LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

28 iunie 2017

ROȘU (BALCON CU FLORI ȘI PISICĂ)

Nu înțelege bine care poate fi cauza iritării ochiului său stâng, pe care și-l vede brăzdat de vase de sânge în oglindă. Poate e de vină clorul din apa de duș sau cine știe ce ingredient al șamponului. Ochiul drept pare să fi rămas normal, la fel de alb ca zidul din spate, pe care oglinda i-l reflectă în jurul feței și atunci se gândește că doar lumina becului îl face alb, deși i se pare ciudat să rămână alb și când lumina e stinsă. Privindu-și atent albul ochiului, totul pare să se revolte, inclusiv ulcerul de primăvară și nu-i este alături nimeni altcineva decât imaginea lui cu ochiul stâng înroșit, cu obrazul cenușiu după bărbierit. Știe de ceva vreme că sunt unelte de tortură mai chinuitoare decât o oglindă, camerele de filmat, acești vampiri care te apucă, care îți prind în gheare câteva minute de viață, te arată în mișcările tuturor detaliilor și frâng timpul în bucăți dureroase. Nu poți evada din ele, asta e tortura cea mai grea, ești într-un balon de timp ce plutește aiurea în vânt, fixat în tot felul de memorii virtuale ori fizice. Nu, nu poți apăsa delete, camerele astea sunt de-a dreptul diabolice. Loțiunea after-shave și mirosul ei care îi stârnește greață.
Nu, nu are în preajmă pisica de pe balconul cu flori al prietenilor, acolo unde trebuia să meargă cu grijă pentru a nu-și păta pantofii și pantalonii de noroi, deși drumul era de piatră și de cele mai multe ori vizitele acolo duminica l-ar fi plictisit îngrozitor dacă nu ar fi fost pisicile. Trecuse ceva timp de atunci, acum albul și roșul ochiului îl împiedică să uite zăpada pe care o așteptaseră atât înaintea Crăciunului, când număra cu cei doi băieți ai familiei prietene fulgii de nea de pe balconul care vara era unul cu flori și pisică, dar pe care îl acoperiseră cu o prelată de plastic ca să nu ningă înăuntru și nu-și mai aduce aminte numărul exact al fulgilor de zăpadă, dar știe cât de cenușii sunt acum ploile și folia aceea de plastic care se zbătea înaintea ochilor lor părând vie în vântul rece al iernii. Atunci au hotărât că vor face o stea mare și vor merge cu colindul și în cele câteva zile de la începutul vacanței fuseseră ocupați cu treaba asta. Cum să nu se bucure de staniolul strălucitor pe care îl găsiseră ca să învelească steaua de carton gros, pe care îl decupaseră destul de greu cu mâinile lor prea mici pentru o foarfecă așa de mare ca a mamei, de icoana cu chipul Mântuitorului care le-a dat mult de furcă să o lipească exact, dar exact în centrul stelei, aproape că se luaseră la harță pentru asta dar până la urmă negociaseră și se împăcaseră, scopul era prea important și nu-și puteau permite să mai piardă vremea. În cele din urmă, chiar înaintea serii de ajun, beteala roșie de pânză apretată, pe care cel mai mic dintre ei o furase din cutia de lucru a mamei odată cu foarfeca, împodobi splendida lor realizare, desăvârșind-o. Și zilele din vremea aceea i se par acum lungi cum pot fi numai zilele de iarnă, altfel decât cele scurte ale verii. Au învățat colindul și în seara de ajun au plecat. Nu erau mulți trecători pe stradă, și ei parcă s-ar fi temut puțin, aventura asta se petrecea pentru prima dată și când a apărut pisica albă unul din ei a tresărit, năluca ei de-abia se făcea zărită și el a spus atunci că vor avea noroc pentru că nu era neagră și chiar avuseseră. Târziu, la numărătoarea mărunțișului și a bunătăților primite, îi uimise belșugul stelei lor. Sigur că se certară din nou, cu mai multă furie, dar împărțiră totul cu bine, fiecăruia după voce și contribuție la zidirea și confecționarea stelei. Părea să le zâmbească Isus în seara de ajun, deși cel mijlociu spuse că e doar o iluzie din cauza luminii de la reclame, auzi, cum să le zâmbească o poză de carton chiar și colorată? Are sânge pe deget de la zgârietura lamei de bărbierit și își dorește doar să se odihnească de acest puseu așteptat sau nu, ca întotdeauna, de ulcer de primăvară. Roșu e semnul său, semnul semaforului; roșu, oprire și gata. În primăvara care a urmat... De ce oare atunci, pe vremea balconului cu flori și pisică, toate culorile erau atât de vii nu poate spune, îl sâcâie stomacul ăsta și acum toate culorile sunt două, roșu-roșu și cenușiu-cenușiu. Nu, mintea nu le mai poate asorta în niciun fel, sunt doar îngrozitor de două și atât. Mai întâi ninsese în ajun, asta își aduce aminte. Dar după Crăciun a nins și mai mult, vacanța lor era frumoasă și aveau bani pentru o mulțime de lucruri – dulciuri și alte mici bucurii. Nu, nu izbutește să-și amintească ce făcuseră cu steaua, dar simte fiecare secundă a anilor acelora așa cum camera de filmat îi invadase minutele sub un obiectiv cuceritor, indiscret și necruțător, dilatându-le fără menajamente și farduri de scenă. E neapărat nevoie de o pastilă, merge la chiuvetă, paharul se umple și pastila e amară cum nu i s-a mai părut niciodată, o înghite cu ochii strânși și simte vasele de sânge ale ochiului pulsând și chiar în clipa asta își amintește chiotul de bucurie când terminaseră de numărat banii și cel mai mic dintre ei aruncase steaua departe, în zăpadă, pe urmele deja acoperite ale pisicii albe, de parcă n-ar fi trecut niciodată pe acolo pășind nervoasă și înfrigurată pe lăbuțe fără ghete. Și de ce doare așa nu știe, dar memoria nu iartă și apoi, în urma ninsorilor abundente au uitat totul în joacă și banii se terminaseră încă înainte de anul nou, așa că au mai rărit întâlnirile. Își amintește bine casa cu pisici, mereu altele, care i se așezau torcând pe stomac ca și cum ar fi știut că-l doare încă înainte de diagnosticul medicului. Da, copilul acela nu putea arunca steaua prea departe; când s-au topit zăpezile a descoperit-o ieșind la iveală stând pe balcon, numai că nu puseseră încă florile la soare și din cauză că era frig nici pisicile încă nu stăteau leneșe acolo, așa cum o făceau cu deosebită poftă vara. De atunci numise balconul acela balcon cu flori și pisică, dar între timp acolo se mutaseră alți locatari, după ce prietenii lui emigraseră - foarte hotărâți, fără ca el să fi aflat vreodată de ce - într-o țară îndepărtată și luaseră cu ei toate pisicile lor colorate și blânde. Îi pierduse. Și era atât de mult roșu demult, roșu ca sângele, ca zorile, ca trandafirii și ca iubirea, roșu, roșu, roșu... Și ochiul îl ustură, va trebui să își pună câteva picături de colir sau altceva și i se face silă că totul e atât de cenușiu, de gri, că acest timp e unul al stingerilor, al nopții în vreme de ziuă, în care privirile răscolesc printr-o cenușă jilavă, umedă și bătută de rafalele ploii și vântului, nu ca atunci; atunci vântul bătuse cu putere și fusese atât de uscat încât biciuise chiar și inimile lor de copii. Văzuse totul cu alți ochi după vântul acela părând cu desăvârșire sălbatic, perfect de sălbatic și prăfos. Un deșert. Văzuse chipul iconiței scorojit sub straturile topite ale zăpezilor, beteala roșie fluturând zdrențuită în vânt, refuzând să se rupă așa cum toți refuzau să calce steaua stricată, deși se afla chiar în calea pașilor lor, cum nici măturătorii nu-i atingeau staniolul de-acum oxidat și bățul ce părea să-i fie singur sprijin sau rază. Nu, nu mai era la fel. Are probleme de când au plecat prietenii cu pisici. Mai zărise apoi o vreme resturile stelei fără să vorbească cu ceilalți despre asta. Știa că și ei simt la fel și că tac la fel. Își aminteau doar cum se topeau dulciurile în gurile lor lacome, dar nu înțelegeau - n-ar putea înțelege nici acum, oricâte pastile de stomac ar înghiți -, de ce beteala roșie nu se topea în apele ploilor care au urmat, în anii trecuți și în bătaia vântului. Doar trei-patru luni, numai atât, câteva clipe ce lăsaseră riduri adânci pe poza din centrul stelei, încoronată încă de beteala roșie ca un fir de sânge scurs și nedestrămat, aproape cu neputință de destrămat. Poate avea ceva magic și el se temuse întotdeauna de magie. Alungase, uitase doar pentru a-și aduce aminte, ca și imaginile astea filmate cu unealta de tortură. Urmase Paștele și nici măcar ouăle vopsite în roșu nu le mai aduseră aminte de Crăciun și de stea. Și ea așteaptă calm, răbdătoare, acolo, sub balconul redevenit balconul cu flori și (cu o altă) pisică, un semn, știind că se va înălța în apele călătoare ale unei uitări interzise. Apoi, consecutiv durerilor, o nevoie imensă de a fuma, știind cât rău poate face asta, dar a scrie e o foame care te mână spre tot felul de excese și are un fel de serviciu de făcut, fără alt șef decât memoria asta usturătoare, necruțătoare ca o durere de stomac.  Plouă peste lume, peste fumul țigării lui și undeva e un bec de alarmă roșie, ca și cum n-ar ști că e totdeauna acolo, de pază și avertizând. Avertizând ce? Nu, nimic nu se uită, a învățat asta de ceva timp, de la un obiectiv rotund ca un ochi scrutător în detalii încuiate adânc într-un blestem rotund și vicios, fără nicio scăpare. Roșul interdicțiilor - nu fuma, nu bea alcool, evită grăsimile, excesele, să nu, să nu, să nu, să nimic! - și al balanțelor contabile. Câinii străzii adulmecau cartonul stricat, ridicau piciorul și după ce făceau ce știau mai bine plecau nepăsători spre alte mirosuri. Florile și iarba crescuseră și îngropară steaua în pământ. Nici măcar cei de la spații verzi - ah, durerea asta! - nici ei, era sigur că nu se atinseseră de ea. Poate o îngropaseră în taină fără ca el să știe, cu un fel de respect păgân, sau poate cu vreun gest ca oricare altul. Reciclare, regenerare, dacă... Nu contează cuvintele, i-a spus editorul, ci doar înlănțuirea lor, ăsta e codul vostru secret; magica lor alăturare, ca un balcon cu flori ce s-ar putea alătura splendid cu o pisică, nu-i așa? Asortează-le cu un pahar-două de vin roșu la o masă bună și succesul e garantat. Editorul, vorbind mai degrabă pentru contabilul pe care îl crede cam nătâng în ale scrisului din pricina strictei lui meserii, nu pare să fi avut vreodată dureri de stomac sau nevoie de o vindecătoare pisică. Ori, poate dimpotrivă, numai de atât. Amintirile astea sunt grele ca plumbul norilor, cât cerul cu care a plâns fără să știe de ce de fiecare dată când ploua, ca în blues-ul acela vechi, the sky is crying, grele cât o picătură de ploaie imensă, uriașă, care te înghite la fel cum i-a înghițit blestemata aia de cameră de filmat minutele, viața și cuvintele în ea însăși fără nicio putință de scăpare, de evadare. Nu, nu va mai putea scrie, să-i ia dracu și pe editor și pe contabil, nu ajută la nimic, nu vindecă ulcerul ăsta ascuns în cenușiul ploii și al feței proaspăt bărbierite, cu un semn mic pe obraz, roșu ca o operație chirurgicală neterminată; nu mai are niciun rost, o inimă a oprit mișcarea unei lumi și pulsația roșie și la fel de sonoră a unui aparat oarecare; plutește spre cer în balonul închis al unui ochi atins de o ușoară iritare a vaselor de sânge și de atâtea violente și dureroase imagini, dorite și mai mult nedorite, care pot fi puse pe seama clorului din apa de duș sau pe compoziția șamponului. Un vulcan erupe invers, o stea explodează înăuntrul ei, un roșu de foc înghețând într-un rubin și atât.
                                                                   Târgoviște, 2014 Martie

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu