LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

17 mai 2017

PLOAIA DIN MAI - Din vol. „Anul tăcerii și alte povestiri”, ed. Bibliotheca, 2016

       Atunci, în anumite zile de mai, pe care le chema cineva nevăzut într-un fel neştiut, cerul se întuneca de norii unor viitoare ploi năvalnice şi parfumate. Înainte de asta, părea că lumina se duce spre culcare, dar florile o aşteptau să renască de pe strunele unei viori singuratice. Alteori era doar o chitară, muzica unui film cu toate imaginile uitate, ajunsă până la cel dăruit cu ascultarea ei. Se închisese de curând un cinematograf imaginat cu mult înainte de altcineva, nu mai avea nimeni nevoie de el. 
   Pământul îşi căuta ploaia şi chema în ajutor toate puterile cerurilor. În lume, peste flori, frunze şi zgomote, cântul aşterne liniştea asupra gălăgiei, liniştea de dinaintea visului. Pe urmă ploaia începe să cadă aşa cum cad degetele măiastre pe o tobă africană, tocmai când pleoapele luminii stau să se închidă. Doar florile parcă o cheamă atunci înapoi. Omul slab, negru, bătând în toba magică, tânjeşte fără odihnă după frunzele şi petalele pădurilor limpezite de apele ploii de mai. Sigur cum alt om pe lume nu mai poate fi, reuşește întotdeauna să aducă înapoi imaginile uitate ale filmului, pentru cei dăruiţi cu puterea de a privi, chiar dacă cinematograful rămăsese închis. Cred că asta e puterea cântului şi a degetelor lui. În nicio altă lume şi în nicio altă vreme nu au fost mai bogate şi mai înmiresmate ploile de mai.

      Azi, când îmi aduc aminte de lumea şi vremea acelea, doar pe obraji mai simt stropii de ploaie şi cântecul e din ce în ce mai îndepărtat. Degetele care mângâiaseră o singură dată, într-o singură lume şi într-o singură vreme corzile întinse ale chitarei, pentru că un om meritase singurul ei cânt, au îmbătrânit. Şi florile, frunzele, norii, ploile de mai ar fi putut rămâne la fel dacă lumea nu ar fi urmat să meargă grăbită şi neobosită spre cântecul hărăzit de ceruri, dacă alt om ar mai fi căutat măcar o singură dată, o singură clipă, cântecul pământului aşteptând ploaia parfumată de mai. Mă gândesc în serile acelea, când lumina pare că adoarme sub nori, la alte minunate instrumente ale cântului, cum ar fi pianul sau privighetoarea. Câteodată reuşesc atât de bine să mi le aduc aminte încât pot face cu desăvârşire să tacă motoare din ce în ce mai puternice. Nimeni nu ştie că sunt singurul vinovat. Îmi doresc din toată inima să fac să tacă şi unele tunuri, dar ştiu că puterile mele sunt încă nedezvăluite şi că mai trebuie să aştept, aşa cum încă mai aştept ploile de mai. Îl simt aproape în clipele acestea pe negrul slab, cu degete lungi, ascuns în frunzişul bogat al pădurilor bătrâne şi făcând să vibreze tobele vrăjite pentru ucenici ca mine, din alte lumi şi din alte vremi. Şamanul ăsta cum nu se poate mai dibaci îmi arată vietăţi pe care ei le-au numit papagali, vulturi, flamingo, păsări ale paradisului, tigrii aurii şi lilieci violeţi, fructe dulci ca mierea, gâze fermecate şi alte creaturi altfel nevăzute de ochi omeneşti. Alteori se suie pe un munte de piatră acoperit cu zăpezi veşnice şi tobele lui se aud mai încet, norii capătă culori încă nevisate şi ploile din lumea aceea seamănă cu diamantele. Vreau-nu vreau, mă simt călăuzit de el, chemat într-un vis, aşa cum florile cheamă lumina atunci când norii unor zile de mai fac să pară că ar dori să plece la culcare.
      Omul acela m-a făcut să simt că timpul este alcătuit dintr-o urmare de stări care se pot măsura în vieţi sau străluciri de stea şi că el, şamanul cu tobe, poate să îl rescrie într-un fel pe care mi se pare că oamenii l-au uitat. Nu e vina lor, poate doar a drumului, sau al unui defect al memoriei, al suportului pentru timp, necesar unui vis încă neînţeles. Nu mai sunt la fel de trist, dar poate că n-am aflat totul. Mai am de învăţat, din toate durerile căderilor. Mă simt ca şi cum aş fi renăscut din vremi stranii, din lumi încă nedescoperite, dar am văzut un film venit din viitor, cum îi spun încă unii oameni. Respir odată cu pământul şi pământul respiră prin mine atât de uşor încât trăiesc din plin parfumul ploii proaspete de mai. Ne primim unul pe altul, în vremea asta tobele bat nebuneşte sub mâinile vrăjitorului şi poate că însuşi timpul e mai aproape de bucuria noastră, dansând nestăvilit şi liber.  
   Nopţile de acum par a fi trezit iar din somn imensa pisică sălbatică pe spinarea căreia pluteşte de pe vremea aceea pământul. Nu ştiu cine mi-a spus că e neagră, blana ei are culoarea petrolului, albăstrui-închis, aruncând uneori fulgere mici şi iuţi, dar nu pentru toţi cei care o pot privi. N-am încetat nici o clipă să ascult. Printre bătăile rimice ale tobelor, văd cu amărăciune cum zorii nopţilor lumii pot stinge luminile din clapele albe ale pianului, cum cântul privighetorii se preface în cântec de lebădă, cum privesc din apele adânci ale cerului doar ochii sticloşi ai pisicii. Nu aud altceva decât înfiorătorul ei mieunat cosmic. Ar părea că viorile şi privighetorile au fost de mult uitate. Cine sau ce o va fi supărat pe pisica aceasta sălbatică nu am aflat. Îmi doresc din toate puterile să tacă numai o clipă glasul îndepărtat al stăpânului tobelor africane, să nu mă mai înveţe nimic, nimic, să mă simt ca în sala de cinematograf pe care au închis-o demult. Mi se face un dor cumplit de ploile înmiresmate ale lunii mai, de cântul viorii sau al chitarei, dar văd numai filmul lor prin ochii stranii ai pisicii. Dacă deschid ochii brusc, picăturile ploii îmi limpezesc bătăile tobei din piept şi încă mai cred. Pe urmă se aşterne o mare tăcere. Pisica adoarme încă o dată şi florile, a căror singură chemare e ascultată, aduc lumina înapoi la locul ei. Ştiu că sunt plămădit dintr-o substanţă de vis, al unei sălbatice pisici negre visând o ploaie de mai şi că pe spinarea ei călătoreşte pământul. Picăturile ploii, nesfârşite chemări ale florilor, ale vieţii şi somnului. Undeva, departe, tobele bat şi toate ar putea dura o veşnicie.
Mamei mele

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu