LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

16 iunie 2017

ORDINEA LUCRURILOR

Se întâmplă ca întotdeauna, pe neașteptate, îți spun, așa cum ajunge la tine un miros proaspăt de crini atunci când treci pe lângă o florărie întorcându-te de la birou și dintr-o dată te gândești la moarte și la mirosul ei de crini, apoi te întrebi când naiba ai aflat că moartea miroase a crini și continui să mergi înainte pe aceeași stradă, lăsând în urmă florăria dar păstrând în apropierea ta acel miros atât de diafan că nu poate fi decât al morții. Și, mai departe, ajungând acasă, afli de telegrama pe care portăreasa ți-o întinde privindu-te bănuitor, pentru că nu ai mai primit niciodată o telegramă și ar vrea să știe tot ce scrie acolo, în petecul de hârtie împăturit în așa fel încât să nu poată fi citit; așteaptă nerăbdătoare s-o citești și îți privește atent chipul ca să poată citi pe el ceea ce nu poate citi nici așezând telegrama în razele soarelui - nu a văzut decât litere așezate una peste alta într-o încâlcire de nedescifrat și asta a făcut-o și mai curioasă -, dar tu iei telegrama și nu te uiți decât la treptele scării pe care o ai de urcat până la camera unde toate se restrâng la patru pereți în care nu poate încăpea o lume pe care în vremea copilăriei o credeai fără sfârșit. Acolo ai să pui totul în ordine, pantofii și haina de care ți-ai dorit să scapi pentru că a fost o zi caldă și ai purtat-o agățată pe umăr ca pe un sac inutil, te așezi în fotoliu și privești fereastra care îți închide lumina într-un pătrat și iar te gândești la mirosul proaspăt de crini ca și cum s-ar fi lipit de tine când ai trecut pe lângă florărie, apoi telegrama îți comunică scurt că prietenul din provincie, scriitorul care s-a îndepărtat, a evadat  din capitala zgomotelor cu speranța unui loc al liniștii sau neliniștii scrisului, a murit noaptea trecută.
Cărțile lui așteaptă în neorânduială alături de multe altele pe raftul de deasupra patului și în colțul camerei. Nu, liniștea nu e nicăieri, tăcerea te face să fii trist, îți spun eu, nu mirosul de crini proaspeți ai morții și știi că vei pleca după-amiază, amintindu-ți orașul nu foarte îndepărtat, mult mai mic decât orice capitală zgomotoasă. Un oraș de provincie căruia puțin îi pasă de crini - întotdeauna nelipsiți - sau de scriitori și dacă ei trăiesc sau mor în casele care îl alcătuiesc. Un tren obosit o să te care până acolo cu totul și ai să ajungi într-o singură oră, chiar dacă acum ai deodată senzația că te-a părăsit un anume lucru, un obiect pe care strămoșii îl purtau ca pe un talisman, că l-ai rătăcit printre simplele gesturi ale zilei, nu-i așa? Îi spuneau cu toții Pierre, alintându-l pentru că iubise mult limba franceză și apoi era ceva șic să folosești nume din astea franțuzești, nu numai în provincie ci și în capitală. Se bucurau văzând că îi plăcea să i se spună astfel. Casa: știu că ți-o amintești bine, un fel de vilă fără ornamente, ca un cub cu etaj și acoperiș în formă de piramidă de țiglă roșie; o curte care o înconjura și unde stăteați serile pe șezlonguri bând un pahar și filosofând până târziu în noapte, când cântecul greierilor era spart doar de lătratul unui câine sau de alarma violentă a unei mașini parcate în apropiere, la fel ca în capitală. De altfel, familia lui Pierre nu se sinchisea de nesfârșita voastră sporovăială prin care așezați împreună lumea pe noi temelii, așa cum crezi încă și acum. Au construit-o înainte de război, în orașul prin care războiul nu trecuse aproape deloc, dar nu ai fost niciodată în bucătăria casei, de unde răzbătea vara mirosul de cozonac sau de dulceață de cireșe. Poate vei trece acum, dar Pierre nu mai e, e doar un timp între două trenuri, pentru că înmormântarea e peste puține ore și ai ajuns destul de târziu. Te uiți la Elena, soția lui Pierre, despre care știi de la el că așeza totdeauna toate lucrurile la locul lor, făcând asta cu o dușmănie aproape tăcută: de ce? Și apoi acele cifre, din ce în ce mai mari. A încărunțit și e îmbrăcată în negru; spui câteva cuvinte pe care le-ai vrea o  mângâiere, un fel stângaci de salut, apoi intri în casă, unde toate sunt așa cum le știai și ai vrea să te odihnești puțin după călătorie, deși nu mai e timp. Elena te conduce la căpătâiul lui Pierre, care stă întins în sicriu pe masa din salon, părând cel mai cuminte - poate cel mai înțelept - dintre toți cei care își fac simțită agitația prin locuința cu etaj. Nici nu știi cine sunt. Pierre: parcă a făcut cu ochiul soartei pe care ați împărtășit-o vreme de câțiva ani și tu îi simți complicitatea asta ca nimeni altul acum, când îți zâmbește tainic, deși Elena îți vorbește în șoaptă și are lacrimi în ochi. Știe și ea, știi și tu că mâinile lui Pierre sunt reci, că nu vor mai scrie nici măcar o singură literă, niciun singur cuvânt; știe și ea, știi și tu că moartea nu e decât o continuă răcire a vieții, o pierdere de căldură al cărei capăt e de neînțeles pentru toți cei care rămân calzi. Pleci spre bibliotecă, lăsând-o pe Elena cu o lumânare în mâini pe singurul scaun de lângă sicriu, sub o icoană strălucind palid; aștepți de mult să stai întins pe canapeaua din lumea cărților îndrăgite de Pierre. Închizi ochii și te desparți de toate cele care foșnesc dincolo de ușă, dincolo de mirosul de crini, deși auzi pași și voci încrucișându-se; ai vrea să fie liniște și nu poți face liniște în tine, știu, dar aici lumina ferestrei trece prin perdelele groase ca printr-un filtru. Te ridici și le tragi cu putere într-o parte și alta, dorind să lași fereastra să se nască din nou, dar țesătura lor se destramă în mâinile tale în fire și fire de praf și pe galeria de deasupra rămân spânzurate doar clemele cu dinți care țineau perdelele. Mirosul de crini e și acolo, în aer, de parcă l-ai fi adus cu tine din capitala unde ajunsese telegrama. Te îndrepți apoi spre dulapul cu uși de sticlă în care sunt cărțile cele mai dragi ale lui Pierre, de asta le ține închise, dar cheița de metal auriu se strecoară printre degetele tale ca un obiect însuflețit, ușile se deschid scârțâind, în timp ce balamalele lor se rup și geamurile cu muchii șlefuite se sparg în frânturi de curcubeu pe covor. Nu știi de ce faci totul, ai dori să-ți vorbească Pierre, ca întotdeauna când stăteați acolo iarna, în vreme de viscol și când liniștea nu era lipsită de naturalețe, nici încordată de aceste zgomote surde ale casei care acum se închide în ea însăși ca o noapte. Cărțile parcă te privesc, între voi e atât de puțin spațiu și atâtea mii de ore și ochii lui Pierre s-au închis deasupra ultimului său mister, oricât ai fi tras tu perdelele prăfuite în calea luminii, de parcă ar fi vrut să înveselească ori să păcălească vocea care l-a chemat ultima oară pe nume. (Nu, îți spun că nu vei descoperi în cărțile de aici nicio singură asemănare cu vreun scriitor - cu Cehov, cu Hesse, Borges sau cu alții - pentru simplul motiv că pe el îl chema Pierre, o ființă imaginară și din pricina asta nu mai puțin reală.) Pe birou, lângă scrumieră și mașina de scris care poartă urmele degetelor lui Pierre, o scrisoare pentru tine. O iei, o întorci pe o parte și pe cealaltă, recunoscându-i scrisul nervos. O pui în buzunarul hainei și te întinzi din nou pe canapea, vrei să închizi ochii și să te odihnești măcar o oră. Curcubeiele din cioburi sclipesc pe covor și ușile dulapului atârnă, în colțul de sus al tavanului păianjenul îți vorbește din centrul nemișcat al pânzei lui. Pierre poate l-ar fi îndrăgit, așa cum îi îndrăgea pe câinele Jean și pe pisica fără nume despre care nimeni nu știa, nici măcar el, ce mănâncă și când. Elena a bătut la ușă și îți spune că a venit mașina. Nu ai vrea să pleci de aici, dar ochii Elenei nu lasă nici o  alternativă și simți dincolo de cuvintele ei o prăpastie adâncă și o durere fără plâns. Nu știi de ce, dar te ridici, mergi afară și însoțești mașina încărcată de flori până la cimitir - nu vei înțelege niciodată de ce au adus atât de mulți crini albi, luând odată cu ei parfumul vieții lui -, auzi bulgării de pământ izbind lemnul care îl poartă în pântecele lui pe scriitor, pe Pierre, nu ești trist, totul ți se pare un film alb-negru și mut proiectat peste privirile tale. Ești întins pe canapeaua din bibliotecă și te întrebi ce va spune Elena văzând ușile desprinse și sticla spartă de pe covorul plușat, roșu ca sângele sau căldura, dar știi că Pierre ți-a scris doar ție, de fapt nu știi dacă doar ție, dar ai găsit scrisoarea lui și ai pus-o în buzunar ca s-o citești în tren sau acasă. Acum nu ai curaj, privești cărțile, multe și noi, mirosind încă a cerneală de tipar, fără să știi de unde ai aflat că în celelalte camere un plâns nevăzut a făcut fărâme toate mobilele și că lustra de cristal din salon s-a spart chiar când au scos sicriul lui Pierre ca să-l ducă spre mașina care sosise extrem de punctual, exact așa cum promisese firma de pompe funebre de care ție nici nu ți-a păsat și Elena a văzut asta ca pe o dovadă de indiferență. Ce ajutor ar fi putut să pretindă de la prietenul lui Pierre, cel din capitală, cu care el stătuse de vorbă atâtea nopți de vară afară, pe iarbă. Nici n-ar fi trebuit să-l cheme, ar fi putut să-l anunțe după, când liniștea se va fi restabilit și pentru ea. Ești într-un port albastru și cărțile strălucesc de parcă ai vrea să pleci odată cu ele și împreună cu Pierre undeva, într-un alt ocean așteptând să fie explorat printre file, unde tu ai fi tăcut, mulțumindu-te doar cu țăcănitul ritmic al clapelor mașinii lui de scris. Altundeva, în veșmântul altui nume sau poate într-o altă ordine a lucrurilor. Locul de scris al lui Pierre nu va fi niciodată al tău, știi asta la fel de bine ca unchiul Ștefan, cel veșnic pe jumătate beat și cinic în primul rând cu el și abia apoi cu ceilalți, chiar cu gemenii lui. A pus umărul la sicriul lui Pierre și răposatul tău prieten ar fi râs pentru că se clătina de-a binelea, silindu-i pe toți să se străduiască a ține drumul drept până la mașină, deși până acolo erau doar câteva trepte și pajiștea cu iarbă. E aici ceva nemărturisit de nimeni, nu-i așa, deși toți par să facă exact ceea ce trebuie în aceste momente, pe care tu nici măcar nu le poți imagina, întrebându-te doar de unde știu să facă atât de bine ceea ce fac, florile, costumele, pălăriile, voalurile și mănușile, preotul, mașina și cei de la pompe funebre. Cei doi nepoți, gemenii Jojo și Bobo, fiii unchiului Ștefan, sunt cei mai curioși, temători sau mirați că unchiul Pierre doarme zâmbind și toți cei de aici par să se joace foarte bine de-a tristețea. Ochii mari ai copilăriei simt o lume care crește odată cu ei, dar tu știi, ca orice om mare, că lumea nu poate crește mai mult decât dimensiunile acestei mărunte și rotunde planete, că asta poartă nostalgia copleșitoare a cerului, pe care tu și cu Pierre întotdeauna l-ați știut a fi închipuirea adevăratei nesfârșiri. Pierre a descoperit-o, fără să mai aibă de ce se teme, pentru că îți spunea că se teme doar pentru ceea ce încă va mai descoperi în el însuși după fiecare carte pe care o scria. Ți-a mărturisit asta anul trecut, bântuit pe vremea aceea de o durere a renunțării pe care tu nu credeai că o poate cunoaște un scriitor, dar nu-i spusese nimic din toate astea Elenei și cu atât mai mult unchiului Ștefan, deși îi era frate mai mare. Și soțiile lor, încă zâmbindu-și pe vremea când voi doi discutați în nopțile de vară. Da, îți spun că aveam atunci conștiința clară a fericirilor noastre cele de toate zilele, atunci, numai atunci, în nopțile răcoroase de august, când ei cu toții dormeau; aveam pe vremea aceea forța care îți trebuie ca să fii fericit. Și apoi, această bruscă, nesfârșită nervozitate a zilei. La cimitir, preotul s-a împiedicat de bordura ascunsă în iarbă a unui mormânt și au trebuit cu toții, chiar și Pierre, să-l aștepte să se ridice, să-și scuture sutana de praf și apoi să ridice biblia scăpată pe jos; un incident neplăcut ale cărui semnificații nu îți dau de gândit acum, când s-au întors cu toții și discută în salon, ca și cum n-ar vedea cioburile lustrei de cristal împrăștiate peste tot în locul rămas gol după plecarea sicriului. Casa asta e în întregime tocită de pași, asta înțelegi și te gândești din nou la Pierre, care a pășit și el într-o altă casă, tot de pe pământ, lăsându-i pe ei să și-l amintească și poate să-l plângă. Chemările lor nu le poți asculta, ai vrea să pleci și le spui asta. Te uiți la ceasul de la mână, aprinzi una din țigările găsite pe biroul lui Pierre - poate ultimele -, simți cum adie printre ei parfumul de crini, deși mașina a plecat de mult timp, înțelegi că ai stat aici doar o oră, o oră mai grea decât celelalte, o oră în care parcă ai trăit mai multe vieți suprapuse și te întrebi cât de bogate sunt orele celorlalți; cum se întinde țesătura asta de ore diferite de la mărginirea pământului până la nesfârșirea cerului și totul ți se pare peste putință de înțeles. Ai plecat, aproape fără să îți iei rămas bun, nu ar fi fost un bun rămas – un bun rămas - odată ce ai plecat, odată ce Pierre a plecat de acolo și în tren nici nu te gândești să deschizi scrisoarea pentru tine. N-are nicio importanță că știi deja despre toate cele pe care ți le-am destăinuit; despre ura tăcută a Elenei în pat, unde respirația mirosind a mort o făcea totdeauna să-mi întoarcă spatele și să stea numai pe partea stângă; asta îi pricinuia palpitații înfiorătoare și uneori arsuri la stomac; nici pocnetele încheieturilor bătrâne când veneam să mă culc după orele de scris în bibliotecă, doar de scris, nimic altceva. Încă mai puteam înțelege orice altceva și-ar fi dorit, bolnav grav de boala asta a scrisului ca de o condamnare; cum ura degetele galbene de tutun și chelia care îmi acoperise creștetul pe măsură ce copiii creșteau; și firele de păr din nas sau tusea răgușită în miez de noapte, câte și mai câte; știi deja toate astea și nu te mai întrebi care sunt demonii ascunși de care m-am temut că i-aș putea descoperi în mine scriind. Știi că am găsit curajul nebunesc de a ști, oricât de fricos le-aș fi părut. Doar tu știi că știam. Scrisoarea poate rămâne nedesfăcută; ți-am scris toate astea acolo, în casa tăcerilor ei și ale mele, locul unde numai cărțile rămăseseră vii după plecarea copiilor, în obiectele lustruite de timp, de viața noastră împreună, părți și capitole ale aceluiași parfum de crini despre care ți-am vorbit acum câteva minute. Când ai privit ultima oară ferestrele dinăuntru, strivind fără să-ți dai seama sub tălpi praful și firele desprinse din perdele, ai văzut că afară crescuseră flori sălbatice, vii, colorate și mari. Nu-i așa că vezi cum gemenii se joacă cu mingea pe iarbă și pe șezlonguri stau alungite două siluete îmbrăcate în negru? Îți spun, simt că m-am scurs din mine însumi în fiecare carte așa cum apa de ploaie se scurge pe streșini și ferestre. Știi. Nu mai puteam fi iubit așa cum sunt iubiți cei tineri și sănătoși, ci numai așa cum este iubit poate un om îmbolnăvit de viață; eram iubit doar în copii, eu, cel care am fost ales de cuvinte. Le-am îngrijit, de asta iarba de aici e totdeauna verde. Te doare poate că tu știi, că tu pleci, că ești singurul dintre noi doi, dintre noi toți, care știe că încet-încet m-am lăsat ucis de fiecare oră care a alcătuit această ordine a lucrurilor, aceeași oră de mers cu trenul care te va duce pe tine înapoi acasă fără să fi apucat să ne spunem rămas bun.
                                                                                       Târgoviște, 2013 August

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu