cadă coaja blestemului și să-și regăsească iarăși rugăciunea, răbdător însoțitor al pașilor către adânc. 
Acolo nu este nimic. Un infern atât de obișnuit încât nu mai poate înțelege decât durerile. Și totuși chiar și acolo e viață: viața oamenilor. 
Paradisul este încă ceva ce nu există. 
Pustiul acela era doar un plin rămas imperceptibil.

Părinte al sufletului meu, de ce te-ai izgonit pe tine de tine până în trup? De ce nu mă botezi cu apa uitării, de ce nu te dai pe tine uitării prin mine, dacă m-ai făcut a fi om? Cum simt că aceasta nu îmi mai stă în putere acum!
E atâta de greu frigul inimilor lor încât mă îngheață primindu-l, ca un semn că moartea trăiește prin ei și prin mine.
Pătată mi-e haina de fapte, vorbe și gânduri, ca blana unei sălbăticiuni. 
O, vino viitoare spălare, aștept, până la aur curat! Așteptările îmi sunt de-acum tăcute: am dăruit ceea ce găsisem celor ce nu căutau. Înger, iartă-mă pentru risipa care te-a îndurerat!
Părinte al apelor și al pietrelor ce vorbesc, prefă-mă în piatră de râu curgător.

Nu pot să ascund nimic din ce am în vreo umbră, dar știu că învingătorii nu mă mai pot doborî: sunt cel ce a rătăcit și ajunge, curând. 
Neînvins de nicio luptă străină, pentru că vin din pământul părintelui sufletelor, unde războaie nu sunt, cum era la-nceput. 
Acum, acești îngeri nu mai pot să-mi fie fatali: nu sunt îngeri, ci chipuri.
Acolo, lumina nu este doar ceea ce ochiul zărește împreună cu alți ochi și le este de-ajuns; acolo numai lumina e însăși vederea. 
Nici un întuneric nu mai e de trebuință ca să-și caute raza.

Între a pierde și a juca eu am ales a pierde. 
Acesta a fost jocul meu, așa cum l-au putut vedea cu toții.
Mă pot lipsi de tot ce poate fi pierdut, în felul acesta corabia care s-ar fi scufundat sub greutatea prea multor legende se ușurează și curge lin pe drumul de apă hărăzit ei.


7
Nu sunt auzite aici decât chemările cu adevărat plânse. 
Extazele sunt rare și atât de mici că se pierd. 
Toată istoria lumii este a măreței stăpâniri a morții și a luptelor omului cu omul, nesfârșit repetându-se pe ea însăși. 
Ce Dumnezeu ocrotitor al vieții ești, odată ce fiecare clipă nu face decât să grăbească și să desăvârșească moartea? 
Al cărui străin popor ești, Dumnezeu al ne-timpului, la care, orice aș face, trebuie să ajung și asta e siguranța mea cea mai grea?  

O, măreție funebră, o, glorie a mormântului fără fund, veșnic flămând! 
Atât de grele sunt corăbiile de mărețe legende încât se scufundă în adâncul uitării.
N-a purtat de milenii mâna mea sabie. N-am rostit de veacuri întregi vreun cuvânt care să nu fi fost mincinos, ci doar crâmpeie de adevăr al rătăcirii.
Ieși în lumină, rostire de om pentru oameni, printr-o gură prea mult lipsită de sărut și cuvânt, printr-un trup de adevăr prea ades răstignit! 
Cât încă părul meu curge în albe valuri pe umeri și ochii mei mai pot încă să vadă fragile sclipiri de lumini.
Cheamă un nume pentru mine, Doamne: odihnă.
Repaus tăcut este singurul pas, ultimul pas; să curgă viața prin mine, ca râu peste albite pietre de ani și tocite, în carte.
Rătăcitorii sunt singurii care totdeauna ajung și fi-voi iertat.


8
Pentru ei, ar putea fi doar balauri sau demoni cu limbile despicate de flăcări, înspăimântătoare plăsmuiri ale celor înfricoșați. Dar nu sunt decât copii ce se joacă un joc având ochii legați. Ce dacă pe o planetă jocul lor orb costă milioane de vieți?
Ei nu știu. 
Ei nu simt. 
Acolo, toate se-ntorc din floare în sămânță, preschimbate de joc. Dar jocul nu este nici măcar o umbră de miracol, oricât de mic.
Acolo, nisipul deșertului se preface-n fantasme și norii capătă chip și asemănare cu ologii, cu slăbănogii, cu flămânzii și bolnavii ce își urlă durerile către surzi. Victime sigure ale unei imaginații la care nu Dumnezeu este martor, ci omul, cel mai apropiat și recent împuternicit al său. Sau poate numai o jucărie nouă, dormind.
Toată istoria acestei lumi nu este decât o istorie a devorării, în care uneori apar mici și nefolositoare insule de frumusețe, ca pentru a demonstra contrariul. 
O, cât sunteți de orbi, observatori ai celui ce vede, trecut dinainte prin voi, profet al tăcerii!
Pacea este vederea mea și dobândită prin ea îmi este nemișcarea. 
Vă aștept, să ajungeți.

Dincolo de somn, după ce se încheie tânjirea prin vise, se ivește necesitatea uitării, singurul capăt al singurului drum. 
Nici un abis nu e mai adânc decât măsura la care poate ajunge cel ce îl cercetează.
Iartă-i, Doamne al sufletului meu, pe neștiutorii care vor știința de a te închide într-un joc și o formulă! 
Iartă-i pentru alchimiile lor prea vechi de legende care nu fac decât să le sporească neștiința și să alunge de la ei curajul și vinovăția de a fi. 
Simplu, curat și strălucitor ca o lacrimă.
Frica de moarte nu poate naște decât curajul de a trăi.

Spuneau și scriau duhurile cronicarilor:
Să-l adormim, să nu uite de tot, să-l facem să viseze despre noi și casa lui.
Trezindu-se din vis, își va aminti, iar cândva, după mii și mii de vise repetate în istoriile lor, se va întoarce acasă, cu genunchii zdreliți de cădere, cu mâinile tremurând, însângerate de răni, de trudele crucii și cuielor, cu toate bătăliile pierdute și tocmai de aceea învingător. 
O, știm:
Îl vom primi ca pe eroul învins, cu mâinile golite de arme pentru că nu va mai avea nicio bătălie de purtat, adică învingător. 
Îl vom primi ca pe cel mai bogat fiu, care numai prin rătăcire întotdeauna ajunge, pentru că ne va aduce în dar tot ceea ce nouă ne lipsește: Omul, cel niciodată imaginat de noi, ci numai de el.
Vedea-vom oare noi vreodată ca el? 
Prin el nu putem.
Nu ne mai vrea. De ce?
Nu ne mai primește. De ce?
Cine ești tu, Omule, cel care își dă voie să se trezească din visul promis și să ne alunge din joc în propria noastră uitare de sine? 
Spune-ne, pentru că noi nu vedem, ochii ne sunt legați cu nevedere. 
Tu de ce poți vedea, cine ți-a dat voie, nerescunoscătorule? 
Ai tu un alt părinte decât noi? 
Spune-ne, cine este? 
De unde ai primit puterea să ne faci să ne amintim fricile uitate încă de pe vremea când vedeam totul clar și de sus? 
De la El?


9
Nu, cel mai greu de suportat nu este orbecăirea prin acest labirint al Timpului, pipăind cu mâini ostenite pereții lui aspri, în căutarea singurei sale ieșiri care este Moartea; nu, cel mai greu de dus nu este pânza lipicioasă și rece a păianjenului nevăzut al rătăcirii care prelungește această dureroasă agonie la nesfârșit; nu, cel mai greu de îndurat nu sunt inutilitatea, zădărnicia oricărei revolte și a oricărui extaz; nu, cel mai greu de suportat este înțelegerea acestor concomitente stări de Infern și Purgatoriu și acceptarea lor.
Speranța Paradisului este un drog mult prea slab.

Acest Dumnezeu indus de prea multe milenii nu-și mai regăsește chipul în mii de copii și nepoți: nu-i mai simte ai lui; ori poate ochii i-au slăbit de atâta amar de Timp. 
Nici ei nu se mai văd pe ei din pricina acelorași ochi obosiți.

Rugăciunile cărora le-am fost trup au ostenit. 
Îngerii mei suferă deja de demența senilității. 
Adierea aripilor lor îmi aduce în nări mirosul de stârv înainte de a-și da duhul. 
Totuși, înainte de vreme, adică înainte de Timp. 


10
Eu am îndrăznit să dau piept cu demonii.
Curajul meu a fost curajul unui prunc nenăscut ce-și amintește visele trăite. 
Salvarea sau moartea: sunt la fel de provizorii amândouă.
La ce bun? Îmi iau singur libertatea de a-mi fi limitată libertatea pentru a fi putut fi om.
Memoria mea este o parte infimă a Marii Memorii, respirând. 
Pe cât este de mică, pe atât de mult povara ei mă poate ucide; ori, dimpotrivă, să mă renască.
Toate acestea nu sunt decât lungul drum înapoi.

O, utopie a toleranței, cât de bine mă faci să cunosc inexistentul nimic!
Lumea: un paradis care se devorează pe sine. Totul consumă totul, până și lumina. Va deveni un imens deșert sătul, care a absorbit totul. Se va complace apoi în plenitudinea stării sale de Moarte. Eternă, pentru că acesta e punctul dincolo de care transformările nu mai sunt cu putință.

Nu-mi spuneți nimic, voi, fii ai jocului. 
Nu vedeți că niciodată nu v-ați putut găsi în mine și că semnele jocului vostru nu le mai pot primi? 
Semnul tăcerii este singurul răspuns, capătul căilor rătăcirii. 
Regăsirea semnului de foc.
Niciodată stins. 
Niciodată pierdut.
Veți vedea cerul nemărginit, dar mai întâi trebuie să vă dezlegați ochii, să primiți părintele sufletului în voi înșivă, copii răi și dureros răzvrătiți ai aceluiași Tată pe care l-ați îndepărtat.
Pustiul meu înflorește sub semn. E străbătut de râul care spală pietrele albe și apa lui stinge oricare sete. 
Au trecut prin mine anotimpurile lungi ale descoperirii întunericului.         
Au trecut peste mine anotimpurile lungi ale căutării luminii.
Ogorul meu este proaspăt arat cu brazda tăcerii. 
Gândul ce mă alcătuiește crește liber și înalt către cer, din rădăcina sacrificiului unui singur cuvânt, din substanța lui dintâi.
Vasul care îmi păstrează sufletul e veșnic renăscut. 
Și când orice lacrimă și fiecare sacrificiu își vor face simțite roadele va fi parcă deodată prea vară.
Și abia atunci, după ce își vor fi alcătuit un trup al durerilor, duhurile cronicarilor vor începe să vadă.
2013

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu