LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

07 mai 2017

HOTARUL NEGRU

A-și aminti e ușor pentru cine are memorie, a uita e greu pentru cine are inimă. - G.G.Marquez





Pentru că eu, da, eu, recunosc aici, în fața voastră, aprigi și credincioși câini de pază ai hotarului negru, că sunt vinovat: duc înaintea mea povara uitării. Aici nu sună nici o trâmbiță, e liniște: este capătul de drum la care am ajuns. Cum mi-aș putea alcătui un sfârșit odată ce am uitat începutul? Cred că l-am uitat pentru că e mai îndepărtat decât orice istorie. Da, am uitat multe, atât de multe... Oare ce am uitat? 

cerul senin și îngerii albi ai anumitor nori 
ploile furtunoase de vară, cele care totdeauna împrospătau culorile și respirațiile, 
nisipul auriu al plajelor mării și zăpezile veșnice ale crestelor, 
jungla umană pe care o cunoscusem pe toate cărările săpate de pașii mei și jungla Africii, pe care, deși n-o văzusem niciodată, o cunoșteam dintotdeauna, 
prima palmă a tatălui și o singură tobă
copiii cu ochii curați și frumoasele femei ale țării mele 
întâia moarte, neînsemnată și mică 
întâia țâșnire din singurătate spre oameni
dansul sălbatic al armelor străine
stele înfiorate de dor și cârciumi sărăcăcioase
curtea copilăriei și irepetabilul ei cireș negru
diminețile, amiezile și apusurile trudei
câteva nunți triste și mai multe nevinovate ucideri
unchi și mătuși
jocul și catalogul
strofele de romanță și sirenele bombardamentelor
primul sărut
lupta aprigă a îmbrățișărilor folositoare celei dintâi nașteri
roditoarele insomnii și multe Luni pline
La Traviata, înlăcrimată și vocea nemuritoare a lui Luciano, italianul
obișnuința de a fi
prima poezie (avea ochii verzi, căprui ori albaștri?)
ea, firavă ca o frunză în bătaia vântului
blesteme deslușite și limpezite în diamantele unor prețioase lacrimi
o brichetă și o lumânare mică de Paște
întâlnirile la care întotdeauna nu am ajuns eu sau ceilalți
fumul negru al neîncetatelor arderi de tot de la Auschwitz și Buchenwald
trandafirii atâtor luni mai și un singur furt
vederea primului câmp respirând primăvara și o târzie încoronare cu alb a unui rege


Am uitat...
spicele bărbii lui VanGogh
primul foc și metalul anumitor priviri
aflarea celei de-a doua palme a tatălui meu, cea mângâietoare
soldatul cu pușca glonțului nimerit din plin și umbra primei mustrări
lecția căderilor și pânza pictată cu primul munte albastru
prietenul plecat pentru totdeauna departe, care mi-a lăsat în auz doar cântecul unei chitare (așa cum numai Cesara m-a mai făcut adesea să plâng)
fiul celei dintâi vârste a tatălui meu
un Paris și o Veneție obișnuite
cozonacii mamei și usturătoarele ei pedepse pentru tot restul vieții
un Jacques pe nume Brel
o minge ieftină și niște zgârie-nori
a doua țâșnire din singurătate spre oameni
a doua moarte a respirației și prima disperare
o țigară amară (fără niciun filtru) și cele trei copci ale primei răni a piciorului stâng
barba și mustățile despre care am aflat mult mai târziu că se albesc singure
splendidele sincerități ale imaginației și ale cărților - singurele lucruri din lume necuprinse de minciună -
stelele ce ne-au privit pe amândoi o singură dată de la foarte mică distanță
a treia moarte, cea mai mult însemnată, odată cu primul cui care îmi străpungea palma
zădărnicia curajului și îndrăzneala adevărată a fricii
prima înmormântare și un biet câine mort - nu din rasa voastră, a celor negri, dresați să păziți hotarul acesta -
astrologia unor ciudate și personale sinapse
lecția ridicărilor și comèdia erorilor înfăptuite de înșelătoare măști
o stradă cunoscută nu știu de unde și acolo o casă cu un singur etaj
anestezia magică a Tatălui pentru celelalte cuie și spini
clavecinul lui Bach
o foame și o pâine frântă
lanțurile grele ale îndoielii și a doua disperare
mii de zadarnice versuri și scrisorile celor dintâi semne către nimeni
înotul și a treia palmă, soră bună cu o mână străină mie însumi
prima, a doua și a treia trădare a banilor...

Și tot nu-mi amintesc de...
un Faust fals și toate actele piesei
atâtea alte neînsemnate accidente ale trupului și întoarcerea celuilalt obraz
monologul atât de asemănător cu al altui Hamlet și un Luceafăr
câteva viscole tăioase
culorile lui Kandinski și coșmarele lui Dali
o zână și un vrăjitor din O mie și una de nopți
vidul miilor de întrebări fără răspuns și drogul scump al atâtor vise
un zbor cu avionul și mâna copilului meu ținând-o pe a mea
un plop galben de toamnă
obraji dragi, mereu neîngemănați de un singur tango
adevărul minciunilor mele și ale lor
cele nouăzecișinouă de strigăte la porțile pustiului și o cruce din argint
o verighetă de aur goală ca un zero și spovedania niciodată rostită
cercul pur al bătrânilor poeți matematicieni și prima închisoare
o pisică (oare ca toate pisicile?)
călătoriile prin eterul schimbător al religiilor
picături de sudoare pentru un puțin care părea mult
un mult părând mereu prea puțin
a treia țâșnire din timpul oamenilor
a treia disperare și dilatarea insuportabilă a timpului când păcătuiam așteptând
risipirea pieritoarelor sacrificii și cadranele ceasurilor solare
dealuri verzi și câțiva munți
unghii, păr, oase și piele arse deja, mult înainte de a fi uitat...

Mărturisesc vouă: sunt bogat de uitările pentru care mă învinuiți. Pe același drum am trecut de mii de ori în mii de zile, revenind mereu în aceleași locuri fără să-mi amintesc, ca într-o imensă și rotundă cușcă a memoriei în care fusesem închis. Erau ei, eram și eu: eram noi. Nu știau cât de multe aveam împreună cu ei acolo, în cușcă. Deasupra noastră zbura în ocoluri largi și flămânde vulturul care îl căuta pe Prometeu. M-am dăruit lor, dar ei preschimbă în prăpastie adâncă orice punte pe care neîncetat o zidesc. Între noi, între ei. Doamne, cât am încercat, dar am uitat...
Colții câinilor de pază la hotarul negru îmi așteaptă flămânzi carnea, în timp ce mie mi-e o cumplită foame de amintirile uitate.
Nu, nu moartea mă înfricoșează, ci uitarea voastră, ca și cum aș fi pedepsit să mor înaintea necesarei mele morți. O, cum lătrau la ivirea mea câinii de pază ai tărâmului, ca și cum nu mi-ar fi fost încă îngăduit să trec - fără judecată, fără plată - hotarul care mă despărțea de cealaltă patrie a luminii. Strălucitori le sunt colții, dar ei sunt negri ca noaptea. Ochii lor, pătrunzători prin orice întuneric, îmi văd oare uitările, vinovăția, bogăția? Mai departe, dincolo de granița păzită de ei, aud răgetele înfiorătoare ale unor lei veșnic flămânzi: și acum îmi e milă de veșnica lor foame; câteodată o simt în măruntaiele mele, dar câinii nu lasă pe nimeni să treacă, nici măcar o fantomă. 
Din ținuturi îndepărtate, în alte vremuri se auzeau până aici clopote, asta țin bine minte. N-am știut niciodată din care biserici; am uitat; și cerul se întunecase cu nori de plumb; îmi amintesc doar că nu era voie să plouă, ci, dimpotrivă, cineva hotărâse ca aerul să fie uscat ca în deșert, lipsit până și de respirațiile proaspete ale vântului. Și era frig, un frig cumplit înghețându-mi rătăcitoarele picioare obosite. Ca un dans fără muzică, drumul nu mai înainta, înfundat în pământ sterp. Eram atât de ușor de recunoscut după tot ce uitasem! Aici mi se pare că m-am oprit și mi-am rostit mărturisirea, singur în fața nopții și a câinilor de pază, ascultători necruțători ai unui act ultim și inutil. 
Lătrați, lătrați, fiți credincioși stăpânului vostru la hotarul negru! Curând, curând, săturați veți fi de carnea și sângele meu, al căror gust nu l-ați uitat...
Ceva era potrivnic vieții în timpul acela: omul. O știusem bine dintotdeauna și eu, și ei, câinii de la hotarul negru. E singurul lucru pe care nu-l pot uita.
Pedepsit să fiu pentru toate cele mult prea uitate, dacă asta mi-e vina. 
Atât numai și totul ar putea să nu fie pentru vecie zadarnic.

Târgoviște, 2012

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu